ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 600/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I a civilă la data de 15.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C. au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, solicitând instanței anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanți, obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă, începând cu data de 27.02.2021 la zi, pentru fiecare dintre reclamanți și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2667 din data de 13.09.2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I-a civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune prin care au solicitat anularea Ordinelor de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă acordate în baza Legii 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor emise pentru fiecare dintre aceștia și obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021, arătând în principiu că, fiecare a exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României, astfel încât, odată ce a încetat mandatul de deputat sau senator și a îndeplinit condițiile pentru vârsta de pensionare a dobândit și dreptul la indemnizația prevăzută de art. 49 din Legea 96/2006, indemnizație care a fost primită în baza ordinelor emise de către Secretarul General al Camerei Deputaților sau Senatului însă, începând cu 27.02.2021, au fost emise ordine de încetare de la plată a indemnizațiilor respective.

Tribunalul Dâmbovița a apreciat că nu pot fi primite argumentele invocate de către reclamanți privitor la competența de soluționare a litigiului, decizia nr. 27/2017 dată de ICCJ asupra recursului în interesul legii, invocată în acest sens negăsindu-și aplicabilitatea în cauză întrucât aceasta se referă la competența de soluționare a unei indemnizații stabilită în baza Legii 8/2006, lege care face trimitere în cuprinsul său la jurisdicția asigurărilor sociale, menționând experes aplicabilitatea acesteia, în timp ce în cazul indemnizației prevăzută de Legea 96/2006 nu găsim o astfel de prevedere.

Având în vedere că, plata, respectiv încetarea plății indemnizației este dispusă prin ordine emise de către Secretarul general al Camerei Deputaților sau Senatorilor, s-a apreciat de tribunal că aceste acte se încadrează în prevederile art. 2 lit. c) din Legea 554/2004, care definesc actul administrativ cu caracter individual, ordinele respective având deci natura unor astfel de acte administrative cu caracter individual a căror anulare cade în competența de soluționare a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești în raport de prevederile art. 10 teza a II-a din Legea 554/2004, sens în care în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ. tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepție de necompetență materială a Tribunalului Dâmbovița și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în facoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, Tribunalul Dâmbovița a reținut că petitul principal și în raport de care se determină competența instanței, vizează anularea unui act administrativ individual emis de o autoritate publică centrală, respectiv Ordinele emise de Parlamentul României -Camera Deputaților și Parlamentul României- Senatul, după caz, pentru fiecare reclamant privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă în executarea Legii nr. 7/24.02.2021.

Prin urmare, având în vedere și dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, conform cărora litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, faptul că norma legala imperativa menționată, care reglementează un caz de competenta materială nu permite derogări, văzând si dispozițiile art. 129 pct. 2 C. proc. civ. potrivit cu care "necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării necompetenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad", tribunalul a apreciat întemeiată excepția invocată, pe care a admis-o și, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II a de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 213 din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de A., B. și C., în contradictoriu cu intervenientul în nume propriu și în interesul reclamanților D. și pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretariatul General al Camerei Deputaților, în favoarea secției I civilă a Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea ordinelor de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă emise pentru fiecare reclamant și obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României astfel că, odată cu încetarea mandatului de deputat/senator și îndeplinirea condițiilor legale cu privire la vârsta de pensionare, au dobândit dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Din analiza ordinelor contestate reiese că acestea au fost emise de Secretarul General al Camerei Deputaților în temeiul art. 13 alin. (1) și alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006, raportat la prevederile art. II din Legea nr. 7 din 24.02.2021 care modifică Legea nr. 96/2006.

Este adevărat că respectivele ordine au fost emise de Secretarul General al Camerei Deputaților, o autoritate publică, însă stabilirea competenței de soluționare a cauzei presupune stabilirea naturii indemnizației pentru limită de vârstă din ordinele contestate.

Curtea a apreciat că respectivele ordine nu au fost emise în regim de putere publică, chiar dacă au fost emise de o autoritate publică, astfel că nu pot fi calificate ca fiind acte administrative, fapt ce ar atrage competența instanței de contencios administrativ.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege:

"actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În consecință, instanța de contencios administrativ este o instanță specializată conform normelor legale menționate anterior, iar în lipsa unei vătămări cauzată reclamanților de către o entitate care acționează în regim de putere publică, pretențiile acestora urmează calea dreptului comun în materie.

Pe de altă parte, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că indemnizația pentru limită de vârstă cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și al senatorilor are doar caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.

Legiuitorul a acordat acest drept ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizație, astfel încât aceștia nu pot beneficia de aceleași criterii de pensionare conform Codului muncii. Acordarea dreptului la indemnizația pentru limită de vârstă era condiționată de îndeplinirea condițiilor vârstei standard de pensionare, prevăzute în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sau ale vârstei standard reduse, în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, indemnizația acordându-se de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

În acest sens este și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, din care reiese care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat.

Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

În consecință, s-a reținut că acordarea unei astfel de indemnizații este indisolubil legată de drepturile de pensie, situație în care natura juridică a acestui drept nu poate fi diferită, fiind vorba despre un drept de asigurări sociale.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, sens în care se reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

S-a mai reținut că, inițial, art. 49 din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor reglementa pensia deputaților și senatorilor care au deținut cel puțin trei mandate de parlamentar, la împlinirea condițiilor de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016 din 15 februarie 2016, de aprobare a Normelor metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, s-a menționat că: "Deputații și senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu pot valorifica aceleași perioade de mandat și pentru a solicita indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată".

De aici rezultă că perioadele de mandat de parlamentar puteau fi valorificate fie la stabilirea pensiei de serviciu, conform Legii nr. 7/2006, fie pentru stabilirea indemnizației pentru limită de vârstă, prevăzută de Legea nr. 96/2006. Din această diferențiere, rezultă că indemnizația pentru limită de vârstă este un drept de asigurări sociale.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

Încadrarea indemnizației pentru limită de vârstă ca fiind venit din altă sursă, în temeiul art. 49 alin. (8) Codul fiscal: ("Indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare") nu presupune excluderea acesteia din categoria drepturilor de asigurări sociale.

Întrucât natura indemnizației pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanții este cea a unui drept de asigurări sociale, verificarea legalității și temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plății acestei indemnizații nu poate intra decât în sfera de competență a instanței de drept comun cu competență în soluționarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

În consecință, contestațiile formulate în legătură cu refuzul acordării unei astfel de prestații sociale sunt de competența tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii și asigurări sociale, în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborate cu cele ale art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii.

Potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel." Conform dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ. și art. 266 și urm. din Codul Muncii, tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale.

Prin urmare, s-a apreciat că prezenta cauză este de competența, în primă instanță, a secției specializate în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalului, motiv pentru care excepția necompetenței materiale a fost admisă și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, instanță în a cărei circumscripție își au domiciliul reclamanții.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluționarea conflictului.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Dâmbovița, secția Civilă - complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, în cauză, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă, obligarea pârâților la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competență materială în raport de criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinele respective au fost emise potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în Anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat.

Reține Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoțit adoptarea acestei legi reieșind că intenția legiuitorului a fost aceea ca această indemnizație să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acțiunii privește un drept acordat foștilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare și doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenții actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menționată și în lipsa unor reglementări speciale, competența de soluționare a cauzei este reglementată de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestații sociale sunt de competența tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii și asigurări sociale, precum și faptul că reclamanții au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Dâmbovița, Înalta Curte constată că acestei instanțe îi revine competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății.

Față de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția Civilă - complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., C. și A., pârâții Secretariatul General al Camerei Deputaților și Parlamentul României-Camera Deputaților și intervenientul în nume propriu D. în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2022.