ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6348/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Agenția Naționala de Administrare Fiscală anularea Protocolului încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție (cu nr. x/28.11.2013) si Agenția Națională de Administrare Fiscala (cu nr. x/16.12.2013).

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 633 din 21 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu pârâta Agenția Nationala de Administrare Fiscala, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 633 din 21 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat cereri de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Reclamantul A., în motivarea recursului, arată că instanța de fond a pronunțat o soluție prin încălcarea normelor de drept material, respectiv - O.U.G. nr. 74/2013 (art. 3, 4, 6, 13), H.G. nr. 520/2013 (art. 5 lit. b), art. 6 - lit. h), art. 7 - lit. A) pct. 23, lit. B), lit. D) pct. b), art. 76 din Legea nr. 24/2000, art. 120 1 din Legea nr. 304/2004 - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește încălcarea normelor de drept material în doctrină s-a conturat o poziție unanimă - încălcarea se poate realiza/efectua prin următoarele modalități: 1) Violarea/încălcarea unor principii generale de drept 2) Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică 3) Ignorarea unor norme legale incidente în cauză. 1)Violarea/încălcarea unor principii generale tic drept În analiza raportului dintre actele normative de reglementare secundară (secundum legem) și actele de reglementare primară din doctrină se desprind două principii potrivit cărora: a) secundum legem trebuie să fie edictată cu respectarea stricta a competenței constituționale și legale a organului emitent și b) respectarea de către organul emitent a actelor normative cu forță juridică superioară. În prezenta cauză, în baza art. 13 din O.U.G. nr. 74/2013 au fost edictate acte de reglementare secundară, respectiv: H.G. nr. 520/2013, Ordinul comun al Ministerului Public și Ministerului Finanțelor Publice nr. 343/C/222/2014 modificat prin ordinul comun nr. 397/C/236/2015. Conform doctrinei aceste acte normative de reglementare secundară au fost edictate cu scopul punerii în executare/aplicare a legislației primare, respectiv a O.U.G. nr. 74/2013. Aceste acte secundum legem reglementează în totalitate punerea în executare a legislației primare - O.U.G. nr. 74/2013. Așadar, motivarea instanței de fond potrivit căreia: "...prin urmare, obiectivele protocolului menționate la art. 2 și modalitatea de realizare a acestor obiective au fost stabilite între părțile protocolului în vederea punerii în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013" nu poate fi primită întrucât încheierea protocolului atacat în instanță încalcă cele două principii - a) secundum legem trebuie să fie edictate cu respectarea strictă a competentei constituționale și legale a organului emitent și b) respectarea de către organul emitent a actelor normative cu forța juridică superioară, deoarece în aplicarea O.U.G. nr. 74/2013 au fost emise norme secundare de aplicare a acesteia. Instanța de fond nu a avut în vedere și faptul că protocolul atacat încalcă și principiul transparenței-prevăzut de art. 5 din H.G. nr. 520/2013 întrucât acest act administrativ normativ nu a fost publicat. 2)Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică Interpretarea teleologică a expunerii de motive conduce la următoarele concluzii privind scopurile edictării O.U.G. nr. 74/2013. - Consolidarea cadrului legal privind lupta împotriva evaziunii fiscale - îmbunătățirea activității ANAF pentru reducerea evaziunii fiscale Mai mult, în art. 3-6 din ordonanță sunt statuate toate elementele/aspectele referitoare la structură, competențele Direcției Generale Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF precum și modul de lucru al inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției de Combatere a Fraudelor în cadrul Parchetelor unde sunt detașați. H.G. nr. 520/2013, reglementare secundară pentru organizarea și punerea în aplicare a O.U.G. nr. 74/2013 prin dispozițiile imperative ale art. 6 și art. 7 lit. D) - pct. d) reglementează activitatea inspectorilor antifraudă în cadrul parchetelor unde sunt detașați. În raport de conținutul O.U.G. nr. 74/2013, H.G. nr. 520/2013, prevederile C. proc. pen. (norme privind urmărirea penală și probe), ale art. 1201 din Legea nr. 304/2004 întreg conținutul protocolului extinde aceste norme dincolo de ipotezele la care se aplică. Prin urmare motivarea instanței de fond potrivit căreia "așadar, acordarea de sprijin reciproc în privința informațiilor și constituirea de echipe comune nu este stabilită de art. 3 lit. c) din protocol în afara dispozițiilor legale, ci este o modalitate de punere în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013" nu poate fi primită tocmai pentru motivele enunțate mai sus. Un alt argument că protocolul atacat extinde normele O.U.G. nr. 74/2013 îl reprezintă art. 15 din protocol care prevede: "Ministerul Public comunică într-un termen rezonabil soluțiile dispuse de unitatea de parchet". Acest articol din protocol are dispoziții imperative ce impun obligativitatea Ministerului Public de a comunica ANAF "soluțiile dispuse în interpretarea logico -juridică a acestui articol conduce la o singură concluzie, respectiv aceea că ANAF cenzurează activitatea/soluțiile date de parchet. Prin procurori Ministerul Public are sarcina ca în faza de urmărire penală să administreze și să aprecieze probele. Așadar, faza de urmărire penală ca parte a procesului penal (Decizia nr. 302/4 mai 2017, par. 44) este reglementată prin lege atât sub aspectul regulilor de competență cât și a procedurii propriu zise de desfășurare a acesteia. Reglementarea competentelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă/regulă a statului de drept. Prin încheierea acestui protocol Ministerul Public a încălcat art. 61 alin. 1 din Constituție întrucât prin conținutul protocolului s-a adăugat la lege. Așadar un act emis de către o autoritate publică care adaugă la lege este un act administrativ care are caracter normativ în sensul că naște, modifică și stinge raporturi juridice. Art. 3 lit. c) din protocol prevede că "Pentru realizarea acestor obiective părțile vor avea în vedere constituirea de echipe comune care să procedeze, pe baza unor planuri de acțiune sub conducerea si coordonarea procurorilor, la valorificarea informațiilor și strângerea probelor privind comiterea unor infracțiuni. Potrivit dispozițiilor C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, cât și a prevederilor noului C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală. Din modul de formulare a textului analizat se înțelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori și reprezentanții ai ANAF, cu nerespectarea separației de competențe între cele două structuri și a rolului legal al fiecăruia în parte. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală și nicidecum de alte organe exterioare acestora. Textul așa cum este redactat are un conținut normativ larg care permite o preluare de către funcționarii ANAF a competențelor propriu- zise ale procurorului și o afectare a sferei de competență a procurorului în legătură cu orice faptă penală referitoare la fraudele fiscale și vamale în ceea ce privește probele. De asemenea, este de domeniul evidenței că, potrivit art. 3 lit. c) din protocol, echipele comune acționează în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților. Aceleași probleme se ridică și în privința art. 3 lit. d) din protocol, potrivit căruia în realizarea obiectivelor părțile vor avea în vedere elaborarea și derularea de acțiuni și programe comune în vederea evaluării și condițiilor care favorizează și generează infracționalitatea în domeniu din care să rezulte premisele acțiunii în comun. Toate aceste aspecte probează faptul ca atât protocolul cât și motivarea instanței de fond atunci când a pronunțat soluția de respingere a acțiunii au extins normele O.U.G. nr. 74/2013 dincolo de ipotezele la care se aplică. 3. Ignorarea unor norme legale incidente în cauză În motivarea soluției atacate instanța de fond a ignorat în totalitate existența și prevederile H.G. nr. 520/2013, care prevăd atribuțiile ANAF, respectiv: 1. acordă, prin intermediul Direcției de combatere a fraudelor, suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare; 2. efectuează, prin intermediul Direcției de combatere a fraudelor, din dispoziția procurorului: (i) constatări tehnico-științifice care constituie mijloace de probă, în condițiile legii; (ii) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; (iii) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Totodată se arată că în art. 7 lit. A) pct. 23 din H.G. nr. 520/2013 se statuează: " colaborează, pe bază de protocol, cu autoritățile și instituțiile publice sau orice alte entități cu atribuții în aplicarea legii ori interesate de realizarea politicii de administrare fiscală și vamală". Interpretarea sistematica și teleologică a art. 7 din H.G. nr. 520/2013 conduce la următoarele concluzii: 1) Legiuitorul secundar, acolo unde a apreciat că se impune elaborarea unei prevederi exprese referitoare la eventuale protocoale încheiate de ANAF cu alte instituții sau autorități a făcut-o expressis verbis în art. 7 lit. A) pct. 23 (domeniul politicii de administrare fiscală și vamală); 2) Dacă legiuitorul secundar ar fi ajuns la concluzia că este necesară încheierea unui protocol între ANAF și Parchetul/ÎCCJ (domeniul faptelor de combatere a evaziunii) ar fi dispus-o printr-o prevedere expresă la art. 7 lit. D)-pct. b) din H.G. nr. 520/2013. Prin ignorarea în totalitate a prevederilor H.G. nr. 520/2013 instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, iar motivarea potrivit căreia "Protocolul nu face altceva decât să asigure organizarea în concret a legii, iar prevederile legale stabilesc obligativitatea unei colaborări între cele două instituții" nu poate fi primită. În plus, instanța de fond nu a menționat în concret care sunt articolele din O.U.G. nr. 74/2013 în care se prevede obligativitatea colaborării între cele două părți prin protocol. Instanța de fond a ignorant și dispozițiile art. 76 din Legea nr. 24/2000 care prevăd: "Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora." În cazul în care instanța de fond ar fi făcut aplicarea prevederilor acestui articol ar fi constatat, fără putință de tăgada, că protocolul atacat încalcă atât dispozițiile O.U.G. nr. 74/2013 cât și ale H.G. nr. 520/2013. 3.2. Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a sentinței recurate și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a protocolului de cooperare interinstituțională la care se referă reclamantul și respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În motivare arată că în mod greșit prima instanță a apreciat că protocolul în discuție este un act administrativ. Actul administrativ, prin definiție, este un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publica, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Or, protocoalele sunt acte de natură civilă, bilaterale sau multilaterale, prin care părțile semnatare stabilesc modalități de colaborare în baza prevederilor legale care le reglementează activitatea. La încheierea unor protocoale de colaborare, autoritățile și instituțiile publice nu acționează în regim de putere publică, ci ca orice subiecte de drept civil. Părțile semnatare ale unor protocoale se află pe poziții de egalitate, între ele neexistând un raport de subordonare. În consecința, protocoalele de colaborare încheiate de autoritățile și instituțiile publice nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Apărările formulate în cauză 4.1 Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârât, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.2 Intimata-pârâtă ANAF, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, sentința recurată, fiind, în opinia sa, temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenți și a apărărilor formulate prin întâmpinări, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant A. a învestit instanța de fond cu cererea de chemare în judecată a recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală solicitând anularea protocolului încheiat între pârâți nr. 1684/28.11.2013, respectiv 8031/16.12.2013. În esență, s-a arătat că prin încheierea acestui protocol, Ministerul Public s-a subrogat legiuitorului în materia obținerii și administrării probelor în procesul penal și a emis un act legislativ simulat care a condus la situația în care justiția se înfăptuiește pe baza unui act care încalcă normele procedurale privind obținerea și administrarea probelor în procesul penal. Protocolul a adăugat la lege în sensul că a conferit ANAF competențe în materia probelor din procesul penal. Ministerul Public are sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele. Faza de urmărire penală ca parte a procesului penal este reglementată prin lege atât sub aspectul regulilor de competență cât și a procedurii propriu zise de desfășurare a acesteia. Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Prin încheierea acestui protocol Ministerul Public a încălcat art. 61(l) din Constituție întrucât prin conținutul protocolului s-a adăugat la lege. Reclamantul a arătat că art. 3 lit. c) din protocol prevede că pentru realizarea acestor obiective părțile vor avea în vedere constituirea de echipe comune care să procedeze, pe baza unor planuri de acțiune sub conducerea și coordonarea procurorilor, la valorificarea informațiilor și strângerea probelor privind comiterea unor infracțiuni. Potrivit dispozițiilor C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, cât și a prevederilor noului C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală. Din modul de formulare a textului analizat se înțelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori și reprezentanții ANAF, cu nerespectarea separației de competențe între cele două structuri și a rolului legal al fiecăreia în parte. Textul așa cum este redactat are un conținut normativ larg care permite o preluare de către funcționarii ANAF a competențelor propriu-zise ale procurorului și o afectare a sferei de competență a procurorului în legătură cu orice faptă penală referitoare la fraudele fiscale și vamale în ceea ce privește probele. De asemenea, potrivit art. 3 lit. c) din protocol, echipele comune acționează în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale pârâților. Mai mult, în art. 3 lit. i) se prevede detașarea în cadrul unităților Ministerului Public a inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției de Combatere a Fraudelor. Planurile de acțiune, pe baza cărora acționează echipele comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziție concordantă și decizională a entităților care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competență exclusivă a sa în ceea ce privește activitatea judiciară. Aceleași probleme se ridică și în privința art. 3 lit. d) din protocol, potrivit căruia în realizarea obiectivelor părțile vor avea în vedere elaborarea și derularea de acțiuni și programe comune în vederea evaluării condițiilor care favorizează și generează infracționalitatea în domeniu din care să rezulte premisele acțiunii în comun. Prin această prevedere se depășesc competențele ANAF, iar pe de altă parte, sintagma plan comun de acțiune denotă o implicare activă a ANAF în activitatea de înfăptuire a justiției penale. Un alt aspect din protocolul atacat care încalcă în mod abuziv principiile generale ale procesului penal îl reprezintă faptul că ANAF este entitatea care furnizează probe într-un dosar penal (raporturi tehnice de constatare) după care se constituie în parte civilă. De asemenea, întreg capitolul II din protocol instituie raporturi contra legem. Astfel, inspectorii ANAF sunt detașați la parchete, aceștia desfășurând-și activitatea sub autoritatea administrativă a conducătorului parchetului (art. 10) iar conducătorul parchetului are competența de a revoca inspectorii antifraudă (art. 13). Prin urmare prin aceste prevederi activitatea inspectorilor antifraudă își pierde caracterul independent și imparțial în efectuarea rapoartelor tehnice. Deși în activitatea de urmărire penală Ministerul Public are potrivit legii rolul preeminent, acesta a acceptat să cedeze o parte din competențele sale legale și chiar constituționale către ANAF prin încheierea protocolului atacat și să valorifice în cadrul procesului penal mijloacele de probă astfel obținute. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de către recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, criticile recurentului-pârât referitoare la greșita respingere de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii în considerarea caracterului actului dedus judecății subsumându-se motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-pârât, Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se critică soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că actul dedus judecății nu ar avea caracter de act administrativ, Înalta Curte apreciază că motivele dezvoltate de către recurent în susținerea căii de atac sunt nefondate, întrucât, în mod neechivoc, acest protocol are natura unui act administrativ. Înalta Curte reține că acest protocol a fost încheiat între două autorități publice pentru organizarea în concret a dispozițiilor art. 3 alin. (1), (3), (4) din O.U.G. nr. 74/2013, dând naștere așadar unor raporturi juridice în regim de putere publică, neputând fi așadar primite susținerile recurentului-pârât potrivit cărora în cazul acestor acte prevalează natura civilă întrucât părțile semnatare se află pe poziții de egalitate. În acord cu argumentele instanței de fond referitoare la modalitatea în care cele două autorități publice semnatare acționează independent la încheierea protocolului, Înalta Curte, reținând că manifestarea de voință a acestora a fost exprimată unilateral, constată că în mod legal Curtea de Apel a respins excepția inadmisibilității invocată de către pârâtul-recurent, astfel încât calea de atac exercitată în cauză este nefondată. În privința recursului declarat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că acesta critică hotărârea primei instanțe, arătând că prin încheierea protocolului de colaborare dintre cei doi pârâți au fost încălcate principiile competenței constituționale și legale a organului emitent, respectiv respectării de către organul emitent a actelor normative cu forță juridică superioară. Instanța de control judiciar va înlătura acest motiv de recurs, reținând că actul administrativ dedus judecății a fost încheiat în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 potrivit cărora: "În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziția procurorului: a) constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii; b) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror." De altfel, în cuprinsul protocolului sunt reluate integral atât dispozițiile art. 3 alin. (4) și ale art. 4 din actul normativ menționat, aspect în raport cu care se poate constata că obiectivele protocolului menționate de art. 2 nu pot fi considerate ca încălcând principiul forței superioare a legii, respectiv a ordonanței. Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora dispozițiile atacate referitoare la extinderea normelor prevăzute de H.G. nr. 520/2013 și ale celor cuprinse în C. proc. pen. prin încheierea protocolului sunt de asemenea nefondate întrucât nu se poate identifica în conținutul acestuia nicio prevedere în baza căreia urmărirea penală s-ar realiza în comun de procurori și reprezentanții ANAF. Exclusiv în cuprinsul O.U.G. nr. 74/2013 este prevăzută participarea specialiștilor ANAF la întocmirea unor acte de urmărire penală, prevedere care nu echivalează însă cu elaborarea de către aceștia a actelor propriu-zise de urmărire penală, astfel încât susținerile recurentului sunt nefondate. Totodată, Înalta Curte reține dispozițiile art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 care stabilesc că: "(4) În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziția procurorului: a) constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii; b) investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror". În considerarea acestor reglementări nu poate fi reținută o incompatibilitate legală între o eventuală constituire de parte civilă într-un proces penal de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și obligația pe care această autoritate publică o are în raport cu dispozițiile legale menționate anterior în privința efectuării unor acte de constatare științifică. Susținerile recurentului-reclamant referitoare la statutul inspectorilor antifraudă detașați în cadrul Ministerului Public, în baza actului administrativ contestat, care ar fi caracterizat prin lipsa de independență în efectuarea constatărilor tehnico-științifice și ale celorlalte tipuri de investigații, sunt de asemenea nefondate, întrucât detașarea acestor specialități se realizează potrivit dispozițiilor art. 120 1 din Legea nr. 304/2004 conform cărora: "În cadrul parchetelor își pot desfășura activitatea specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală." Așadar, detașarea unor specialiști în cadrul instituției emitente a protocolului contestat dispusă în condițiile legii de către persoanele cu atribuții în acest sens, nu poate aduce atingere imparțialității în realizarea activităților prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 74/2013. Înalta Curte nu va reține nici criticile recurentului-reclamant referitoare la nelegalitatea dispozițiilor art. 15 din actul administrativ contestat prin care se stabilește comunicarea de către pârâtul-intimat Ministerul Public către Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Antifraudă Fiscală a soluțiilor dispuse de unitatea de parchet în situația în care sesizarea s-a efectuat de Direcția Generală Antifraudă Fiscală, întrucât nicio dispoziție legală în vigoare nu interzice o asemenea măsură, cu atât mai mult cu cât autorul sesizării are dreptul de a fi informat asupra modalității de soluționare a acesteia. În consecință, Înalta Curte apreciază că prin încheierea actului administrativ contestat nu au fost încălcate nici dispozițiile O.U.G. nr. 74/2003, ale H.G. nr. 520/2013 sau ale Legii nr. 304/2004, ci au fost puse coroborat și efectiv în aplicare textele legale menționate anterior, urmând a fi înlăturate criticile formulate în acest sens. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate Față de aceste considerente și în raport de prevederile art. 496 din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât invocată de recurentul-reclamant și va respinge recursurile ca nefondate.