ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4835/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.02.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de Conducere al Înaltei Curti de Casație și Justiție, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea art. I pct 9 din Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3/28.01.2014 pentru modificarea și completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate în M.Of. nr. 75/30.01.2014, cu referire la modificarea art. 29 alin. (1) și alin. (5) din Regulament, partea privind 4 judecători/judecători supleanți.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 238 din 5 iunie 2019, a admis excepția lipsei de interes și, pe cale de consecință a respins acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de Conducere al Înaltei Curti de Casație și Justiție, ca lipsită de interes.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 493 C. proc. civ. Invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că prin sentința recurata, prima instanță a încălcat normele de procedura a căror încălcare se sancționează cu nulitate absolută (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, combinat cu art. 488 a alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aplicabil potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) sau, în subsidiar, sentința recurată este data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii {art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, combinat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicabil potrivit art, 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004)

Apărările formulate de intimată Intimata- pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâminare la recursul promovat în cauză prin care a solicitatat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a susținut că, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condițiile generale de exercitare a dreptului la acțiune prevăzute de art. 32 din C. proc. civ., și anume aceea a justificării unui interes determinat, născut și actual. Astfel, a precizat că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes", iar potrivit art. 33 din același cod "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. A mai arătat că, față de cele reținute în Decizia Curții Constituționale nr. 685/2018, dispozițiile art. 29 alin. (1) din Regulament cu referire la stabilirea Completurilor de 5 judecători prin desemnarea prin tragere la sorți a 4 judecători cât și cele ale alin. (5) al aceluiași articol cu referire la stabilirea a câte 4 judecători supleanți, au rămas fără eficacitate juridică de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 10 octombrie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata recursului, în data de 20 octombrie 2021, cu citarea părților, în condițiile art. 494 -495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în ședință publică. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Analiza cererii de recurs 1. Motivele de fapt și de drept relevante Prin cererea de recurs s-a arătat că prima instanță a făcut o confuzie gravă privind interesul procesual al recurentului si, prin aceasta, privind obiectul cauzei cu care a fost investita. Ceea ce a analizat prima instanța a fost posibilitatea, respectiv interesul recurentului de a utiliza o cale extraordinară de atac (contestație în anulare sau revizuire) împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost sancționat disciplinar. Comportându-se ca o instanță ce ar soluționa o cale extraordinară de atac, iar nu ca o primă instanță de contencios administrativ investită cu o acțiune in anularea unul act administrativ normativ, prima instanță a decis că o contestație în anulare împotriva hotărârii judecătorești de sancționare disciplinară este tardivă, iar o revizuire nu este admisibilă, prima instanță dezvoltând ceea ce a apreciat a fi motive de inadmisibilitate a revizuirii. În realitate, prima instanță a fost învestită cu o simplă acțiune în contencios administrativ subiectiv în anularea unui act administrativ normativ, iar nu cu o contestație în anulare (pe care să o aprecieze drept tardivă) sau cu o revizuire (pe care să o califice drept inadmisibilă). Instanța trebuia să analizeze interesul recurentului de a promova această acțiune, iar nu interesul contestației în. anulare sau al revizuirii împotriva deciziei de recurs în materie disciplinara. Așa cum recurentul a arătat în cererea sa Introductiva de instanță, cauza sa disciplinara a fost soluționată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători într-o compunere nelegală, care s-a întemeiat tocmai pe actul administrativ normativ atacat în cauza soluționată în primă instanța prin sentința recurata, în acest mod, în respectivul proces disciplinar, recurentului i-a fost violat dreptul la un proces echitabil, în special sub aspectul dreptului de a fi judecata de o instanță stabilită de lege, independentă și imparțială. In plus. sancțiunea disciplinară definitivă aplicată recurentului are un efect sever asupra carierei sale profesionale, împiedicându-l să promoveze Ia un parchet superior sau să fie numit într-o funcție de conducere. Recurentul este procuror, promovata profesională prin concurs face parte din cariera profesională a unui procuror, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa constantă, a statuat că dreptul ta carieră profesională este o dimensiune la dreptul la viață privată socială;, protejat de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Imposibilitatea recurentului de a promova profesional ca urmare a sancțiunii disciplinare aplicate de o instanță compusa nelegal, în baza actului administrativ atacat în contencios administrativ, reprezintă o stare continuă de violare a drepturilor sale, deci interesul recurentului de înlăturare a violării drepturilor sale este determinat, legitim, personal, născut și actual, satisfăcând astfel pe deplin exigențele art. 33 C. proc. civ., care a fost grav violat de prima instanță. Pentru recurent, calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva deciziei în materie disciplinara nu este scopul, ci doar mijlocul de atingere a acestui scop. Scopul său este protejarea Drepturilor sale și înlăturarea violării acestora, care îl împiedică să evolueze în cariera profesională. Utilizarea revizuirii este doar un mijloc, iar pentru a putea utiliza revizuirea recurentul trebuie să obțină o hotărâre judecătoreasca definitivă prin care actul administrativ normativ care a stat la baza compunerii completului care a soluționat cauza disciplinară să fie anulat. Admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe un act nou (hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ care a stat la baza hotărârii judecătorești inițiale) este recunoscută de jurisprudență și de doctrină, iar dacă se va susține inadmisibilitatea respectivei căi extraordinare de atac bazate pe înscrisul nou reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă de anulare recurentul poate ridica a excepție de neconstituționalitate, In orice caz, aceasta chestiune a admisibilității sau interesului revizuirii nu ținea de competenta primei instanței, care a fost învestită cu acțiunea în contencios administrativ în anulare, care au avea dreptul de a statua ultra petita (nu se putea pronunța dacă o cale extraordinară de atac viitoare ce va fi utilizata de recurent întemeindu-se pe hotărârea pronunțată în prezenta cauză ar fi. admisibilă sau nu și dacă o excepție de neconstituționalitate privind normele juridice referitoare la admisibilitatea respectivei cal extraordinare de atac ar fi. admisibilă sau nu). Tot ceea ce recurentul trebuia să dovedească și a dovedit este faptul că are un interes justificat în anularea actului administrativ formând obiectul cauzei de contencios administrativ. În finalul recursului, semnatarul acestuia (dos.pag. 5) - B., avocat în Barourile București și Baroul Paris, Profesor universitar doctor și conducător de doctorat și postdoctorat afirmă Avocatul recurentului subliniază faptul că este în impasibilitate obiectivă să creadă în independența și imparțialitatea judecătorilor care vor soluționa prezentul recurs, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justific este și judecător și pante în proces, Colegiul de conducere al Înaltei Curți este emitentul actului administrativ ilegal atacat, este parte în proces. iar lui i se subordonează administrativ judecătorii cauzei, iar hotărârea judecătorească în materie disciplinară care violează drepturile recurentului și împotriva căreia recurenta intenționează să utilizeze calea extraordinară de atac a revizuirii dacă va câștiga prezenta cauză este dată de cea mai înaltă formațiune jurisdicționala dintr-o cauza concretă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Avocatul recurentului se află în imposibilitatea obiectivă să creadă că recurentul va beneficia de un proces echitabil în recurs, deci că îi va fi respectat, în judecarea recursului, dreptul consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. În fapt problema criticată este cea a interesului reclamantului-recurentul în promovarea acțiunii. Citând dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și art. 33 C. proc. civ. instanța de fond concluzionează că în cauză interesul nu este născut și actual. Arată că în considerentele Deciziei nr. 685/2018 a CCR, paragraful 198, se condiționează exercitarea căilor extraordinare de atac "corespunzătoare" în cazul reluării nelegală a compunerii completelor de judecată de faptul de a fi "încă în termenul de exercitare a acestuia". Pentru aceasta, instanța examinând încadrarea în termenele de exercitare a contestației în anulare respectiv, revizuirii arată că acestea sunt deja depășite. Totodată, raportat la motivul prevăzut de art. 500 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se explicitează că între înscrisurile doveditoare nu ar putea fi inclusă și o hotărâre judecătorească ulterioară datei la care a fost pronunțată hotărârea ce se cere revizuită. Instanța de recurs apreciază că aceste analize corecte pe fondul lor nu puteau fi realizate de către instanța abilitată cu soluționarea prezentei cereri ci eventual cele care, în ipoteza admiterii acțiunii ar fi avut de cercetat admisibilitatea contestațiilor în anulare revizuirilor, raportat la motivele invocate. Reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în contencios subiectiv, solicitând anularea art. I pct. 9 din Hotărârea nr. 3/28.01.2014 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu referire la modificarea art. 29 alin. (1) și alin. (5) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a acestei instanțe, în partea privind 4 judecători/judecători supleanți, motivat de împrejurarea că recursul său împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, pronunțată în dosar nr. x/2016, a fost judecat de un complet nelegal compus, din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 685/07.11.2018, prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ normativ vizat de acțiunea în anulare. Prin raportare la specificul cauzei, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor interesului legitim și actual de a promova acțiunea, astfel cum acestea sunt predeterminate de art. 33 C. proc. civ., constatând, prin raportare la considerentele regăsite în cuprinsul paragrafului 198 din Decizia Curții Constituționale nr. 685/2018, că la momentul formulării cererii de chemare în judecată aceasta nu mai era în termen pentru a exercita o eventuală contestație în anulare. Ca atare, instanța a admis excepția lipsei de interes a reclamantei și pe cale de consecință a respins acțiunea, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes. Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce succed: Preliminar, Înalta Curte consideră necesare câteva scurte considerații asupra modului în care prevederile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sesizare a instanței de contencios administrativ. În esență, prin normele cuprinse de art. 1 alin. (1) și alin. (2), precum și de art. 8 alin. (1), legea contenciosului administrativ oferă subiecților de drept privat un mecanism de contencios administrativ subiectiv, denumire care se bazează pe noțiunea de drept subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării actului administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant. Articolul 1 alin. (1) din lege stabilește că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul poate fi atât privat cât și public. Reglementarea este nuanțată de norma regăsită în cuprinsul art. 8 alin. (11) din lege, în sensul că persoanele fizice și juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. Dispozițiile art. 8 alin. (1) au fost cuprinse în Legea contenciosului administrativ în aplicarea normei constituționale regăsită în cuprinsul art. 52 din legea fundamentală care configurează obiectul acțiunii în contencios administrativ, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, condițiile și limitele exercitării acestui drept fiind stabilite prin legea organică, conform prevederilor alin. (2) al aceleiași norme constituționale. Interesul legitim privat este definit în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004 ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, în timp ce noțiunea de interes legitim public este definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. r) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competențelor autorităților publice. Curtea relevă că principiul legalității este elementul central al activității autorităților și instituțiilor publice, însă reclamanta, în calitate de persoană fizică care se pretinde a fi vătămată printr-un act administrativ nelegal, a învestit instanța cu o acțiune în contencios subiectiv, în cadrul căreia nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse acesteia într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat. Revenind la speța dedusă judecății, contrar opiniei judecătorului fondului, Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul de a solicita anularea în parte a actului administrativ normativ reprezentat de hotărârea Colegiului de conducere al instanței supreme prin care a fost stabilită compunerea Completului de 5 judecători care i-a judecat cauza în materie disciplinară, tocmai din perspectiva nelegalei compuneri a acestuia, pe care partea o clamează prin raportare la Decizia Curții Cosntituționale nr. 685/2018, neregularitate care, în opinia sa, constituie o violare a dreptului la un proces echitabil-veritabil drept subiectiv, din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În ceea ce privește chestiunea lipsei interesului reclamantei în formularea acțiunii, trebuie făcute unele nuanțări care marchează distincția dintre interes, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile și interesul legitim din materia contenciosului administrativ care justifică însăși legitimarea procesuală activă a reclamantei. Din acest unghi de vedere, Înalta Curte menționează că, dacă în cadrul unei acțiuni civile de drept comun reclamantul trebuie să dovedească folosul practic urmărit prin recurgerea la procedura judiciară, acesta fiind o condiție esențială pentru exercitarea dreptului la acțiune, în litigiul de contencios administrativ interesul legitim pe care partea îl invocă nu se confundă cu folosul practic, ci reprezintă, astfel cum rezultă din definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor, previzibil și prefigurat. Din dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 rezultă că partea se poate considera persoană vătămată și se poate adresa instanței de contencios administrativ doar în situația în care justifică un drept subiectiv sau interes legitim propriu, deoarece doar prin încălcarea acestora de către autoritatea publică se naște un raport de drept administrativ. Este adevărat, nu se poate face abstracție de împrejurarea că, chiar și în litigiile de contencios administrativ, admisibilitatea acțiunii este condiționată de interesul procesual, adică de folosul material sau moral pe care reclamantul îl urmărește prin exercitarea acțiunii, cu excepția cazului în care legea instituie o anumită acțiune pentru apărarea unui interes general, când interesul procesual nu mai necesită a fi personal, precum și de vătămarea, prin actul atacat, a unui interes legitim ocrotit expres de lege prin instituirea unei acțiuni în justiție. În acest sens, se impune precizarea că, din redactarea art. 52 din Constituție, rezultă așezarea pe același plan a interesului legitim și a dreptului subiectiv, cu consecința că și în cazul unei acțiuni întemeiate pe vătămarea unui interes legitim, reclamantul poate cere despăgubiri, obligarea administrației la emiterea unui act sau la efectuarea unei prestații. Așadar, prin textul constituțional se instituie un contencios administrativ de plină jurisdicție, întemeiat nu numai pe dreptul subiectiv, ci și pe interesul legitim. Prin urmare, consecința firească este că la introducerea unei acțiuni de contencios administrativ, cum este și cea care formează obiectul litigiului pendinte, reclamantul trebuie, pentru început, să demonstreze că are interes procesual, cu excepția cazului în care legea consacră în mod expres o acțiune care poate fi exercitată de anumite persoane determinate, când interesul procesual nu mai trebuie afirmat. Această regulă se aplică atât în cazul acțiunilor întemeiate pe interes legitim, cât și a celor întemeiate pe drept subiectiv. În consecință, deși interesul procesual se distinge de interesul legitim în temeiul căreia se exercită acțiunea în contencios administrativ, prin aceea că el relevă un aspect procesual, în timp ce interesul legitim ține de dreptul material, motiv pentru care chiar și în prezența unui interes legitim lezat, interesul procesual s-ar putea să lipsească, ținând seama de specificitatea pe care o prezintă litigiile judecate în această materie, reclamantul trebuie să justifice interesul de a acționa, prin raportare la dispozițiile art. 32 și 33 C. proc. civ. care nu pot fi eludate nici în contenciosul administrativ. Aprecierea existenței interesului legitim se face, așadar, la emiterea actului vătămător, pe când existența interesului procesual se face la introducerea acțiunii. Din punct de vedere al caracteristicilor interesului legitim, privit ca fiind orice interes care nu este contrar legii, Curtea menționează că, prin raportare la conținutul normelor procesuale evocate, doctrina procedurală civilă a reținut că interesul procesual trebuie să fie legitim, determinat, real, personal, născut, actual și direct, însă, deoarece interesul legitim este pus pe aceeași poziție cu dreptul subiectiv și nu se confundă cu interesul procesual, aceste caracteristici nu pot fi efectiv considerate ca fiind aplicabile în totalitate și interesului legitim. Cu toate acestea, Înalta Curte învederează că, prin definiție, interesul legitim nu este în măsură să confere persoanei care se prevalează de el calitatea de parte a unui raport juridic și, prin urmare, nici obligații în sarcina administrației, însă nu aceasta este situația în litigiul pendinte. Ca o concluzie, Curtea apreciază că interesul legitim trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: personal sau colectiv, actual sau viitor, direct sau indirect, fiind necesar ca fiecare dintre acestea să existe corelativ și în interdependență unele cu altele, în cazul inițierii unui demers judiciar în contencios administrativ. Astfel, raportând datele din speță la coordonatele anterior reținute, Înalta Curte constată, în dezacord cu concluziile instanței de fond, că reclamanta-recurentă a dovedit existența vreunei vătămări aduse de actul administrativ contestat, atât în privința drepturilor sale subiective, cât și în privința interesului său legitim, ambele prin raportare la pretinsa nelegală compunere a Completului de 5 judecători, constatată în termeni lipsiți de echivoc de instanța de contencios constituțional la care reclamanta face trimitere prin acțiunea introductivă. În acest sens, se impune precizarea că instanța de contencios administrativ, prin raportare la obiectul acțiunii ce se adresează acesteia și care presupune existența unui act administrativ sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este chemată să statueze asupra unor situații concrete cum este cea pe care reclamanta a supus-o analizei în cauza de față. Ca atare, interesul clamat de recurenta-reclamantă este născut, personal, actual și direct, astfel că în mod eronat instanța de fond a apreciat că este lipsită de interes procesual cererea de chemare în judecată adresată acesteia, folosul pe care reclamanta îl urmărește prin exercitarea acțiunii fiind unul real și legitim, proiecția acestuia spre posibilitatea rejudecării recursului de un complet legal constituit fiind evidentă. Instanța de fond a analizat toate aceste caracteristici ale interesului procesual prin raportare la dezlegările Curții Constituționale privind efectele în timp ale Deciziei nr. 685/2018, sens în care, deși nu era legal învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac, a statuat, pe de o parte, că reclamanta nu se mai găsește în termenul pentru introducerea unei contestații în anulare împotriva deciziei civile nr. 5/29.01.2018 pronunțate de Completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară, iar pe de altă parte, că o eventuală revizuire îndreptată împotriva aceleiași hotărâri, pentru a da eficiență anulării actului administrativ contestat, este de natură a afecta principiul securității juridice. Însă, asemenea aprecieri constituie monopolul exclusiv al instanțelor învestite cu soluționarea căilor extraordinare de atac, instanțe care nu pot fi substituite de instanța competentă să se pronunțe asupra cererii în anularea actului administrativ, în cazul de față, aceasta din urmă depășindu-și competența și limitele învestirii în raport de obiectul cauzei, împrejurare care a condus la greșita admitere a excepției lipsei de interes, prin raportare la prevederile art. 33 C. proc. civ. În aceste condiții se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanța de fond pentru a realiza o verificare în acord cu cele mai sus expuse, interesul reclamantului-recurent în promovarea acțiunii neputând fi analizat în corelare doar cu ipotetica neîncadrare în termenele de exercitare, care de altfel apare ca o prejudecare a acelor cauze. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Cum în raport de motivul invocat acesta se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. norma încălcată fiind de drept substanțial, Înalta Curte va admite recursul în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va casa sentința cu trimitere spre rejudecare Curții de Apel București.