ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5524/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, la data de 10 octombrie 2018, sub dosar număr x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), a solicitat anularea Deciziei F.G.A. nr. 16878/11.09.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 RON, conform cererii de plată nr. x/10.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 28 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 16878/11.09.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata în favoarea părții reclamante a sumei de 7.500 RON cu titlu de daune morale și a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1220 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, pronunțarea unei soluții de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților prin Comisia Specială la analizarea pe fond a cererii de plată formulată de către intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea normelor ce reprezintă obligativitatea analizei de către Fondul de Garantare a Asiguraților a cererii de plată, respectiv a dispozițiilor art. 2, art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, precum și a excepției inadmisibilității obligării directe la plată a Fondului de Garantare a Asiguraților și a principiului separațiilor puterilor prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituția României, motiv ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumelor în cuantum de 7.500 RON reprezentând daune morale, solicită respingerea acestuia ca inadmisibil, având în vedere că în cadrul Comisiei Speciale actul administrativ emis de Fondul de Garantare a Asiguraților a fost analizat strict pe aspecte ce au vizat prescripția dreptului de a solicita despăgubirea, fondul cererii de plată nefiind analizat conform art. 13 din Legea 213/2015.

A arătat faptul că în privința cererilor de obligare directă la plata unor sume de bani a Fondului către petenți făra ca F.G.A. să fi analizat sau să fi avut de analizat cereri corespunzătoare de plată a fost respinsă în mod constant de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ si fiscal.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a învederat că sentința recurată este dată cu încălcarea principiului de drept privind caracterul echitabil al daunelor morale, cu neconsiderarea raportului juridic, motiv ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere caracterul de instituție de drept public, care trebuie să aibă cu prioritate în vedere criteriul echității în soluționarea cererilor ce îi sunt adresate, a adoptat procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situația o impune.

Apreciază că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de fond trebuia să țină cont de Decizia nr. 74/02.08.2018, adoptată la nivelul organului administrativ, prin care au fost stabilite criteriile obiective pentru acordarea daunelor morale și materiale în caz de vătămare corporală, având în vedere că raportul dintre Fondul de Garantare a Asiguraților și intimată s-a născut doar ca urmare a falimentului asigurătorului. A precizat că procedura nu încalcă nicio prevedere legală, cu atât mai mult cu cât această procedură a fost validată de către lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală a asigurătorului aflat în faliment, aspect consfințit și prin adresa nr. x/17.01.2017.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 septembrie 2019, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală.

Potrivit susținerilor reprezentantului convențional al recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților formulate în ședință publică de la acest termen de judecată recursul acestuia este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., indicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. în cererea de recurs fiind o greșeală materială.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/10.05.2017 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta A. a solicitat acordarea sumei de 30.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 04 februarie 2013.

Prin Decizia nr. 16.878/11.09.2018, emisă de pârât s-a dispus respingerea cererii de plată formulate de creditoarea A.. În considerentele deciziei pârâtul a reținut că între data evenimentului (04 februarie 2013) și data deschiderii procedurii falimentului B. S.A. (16 februarie 2017) s-a împlinit termenul de prescripție în conformitate cu dispozițiile art. 2517 C. civ., fără a fi intervenit niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 2532 - 2539 C. civ. privind cazurile de suspendare sau de întrerupere a prescripției. În concluzie, a conchis că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care persoana păgubită a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei, implicit persoana care i-a provocat prejudiciul moral, respectiv de la data evenimentului - 04 februarie 2013, împlinindu-se astfel la 04 februarie 2016, anume anterior deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. (16 februarie 2017).

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, iar prin sentința recurată a fost anulată Decizia nr. 16878/11.09.2018 și admisă, în parte, cererea de plată pentru suma de 7.500 RON cu titlu de daune morale, instanța de fond reținând, pe de o parte, că înregistrarea de partea reclamantă a cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 10.05.2017 se înscrie în cadrul termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, iar nu după împlinirea sa, după cum eronat a reținut partea pârâtă pentru a respinge cererea petentei - creditoare, iar pe de altă parte, că recunoașterea în beneficiul părții reclamante a unei despăgubiri de 7.500 de RON este de natură să asigure o reparare adecvată a prejudiciului moral suferit de aceasta, aferent celor 15 zile de îngrijire medicală necesare unei recuperări a stării de sănătate afectate de accidentul rutier, înscrisurile medicale disponibile atestând în epocă un diagnostic de «disjuncție gradul I acromio claviculară stg., TCC minor grad I plaga prin contuzie regiune temporală, stg. contuzie toracică, contuzie umăr stg.» .

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., care presupune nereguli procedurale în ceea ce privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, acesta este nefondat.

Astfel, instanța de fond a fost legal învestită cu o contestație împotriva unei decizii emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, iar părțile nu au invocat la niciunul dintre termenele de judecată excepția necompetenței materiale a instanței.

Față de cele expuse anterior, se reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva deciziilor Fondului de Garantare a Asiguraților, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, așa cum s-a reținut și în precedent.

Totodată, instanța de recurs reține și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților definește la lit. b) și d) creditorul de asigurări și despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de prezenta lege".

Nu în ultimul rând, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1)Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății."

Prin urmare, cum din analiza deciziei F.G.A. atacate a reieșit că respingerea cererii de plată s-a făcut în considerarea reținerii greșite a împlinirii termenului prescripției extinctive, aspect ce nu a fost contestat de recurentul-pârât prin cererea de recurs, în condițiile în care partea pârâtă a recunoscut contextul de săvârșire a faptei în discuție și nu a negat în substanța sa dreptul la daune morale pretins de creditoarea - reclamantă, în mod judicios a apreciat instanța de fond că în această situație revine în competența sa de plină jurisdicție să soluționeze toate aspectele litigioase, inclusiv prin stabilirea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de fond, care în opinia recurentului-pârât s-a realizat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori măsura în care a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, Înalta Curte reținând că Ghidul Fondului de protecție a victimelor străzii sau decizia adoptată la nivelul autorității pârâte privind procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, invocate atât în decizia contestată, cât și în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și toate consecințele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că F.G.A. nu se poate raporta, astfel cum acesta a motivat, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de F.G.A., acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1220 din 28 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.