ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2051/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 4 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, B., C., D. și E., a solicitat desființarea retroactivă, ca neconstituțional a titlului Statului Român, anexele Decretului 92/1950, și obligarea pârâților să lase în posesia reclamantei următoarele unități locative aparținând imobilului construcție și teren din București: str. x, sector 1: ap. 2A de la parter deținut de B. și C. et. 1 deținut de D. et. 3 deținut de E. si unitatea fără număr de la et. 3 deținută de B. și C..

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare secției civile a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1955 din 23 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâta D. prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamanta A. (decedată la data de 24.03.2017) și continuată de F., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și D., ca neîntemeiată; a anulat cererea formulată împotriva pârâtei E. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a obligat reclamanta la plata către pârâți B. și C. a sumei de 16303.12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 908 A din 07 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă F. împotriva sentinței civile nr. 1955/23.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 908 A din 07 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta F., criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de reclamanta F. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. și a fost încadrat în prevederile art. 488 pct. 6, 7 și 8 din același cod.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus următoarele critici:

- cu referire la art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a susținut că instanța de apel nu a argumentat în ce mod judecătorul fondului a aplicat textul convențional atunci când a respins acțiunea în revendicare, fără a intra pe fondul acesteia în contextul în care norma este imperativă, de strictă interpretare și impune respectarea proprietății;

- a susținut încălcarea art. 563 și urm. din noul C. civ. în sensul adăugării la textul imperativ, strict și limitativ al acestei norme, câtă vreme condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare sunt determinate de calitatea de proprietar a reclamantului și de cea de neproprietar a pârâtului; câtă vreme art. 563 din noul C. civ. nu condiționează acțiunea în revendicare, în mod eronat instanțele fondului au respins demersul judiciar întemeindu-și hotărârile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv pe Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite;

- a invocat încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport cu Legea nr. 10/2001, atâta timp cât această soluție nu a fost supusă controlului judiciar de către părți;

- în mod eronat, instanța de apel a acordat prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței instanței de contencios a drepturilor omului dezvoltate în materia reconstituirii dreptului de proprietate privată, în detrimentul prevederilor legale interne în materia acțiunii în revendicare, aspect care conduce și la încălcarea art. 61 alin. (1) din Constituția României;

- acțiunea în revendicare nu a fost fundamentată pe compararea titlurilor de proprietate, ci pe principiul non bis in idem, câtă vreme nu pot coexista simultan și concomitent două sau mai multe titluri asupra aceluiași imobil și nu există preferință pentru un just titlu în concurs cu altul, astfel încât criteriile de preferință analizate de instanța de apel sunt caduce;

- cu referire la art. 555 alin. (1) și art. 563 din noul C. civ., arată că instanța de apel a încălcat caracterul absolut și perpetuu al dreptului de proprietate, precum și regimul juridic în materia acțiunii în revendicare de vreme ce acțiunea proprietarului neposesor nu poate fi introdusă împotriva posesorului neproprietar în condițiile în care cel ce nu este proprietar nu poate deține posesia bunului; în această ordine de idei, instanța de apel a adăugat la criteriile prevăzute de art. 563 din noul C. civ. și a încălcat art. 555 din același cod atât timp cât instanța a invocat proprietatea veche, actuală și noua proprietate, ilegalitate determinată de practica CEDO, care la rândul său încalcă art. 1 la Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- în mod eronat, instanța de apel a reținut că în patrimoniul reclamantei nu există un bun atât timp cât aceasta nu a pierdut proprietatea bunului litigios, care a fost preluat fără titlu de către stat, iar actele de înstrăinare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt prezumate nule absolut, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; în aceeași ordine de idei, prevederile art. 563 din noul C. civ. nu prevăd expres drept condiție sau criteriu speranța legitimă, iar art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede strict protecția bunurilor "pure și simple", nefiind reglementată speranța legitimă;

- instanța de apel nu a expus argumentele pentru care nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei și nici nu a analizat primul capăt al acțiunii, care în ipoteza în care ar fi fost admis, ar fi condus la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului de către reclamanți;

- critică reținerea bunei - credințe a terțului dobânditor de către instanța de apel de vreme ce titlul statului nu a fost contestat, iar conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în materia înstrăinărilor preluate fără titlu valabil, buna - credință nu se prezumă;

- critică argumentele instanței de apel referitoare la valabilitatea titlului statului întemeiate pe efectul puterii de lucru judecat al considerentelor sentinței civile nr. 10344/1996 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, menținută prin decizia civilă nr. 1378A/1998 de către Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunțată de curtea de apel București, secția a IV - civilă, arătând că nu este îndeplinită tripla cerință de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta F. împotriva deciziei civile nr. 908A din 7 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen la 23 septembrie 2021, complet C4 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția tardivității și a nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La 16 februarie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, aducând argumente în combaterea excepțiilor invocate prin întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sintetizând criticile de nelegalitate din cererea de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. și examinând hotărârea atacată, în raport de dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta F. pentru considerentele care succed:

Reclamanta a invocat o pretinsă nemotivare a hotărârii recurate în sensul că instanța de apel nu a expus argumentele pentru care nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei și nici nu a analizat primul capăt al acțiunii, critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanța de apel, conform art. 477 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa, în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

Cu toate acestea, obligația de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, însă nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci a unei expuneri a argumentelor care, circumscrise fiind motivelor care susțin calea de atac, demonstrează raționamentul judiciar al instanței și, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluția pronunțată. Astfel, obligația de motivare nu reclamă și obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel (hotărârea Van de Hurc contra Olanda, hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă, apărările și susținerile părților în litigiu, instanța de apel arătând, în contextul soluției de respingere pe fond a acțiunii în revendicare, care este legea aplicabilă și modalitatea în care norma legală se aplică situației juridice stabilite în privința bunului litigios, respectiv care sunt criteriile de soluționare a acțiunii în revendicare.

Prin urmare, hotărârea instanței de apel a fost motivată sub toate aspectele, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cererea de apel, dar și o examinare reală și efectivă a elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că în legătură cu cererea reclamantei, soluționată prin hotărârea atacată, a fost respectat dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, constatându-se că decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, reiese că verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanta - reclamantă, respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, din perspectiva examinării aspectelor care pun în discuție fondul dreptului dedus judecății, chestiuni susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în art. 563 și urm. C. civ., a fost corect examinată de instanțele de fond.

În speță, defuncta reclamantă A. și-a întemeiat acțiunea în revendicare privind imobilul-construcție și teren pe dispozițiile dreptului comun, arătând că imobilul litigios a fost dobândit de autorii G. și H. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 aprilie 1939, transcris sub nr. x din 21 aprilie 1946 la Grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat, construcția revendicată fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul român prin Decretul nr. 92/1950.

Fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele fondului au apreciat că imobilul revendicat în prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație ale cărei dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun invocat de reclamantă în acțiunea de față.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanta defunctă A. a demarat procedura specială instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de restituire.

În consens cu decizia de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a procedat la examinarea soluției date acțiunii în revendicare și, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a procedat la verificarea existenței în patrimoniul reclamantei a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în raport de titlul înfățișat de parte, concluzionând corect - în contextul actual al jurisprudenței europene - că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să îi permită restituirea în natură a imobilului.

Instanța de apel a reținut corect că în cauza pilot I. s.a. contra României, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de contencios european a arătat că noțiunea de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a instanței de contencios al drepturilor omului, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț ș.a.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

Diferența de abordare este esențială întrucât dacă în jurisprudența sa anterioară anului 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru împotriva României), în viziunea actuală a Curții nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza I. și alții contra României), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României prin Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013 care vizează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, nu se poate recunoaște recurentei decât beneficiul unui drept de despăgubire ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 și a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligației statului român de amendare a mecanismului de restituire, astfel cum s-a impus prin hotărârea-pilot, în condițiile în care reclamanta-recurentă a formulat notificare în privința imobilului în temeiul legii speciale, accesul la justiție fiindu-i asigurat efectiv, prin regimul juridic recunoscut contestației reglementate de respectivul act normativ.

Prin urmare, în litigiul de față, întrucât recurenta nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în același sens, aceasta nu este titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Nu se poate aprecia nici faptul că recurenta ar avea o "speranță legitimă" de a câștiga în cadrul acțiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție în aceleași condiții ca și "un bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nicio jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamantei în acțiunea în revendicare.

În același sens, în hotărârea sus-menționată a Curții Europene a Drepturilor Omului se arată că "…de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142), context în care recurenta are la dispoziție calea legii speciale (procedură demarată de către autorul acesteia) care îi va permite, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină recunoașterea drepturilor sale, context normativ care îi asigură dreptul de acces la justiție.

Or, hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noțiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantei ca o condiție necesară promovării acțiunii în revendicare.

În acest context, în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, în mod corect s-a reținut preferabilitatea titlului pârâților în considerarea respectării principiului securității raporturilor juridice în contextul în care aceștia se prevalează de contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu au fost contestate și anulate în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care pârâții se pot prevala de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Cum dreptul de proprietate al pârâților s-a consolidat, aceștia deținând, în accepțiunea Convenției, un "bun" în patrimoniul lor, care îi îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice, în mod corect instanța de apel a conchis că titlul pârâților este preferabil în raport de cel al reclamantei.

Sub acest aspect, în jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului s-a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Teza reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

În atare situație, cât privește compararea titlurilor de proprietate, în mod corect instanțele de fond au stabilit prevalența titlului subdobânditorului de bună credință, respingând acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

În analiza aceluiași motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., critica referitoare la greșita aplicare a principiului autorității de lucru judecat de către instanța de apel atunci când a reținut că se impun statuările referitoare la nevalabilitatea titlului statului - rezultate din sentința civilă nr. 10344/1996, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, menținută prin decizia civilă nr. 1378A/1998, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - civilă, sub motiv că nu se regăsește tripla identitate de elemente privind părțile, obiectul și cauza juridică ale celor două pricinii, este nefondată.

În realitate, formulând o astfel de critică, recurenta confundă cele două efecte juridice pe care le cunoaște principiul autorității lucrului judecat.

Astfel, efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune într-adevăr, în termenii reglementați de art. 1201 C. civ. de la 1864, existența unei identități între elementele celor două judecăți referitoare la obiect, părți, cauză juridică, de natură să interzică reluarea și tranșarea jurisdicțională a aceluiași litigiu.

În prezența unei asemenea suprapuneri de elemente, excepția procesuală a autorității de lucru judecat este cea care oprește reluarea judecății.

Spre deosebire de acest efect extinctiv atașat principiului autorității lucrului judecat, în situația efectului pozitiv pe care îl produce o hotărâre irevocabilă înzestrată cu autoritate de lucru judecat, identitatea de elemente este doar parțială și vizează așa-numita chestiune litigioasă ce a fost supusă deja verificării jurisdicționale și de care se poate prevala (sau care i se poate opune) părții într-un proces ulterior.

Prezumția de lucru judecat presupune că un aspect litigios dedus judecății și care a primit o dezlegare a instanței de judecată nu poate fi combătută, într-o judecată ulterioară, de partea în al cărei proces s-a dat respectiva dezlegare.

Or, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea acestui efect pozitiv al lucrului judecat atunci când a constatat că reclamanta nu a dovedit nevalabilitatea titlului statului, aspect care rezultă din statuările cuprinse în sentința civilă nr. 10344/1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, menținută prin decizia civilă nr. 1378A/1998, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 284/1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - civilă, toate pronunțate într-un litigiu având ca obiect acțiune în revendicare.

Aceste statuări sunt învestite cu efectul autorității de lucru judecat care însoțește o hotărâre irevocabilă ce tranșează un litigiu, fără ca reclamanta să poată pretindă o altă situație juridică în prezentul litigiu, întemeiat pe normele dreptului comun.

De aceea, susținerea că instanța de apel ar fi dat în mod greșit eficiență autorității lucrului judecat, fără să fie întrunită tripla identitate de elemente cerută de dispozițiile legale, se bazează pe ignorarea de către recurentă a modalității în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului deja judecat asupra judecăților ulterioare.

Recurenta mai pretinde în cadrul motivelor de recurs că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea autorității de lucru judecat când "reține și califică soluția instanței de a respinge acțiunea ca inadmisibilă față de legea specială de reparație", deși această soluție a primei instanțe nu a fost supusă controlului judiciar de către părți.

Critica de nelegalitate ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 7 C. proc. civ., formulată în legătură cu considerentul curții de apel ce valorizează soluția primei instanțe prin care se arată că "în contextul legii speciale de reparație, reclamanta nu se mai poate prevala de normele de drept comun, având posibilitatea obținerii de despăgubiri", a fost invocată în mod formal de reclamantă, astfel că nu poate fi reținută.

Contrar susținerilor reclamantei, în cauză nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat a soluției date cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii introductive.

În cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel indică dispozițiile legale aplicabile situației juridice deduse judecății, precum și corelația dintre normele de drept comun invocate de reclamantă drept temei al acțiunii în revendicare, prevăzute de art. 563 C. civ., și legislația specială de reparație în materia dreptului de proprietate concretizată în dispozițiile Legii 10/2001, fără a statua cu privire la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii introduse de reclamantă, pe care aceasta o reclamă, sau a recalifica soluția primei instanțe cu privire la excepția inadmisibilității.

La rândul său, prima instanță a unit excepția inadmisibilității invocată de pârâta D. prin întâmpinare și s-a pronunțat prin hotărâre cu privire la respingerea acesteia, apreciind că acțiunea în revendicare este nefondată.

În acest context, alegațiile reclamantei cu privire la faptul că instanța de apel a recalificat soluția primei instanțe de a respinge acțiunea ca inadmisibilă față de legea specială de reparație este lipsită de fundament juridic și va fi înlăturată.

Față de aceste considerente, constatând netemeinicia criticilor formulate și corecta soluționare a acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 563 C. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta F., conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F. împotriva deciziei civile nr. 908A din 7 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2021.