ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6142/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 7 august 2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând, în considerarea cererii de plată nr. x/19.12.2017, respinsă prin Decizia emisă de pârât sub nr. x/17.07.2018, obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată și, în subsidiar, repunerea sa în termenul de formulare a unei astfel de cererii (de plată). 1.

La data de 13 august 2018 reclamanta a modificat sus indicata cerere de chemare în judecată, prin formularea unui nou capăt de cerere, privind anularea Deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 15887/17.07.2018. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1480 din data de 16 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 15887/17.07.2018 emisă de acesta și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată la data de 18.12.2017 în sensul efectuării plății către reclamantă a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în sarcina S.C. B. S.A. prin decizia penală nr. 755/08.09.2017. De asemenea, prima instanță a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 50 RON taxă de timbru și 2000 RON onorariu avocațial redus conform art. 451 alin (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") prin care a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios formulată de intimata - reclamantă, apreciind recurentul că hotărârea pronunțată de prima instanță cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului de creanță, iar, față de natura acestuia de termen de decădere, singura soluție legală, ce putea fi dată în ipoteza unei cereri de plată depuse cu nerespectarea acestuia, era cea a respingerii sale ca fiind tardiv formulată. A mai apreciat recurentul că, față de situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că intimata a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/19.12.2017 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data pronunțării deciziei penale nr. 755/08.09.2017. În opinia recurentului, soluția primei instanțe a desconsiderat dispozițiile art. 550 și art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penală este definitivă și poate fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, iar nu de la comunicarea sa, apreciind recurentul că intimata avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la data nașterii dreptului de creanță, adică de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 755/08.09.2017 și până la data de 08.12.2017. Totodată afirmă recurentul că prevederile art. 12 și 14 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, necontencioase, motiv pentru care soluția primei instanțe, de a considera că formularea unei cereri de introducere a FGA, în calitate de parte responsabilă civilmente, în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, poate fi asimilată unei cereri de plată, a fost pronunțată urmare a desconsiderării naturii juridice a unei astfel de proceduri. Mai afirmă recurentul că instanța de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depășirea termenului legal, respectiv intervenirea sancțiunii decăderii, sancțiune ce stinge însuși dreptul de a mai săvârși un act de natura celui întreprins de intimata - reclamantă, în cauză nefiind îndeplinite condițiile repunerii în termen, ce au o natură strictă, aspecte precum momentul redactării și comunicării hotărârii penale nereprezentând aspecte obiective de natură a împiedica formularea de către intimata-reclamantă a cererii de plată, necunoașterea legii neputând constitui un astfel de motiv temeinic. Totodată, susține recurentul că soluția primei instanțe este criticabilă și din punctul de vedere al faptului că judecătorul fondului a obligat instituția pârâtă direct la plata despăgubirilor solicitate de intimata-reclamanta fără a avea în vedere faptul că cererea de plată nu a fost analizată pe fond prin prisma cuantumului pretențiilor, respectiv a verificării veridicității titlului, ci doar prin prisma tardivității depunerii sale. Întrucât FGA este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraților, în ipoteza declanșării procedurii de faliment a unui asigurator, apreciază recurentul că legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase, instanța de judecată neputându-se subroga în atribuțiile și competențele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura abilitată să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanța având competența să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 10 octombrie 2019, intimata - reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că cererea de recurs nu cuprinde considerente care să dezvolte teza incidenței, în cauză, a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., iar în raport de natura normelor a căror nesocotire o clamează recurentul ce, în opinia intimatei, reprezintă norme de procedură, iar nu de drept material, nu poate fi reținută o încadrare a criticilor evocate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. Totodată arată că decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Ploiești, care constituie titlul executoriu în speță, a fost comunicată intimatei la data de 05.12.2017, acesta fiind momentul în care intimata a dobândit efectiv dreptul, dar și posibilitatea concretă de a solicita aducerea la îndeplinire a masurilor dispuse de instanțele de judecată cu privire la sumele de bani ce au fost stabilite prin anterior indicata hotărâre. În acest context, intimata susține legalitatea dezlegărilor date de prima instanță prin care aceasta a calificat drept moment al nașterii dreptului de creanță, data comunicării sus indicatei hotărâri judecătorești, susținând, totodată că, în orice context cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraților, făcută în dosarul nr. x/2015, are valoarea unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. A menționat intimata-reclamantă că abia după comunicarea hotărârii penale a fost în măsură să cunoască întinderea creanței și să poată solicita Fondului de Garantare a Asiguraților contravaloarea acesteia, cu atât mai mult cu cât nu i-a fost comunicată, în condițiile art. 407 alin. (1) C. proc. pen., minuta unei astfel de hotărâri, iar în urma accidentului a suferit mai multe intervenții chirurgicale, fiind nevoită să urmeze, chiar și în prezent, tratamente de recuperare postoperatorie, astfel încât prioritar pentru aceasta, ulterior accidentului, a fost refacerea stării de sănătate Învederează că în considerarea unor astfel de aspecte a și formulat, prin cererea de chemare în judecată, cererea subsidiară de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, apreciind că nu pot fi reținute susținerile recurentului potrivit cărora, în materia decăderii atrase de nerespectarea termenului de 90 de zile nu este incidentă instituția repunerii în termen. De asemenea, contestă și aspectul prescripției evocate de recurent, arătând că nu a negat faptul că vătămarea și dreptul la despăgubire au luat naștere la data producerii accidentului rutier, însă despre dreptul la dezdăunare (astfel cum a fost individualizat/cuantificat prin decizia penală) a aflat abia la data comunicării deciziei din apel, cererea de plată fiind formulată prin raportare la acest din urmă moment. De asemenea, apreciază că instanța de contencios administrativ are deplină jurisdicție spre a se pronunța în sensul obligării directe a recurentului la plata sumelor stabilite prin decizia penală și solicitate prin cererea de plată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 1 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 21 noiembrie 2019, intimata - reclamantă a formulat o primă cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel stabilit, ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2020, reiterând o astfel de solicitare și prin cererea formulată la data de 10 iunie 2021. Prin încheierea de ședință din data de 29 septembrie 2021, instanța a admis noua cerere de preschimbare, stabilind termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei. Înalta Curte reține că prin acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. a solicitat, în esență, instanței de contencios administrativ anularea deciziei nr. 15887/17.07.2018 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților ("FGA") și obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/19.12.2017, iar în subsidiar repunerea sa în termenul de formulare a unei astfel de cererii (de plată), cu consecința admiterii cererii. În acest context, față de cadrul procesual aferent tipului de litigiu pendinte, instanța de control judiciar apreciază că natura juridică a petitului principal aparține cererii de anulare a actului administrativ, petitele privind obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată, iar, în subsidiar, cererea de repunere în termenul, având natura juridică a unor petite accesorii, a căror soluționare este subordonată manierei de dezlegare a capătului de cerere principal. Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/19.12.2017, reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumelor în cuantum total de 125.316,89 RON, la care asigurătorul B. S.A. a fost obligat prin decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel Ploiești. Prin decizia nr. 15887/17.07.2018, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 08.09.2017, drept dată a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă, anulând decizia nr. 15887/17.07.2018 și obligând pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată la data de 18.12.2017, în sensul efectuării plății către reclamantă a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în sarcina S.C. B. S.A., prin decizia penală nr. 755/08.09.2017, hotărâre a cărei legalitate a fost contestată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., de către pârâtul FGA. Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile expuse prin memoriul de recurs prin care recurentul invocă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a respectat obligația de a motiva hotărârea adoptată în condițiile de conformitate consacrate legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse. Astfel, instanța de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situația de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia față de fiecare argument relevant, dar și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, motivarea evidențiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în condițiile de conformitate ce au fost expuse și în jurisprudența Curții EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate fiind clare și lipsite de contradictorialitate. După cum Înalta Curte a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidențiate în paragrafele ulterioare. Dintr-o primă perspectivă, instanța de control judiciar reține că între recurentul - pârât FGA și intimata-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior." Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: "(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit. În cauza de față, ipoteza incidentă, necontestată de către părți, este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre reclamantă și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Observând natura juridică a titlului ce consfințește nașterea dreptului de creanță exhibat de intimata - reclamantă (o hotărâre penală), Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel. În raport de sus indicatele aspecte Înalta Curte nu poate confirma soluția pronunțată de instanța de fond, de a califica data comunicării hotărârii penale drept dată a nașterii dreptului de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 755/08.09.2017 putea fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, respectiv de la data de 08.09.2017, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanță derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării acestuia. Pe cale de consecință, întrucât dreptul de creanță s-a născut la data de 08.09.2017, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată și s-a împlinit la data de 08.12.2017. În dezacord cu aspectele reținute de prima instanță și exhibate și de intimata -reclamantă prin întâmpinarea depusă în prezenta fază procesuală, Înalta Curte constată că aspectul formulării unei cereri de introducere a recurentului - intimat în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2015, coroborat cu declarația intimatei - reclamante de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, nu pot fi apreciate ca având vocația de a îndeplini funcțiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii necontencioase reglementate de Legea nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2015 (ce a fost, de altfel, respinsă, de Judecătoria Pitești) a vizat, astfel cum rezultă și din sentința penală nr. 285/15 februarie 2017, calitatea FGA de parte responsabilă civilmente/asigurător, ce se întemeia pe o altă cauză juridică și un alt obiect decât cererea de plată ce vizează, în condițiile Legii nr. 213/2015, un raport de drept administrativ de aferent schemei de garantare a asiguraților, născut în ipoteza falimentului asigurătorului. Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x/19.12.2017 a fost formulată cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 08.12.2017, actul administrativ reprezentat de decizia nr. 15887/17.07.2018, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind emis de recurentul - pârât F.G.A. în condiții de deplină legalitate. În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluției primei instanțe de anulare a sus indicatei decizii, se impune casarea hotărârii recurate și în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, Înalta Curte apreciind că respingerea petitului principal al cererii de chemare în judecată generează aceleași efecte și în privința petitelor accesorii. Totodată, în raport de caracterul accesoriu al petitului privind obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată, în raport de petitul principal al anulării decizia nr. 15887/17.07.2018, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune realizarea unei analize a motivelor de recurs formulate de recurentul - intimat împotriva soluției de obligare a acestuia direct la plata despăgubirilor solicitate de intimata-reclamanta. De asemenea, din perspectiva rejudecării acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A., Înalta Curte apreciază că nu poate fi admisă nici cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că, în general, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepția de la o astfel de regulă reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare și aplicabilă exclusiv în limitele generate de art. 1 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează astfel: " C. proc. civ., denumit în continuare codul, stabilește regulile de competența și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă". Deși natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, acesta nu are calitatea unui termen procesual, neintrând în sfera de aplicare a art. 186 C. proc. civ., impunându-se a fi realizată o delimitare între sensul noțiunii de "norme de procedură" în cadrul procedurii contencioase de soluționare a acțiunilor judiciare distinct de sensul unei astfel de noțiuni în cadrul unei proceduri necontencioase, precum cea reglementată de Legea nr. 213/2015. Față de aceste aspecte, nu se poate reține o incidență a instituției repunerii în termen, în cauza de față. De altfel, și dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, câtă vreme elementele evocate de reclamantă, cu titlu de impedimente obiective, vizează o pretinsă imposibilite de formulare a cererii de plată în contextul necomunicării minutei, în condițiile reglementate de art. 407 C. proc. pen. și al necunoașterii considerentelor decizorii ale decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunțată de Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2015, astfel de considerente devenind accesibile părților litigante doar ulterior motivării și comunicării hotărârii judecătorești către acestea, ce a fost realizată cu nerespectarea prevederilor art. 406 C. proc. pen., tot nu poate fi reținută o îndeplinire a condițiilor aferente admiterii unei cereri de repunere în termen. Înalta Curte apreciază că aspectele evocate de reclamantă prin cererea de repunere în termen nu pot fi calificate drept motive temeinic justificate, câtă vreme în dispozitivul deciziei penale nr. 755/08.09.2017 sunt indicate sumele stabilite cu titlu de daune materiale, morale și cheltuielilor judiciare în favoarea reclamantei A.. Necomunicarea, în condițiile reglementate de art. 407 C. proc. pen., a minutei unei astfel de hotărâri nu afectează nici caracterul hotărârii de decizie definitivă și nici faptul că aceasta a devenit executorie de la data rămânerii definitive, partea având posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Or, întrucât instituția repunerii în termen implica lipsa oricărei culpe din partea părții care formulează o astfel de cerere, în contextul în care partea avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reține că, în planul posibilității formulării cererii de plată reglementată de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea părții de a formula o astfel de cerere. Totodată, Înalta Curte apreciază că nu se poate apleca, în analiza motivelor temeinice aferente repunerii în termen și asupra considerentelor de ordin medical invocate prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a recursului, câtă vreme acestea nu au fost invocate prin cererea de repunere în termen formulată în fața primei instanțe. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, sentința civilă nr. 1480 din data de 16 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, privind anularea deciziei nr. 15887/17.07.2018 emise de pârât, ca neîntemeiată.