ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6917/2020

Ședința publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 august 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 7564/17.07.2017, emisă de FGA și obligarea pârâtului la plata sumei de 4.975,25 RON, reprezentând despăgubirea la care este îndrituită.

Prin sentința civilă nr. 2804 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat Decizia FGA nr. 7564/17.07.2017, în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească în totalitate titularului cererii de plată suma solicitată, respectiv cea de 4 975,25 RON;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.050 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2804 din 15 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 16 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, acordând o valoare absolută constatării amiabile, deși potrivit art. 5 din Ordinul nr. 21/2008, aceasta nu reprezintă un act cu putere absolută în ceea ce privește determinarea vinei în producerea accidentului.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond și-a întemeiat motivarea pe dispozițiile Ordinului nr. 21/2009, care nu se aplică în prezenta cauză. Având în vedere că accidentul s-a produs la data de 19 august 2016, sunt aplicabile dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 august 2018, prin compartimentul Registratură, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate la fondul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea de plată înregistrată la FGA sub numărul 67681/04.10.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat plata sumei de 4.975,25 RON, reprezentând contravaloarea reparației autoturismului proprietate personală, sens în care a depus procesul-verbal de constatare amiabilă din care rezultă că răspunzător de producerea accidentului este conducătorul celuilalt șofer, respectiv, B., alte înscrisuri, precum și factura fiscală nr. x/26.09.2016, emisă de către unitatea reparatoare C. S.R.L.

Prin Decizia nr. 7564/17.07.2017, FGA a reținut că, la data de 19 august 2016, a avut loc un eveniment rutier din culpa comună a conducătorilor autoturismelor cu numărul de înmatriculare x, asigurat la data evenimentului cu polița RCA nr. x, emisă de societatea de asigurări D. S.A., respectiv a autoturismului cu numărul de înmatriculare x, proprietatea A. S.R.L., motiv pentru care a acordat cu titlu de despăgubire doar jumătate din suma solicitată, în cuantum de 4.975,25 RON, invocând prevederile art. 28 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 potrivit cărora:

"în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună".

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și ale art. 16 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

Dispozițiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că "Stabilirea și evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează:

a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare;

b) dacă din analizarea dosarului de daună rezultă necesitatea completării acestuia cu documente suplimentare, Fondul transmite o solicitare scrisă petentului în acest sens;

c) după analizarea și instrumentarea dosarului de daună, direcția tehnică de specialitate întocmește referatul de plată a despăgubirii care va fi analizat de către celelalte direcții de specialitate din cadrul Fondului în vederea avizării, conform prevederilor legale;

d) după avizarea dosarului de daună de către direcțiile de specialitate din cadrul Fondului, acesta se înaintează comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. Comisia specială desemnată de către Fond este constituită din proprii specialiști, cu următoarea componență: 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de președinte al comisiei; conducătorul direcției economice sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz; 2 reprezentanți ai direcției tehnice cu experiență în materie de lichidare de daune; 2 reprezentanți ai direcției juridice cu experiență de cel puțin 3 ani în domeniul juridic."

Conform art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2014, republicată, cu modificările ulterioare."

Din analiza acestor dispoziții legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că instanța de fond a avut în vedere, în soluționarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât și condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în vigoare la momentul producerii evenimentului rutier, se prevede că:

"Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare;

b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul."

Prin art. 8 din același act normativ, se prevede că:

"Avizarea și constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii și ale normelor adoptate în baza legii de Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative.

Pentru evenimentele în care au fost implicate două vehicule, din care au rezultat numai pagube materiale, avizarea societăților din domeniul asigurărilor se poate face și în baza unui formular tipizat, eliberat de societățile din domeniul asigurărilor, denumit constatare amiabilă de accident, în care conducătorii vehiculelor respective consemnează circumstanțele producerii evenimentului, datele personale de identificare a vehiculelor implicate, precum și a propriilor asigurători.

Forma, dimensiunile, conținutul, precum și procedurile privind utilizarea formularului tipizat se stabilesc prin norme emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară".

Conform art. 53 din Legea 136/1995:"Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare".

În sensul dispozițiilor legale anterior enunțate, Înalta Curte reține că autoritatea publică pârâtă ar fi trebuit să aibă în vedere la soluționarea cererii de plată formulată de către reclamantă și dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în decizia contestată prevederile art. 28 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014 atunci când i-a acordat reclamantei cu titlu de despăgubire doar jumătate din suma solicitată, dar nu le-a coroborat cu celelalte dispoziții din această normă care sunt incidente în speță.

Așadar, în cauză, este aplicabilă Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, iar nu Ordinul nr. 21/2009, astfel cum a reținut judecătorul fondului, dar acest aspect nu este de natură să afecteze legalitatea acesteia, având în vedere că dispozițiile Ordinului nr. 21/2009, incidente în cauză și reținute de instanța de fond, au fost preluate integral de legiuitor în Norma ASF nr. 23/2014, fiind schimbată doar numerotarea articolelor.

În acest sens, Înalta Curte reține următoarele prevederi din Norma ASF nr. 23/2014:

Art. 44 "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, în baza poliței RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum și a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească."

Art. 45. "Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit."

Art. 46. "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care:

Interpretând sistematic prevederile legale anterior enunțate, Înalta Curte reține că despăgubirile se stabilesc pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător ori prin hotărâre judecătorească. Din aceste documente rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. De asemenea, în cazul în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

În speță, Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de fond, constată că despăgubirile pot fi stabilite doar pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident", de la dosarul instanței de fond, din care rezultă că răspunzător de producerea accidentului este conducătorul celuilalt autovehicul implicat în evenimentul asigurat, respectiv, B., înscris care nu a fost combătut prin întocmirea celorlalte acte enumerate limitativ prin art. 44 din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv: acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător ori prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, în lipsa unui alt act emis de unul dintre organele competente enumerate de textul de lege prin care să se înlăture constatarea amiabilă întocmită de șoferii implicați în accident și însușită de către aceștia sub semnătură, FGA nu poate face aprecieri proprii asupra culpei comune a șoferilor implicați în accident, iar, în consecință, să diminueze acordarea despăgubirilor rezultate din acest document.

În concluzie, se reține că în mod nelegal autoritatea publică a cenzurat cererea de plată a reclamantului, Înalta Curte constatând că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 1200 RON, reprezentând onorariul avocațial achitat în calea de atac a recursului .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2804 din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 1200 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.