ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4132/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal la data de 15.11.2018, sub nr. x/2019, reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în principal:

- pronunțarea asupra calității sale de persoană îndreptățită asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, în temeiul art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013;

- retrocedarea în natură a imobilului revendicat în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 formulată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, a imobilelor identificate la data preluării în Cartea Funciară nr. x Câmpulung la Tisa nr. top x, ulterior transcris în C.F nr. x Câmpulung la Tisa, nr. top x, în natură, fostă școală reformată Câmpulung la Tisa și locuința cantorului, împreună cu terenul aferent, a imobilelor identificate la data naționalizării în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top x, ulterior transcris în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa, nr. top. x nr. top. x, C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top. x, nr. top x, CF, nr. 269 Câmpulung la Tisa nr. (op. x și în C.F. nr. x Câmpulung la Tisa nr. top. x în natură, Căminul cultural confesional împreună cu terenul aferent;

- intabularea drepturilor astfel dispuse în favoarea reclamantei în cartea funciară, iar în măsura în care se va ivi un impediment legal care va împiedica retrocedarea în natură, a solicitat pentru acele imobile acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor să-i soluționeze cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 prin emiterea unei decizii de retrocedare a bunurilor sale în natură sau, după caz, măsuri reparatorii și emiterea deciziei de validare, precum și obligarea ambelor instituții să-și îndeplinească obligațiile în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv acordarea de despăgubiri civile, în ambele ipoteze, în temeiul art. 1381 din C. civ., începând cu 3 ani retroactiv de la data introducerii cererii și până la încheierea contractului de închiriere conform art. 45 alin. (6

3

) din Legea nr. 165/2013, în cuantumul prevăzut de prevederile art. 45 alin. (6

1

) și (6

2

) din același act normativ, cu titlu de reparație materială pentru nesoluționarea cererii până în prezent.

Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 224 din 01.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și a respins ca inadmisibile capetele de cerere principale formulate de reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa.

De asemenea, a admis excepția prematurității, invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și a respins ca prematur capătul de cerere subsidiar formulat de reclamanta Parohia Reformată Câmpulug la Tisa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Reformată Câmpulug la Tisa, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a susținut, în privința excepției prematurității și excepției inadmisibilității admise de către instanța de fond, că în pronunțarea acestei soluții prima instanță a interpretat și apreciat în mod greșit prevederile O.U.G. nr. 94/2000, considerând că instanțele de judecată nu ar putea soluționa în mod direct cererile de retrocedare sau să oblige instituția să emită decizie în acest sens.

A invocat recurenta-reclamantă jurisprudența europeană în materie de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil, garanție instituită de art. 6 din CEDO, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Totodată, a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, exemplificând în acest sens Deciziile nr. 958/2012 și nr. 2248/2014, menționând că instanța superioară a sancționat pasivitatea autorităților și a considerat că se impune obligarea acestora la soluționarea cererii depuse pentru a garanta dreptul la un proces echitabil.

A susținut că instanța de fond ar fi trebuit să verifice dacă la dosarul cauzei există dovezi din care să rezulte că solicitarea Parohiei a fost soluționată, neexistând nicio dovadă că entitatea și-ar fi respectat obligațiile și ar fi emis decizia aferentă procedurii administrative. Totodată, a făcut referire la solicitările pârâtei de completare a expertizei extrajudiciare în faza procedurii administrative și care nu ar justifica întârzierea emiterii deciziei de retrocedare și nici admiterea excepțiilor prematurității și inadmisibilității.

Cât privește competența instanței, a arătat că aceasta nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga Comisia Specială de Retrocedare să emită decizie de retrocedare, iar în cazul imposibilității de restituire să oblige C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare, aceasta având posibilitatea, dimpotrivă, să dispună în mod direct retrocedarea imobilului sau stabilirea cuantumului punctelor în cazul măsurilor compensatorii, evitându-se astfel reluarea procedurilor cu caracter administrativ și promovarea de noi procese ce ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 din CEDO.

De asemenea, a evocat dispozițiile art. 21 alin. (2) din Constituția României în temeiul cărora nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, în acest sens făcând o succintă prezentare a situației de fapt.

În final, a susținut partea că în prezent imobilele au destinația de școală gimnazială și de cămin cultural, neexistând vreun impediment pentru retrocedarea în natură, principiu recunoscut și consacrat prin legile speciale de retrocedare.

Pentru considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând în drept prevederile art. 486, art. 488 pct. 6 și pct. 8, art. 496, art. 497 din C. proc. civ., art. 1 alin. (1), alin. (4) și alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (1) și alin. (2), art. 3 alin. (1) pct. 1, art. 21, art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare la data de 03.03.2020, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 15 aprilie 2020 și notele de ședință depuse prin mail la data de 22 septembrie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor invocate de pârâtă în apărare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentă, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

5.1. Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: " Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speță, în susținerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă nu a arătat, în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate și sub ce aspect nu conține motivarea instanței, care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, susținând doar că instanța de fond trebuia să verifice în mod obiectiv existența sau inexistența unor dovezi din care să rezulte că solicitarea sa de retrocedare ar fi fost deja soluționată, respingându-i astfel acțiunea în mod nelegal pe excepțiile inadmisibilității și prematurității. Totodată, a susținut că instanța nu a luat în considerare probatoriul administrat în cauză, din care rezultă în mod clar faptul că entitatea pârâtă nu și-a respectat obligațiile legale, tergiversând analizarea solicitării sale timp de 17 ani.

De asemenea, a făcut referire la solicitarea pârâtei privind completarea expertizei extrajudiciare în faza procedurii administrative și la susținerile părții adverse referitoare la concluziile expertului.

Cu titlu preliminar, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurenta este nemulțumită și de modalitatea în care instanța de fond a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la expertiza topografică, se impune a se preciza, pe de o parte faptul că probatoriul respectiv a fost administrat în procedura administrativă, iar pe de altă parte că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la pretinsa nelegalitate a hotărârii de fond din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, independent de aspectul invocării generice, formale, a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., afirmațiile recurentei-reclamante referitoare la inexistența vreunei dovezi din care să rezulte că pârâta și-ar fi respectat obligațiile și ar fi emis decizia în procedura administrativă, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține motivul de casare invocat.

În aceste condiții, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei din această perspectivă fiind nefondate.

5.2. Referitor la cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici acesta nu este fondat, urmând a fi respins în consecință, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

Recurenta-reclamantă a reluat criticile invocate în fața primei instanțe, susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod eronat că instanțele de judecată nu ar putea soluționa în mod direct cererile de retrocedare sau să oblige instituția să emită decizie în acest sens.

Din această perspectivă a considerat că i-a fost încălcat dreptul la soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil, garanție instituită de art. 6 din CEDO, în acord cu jurisprudența europeană și națională în materie, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri incluzând și durata procedurii administrative prealabile.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 și O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa a solicitat instanței să se pronunțe asupra calității sale de persoană îndreptățită asupra existenței și întinderii dreptului său de proprietate și să dispună retrocedarea în natură a imobilului revendicat în baza cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003; să dispună intabularea drepturilor sale în Cartea Funciară și în măsura existenței vreunui impediment la retrocedarea în natură să dispună acordarea de măsuri reparatorii. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la soluționarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii privind retrocedarea bunurilor în natură sau, după caz, măsuri reparatorii și emiterea unei decizii de validare.

Înalta Curte constată, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente.

Astfel, se reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". În scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia Specială de Retrocedare.

În conformitate cu art. 3 alin. (6) din același act normativ:

"Comisia specială de retrocedare (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială".

De asemenea, alin. (7) al art. 7 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004". Totodată, în art. 5 alin. (1) legiuitorul a prevăzut că "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz", iar la art. 4 alin. (2) a statuat în sensul că "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

Aplicând cadrul normativ enunțat supra situației de fapt deduse judecății, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pentru soluționarea favorabilă a cererii de retrocedare, reclamantul trebuie să depună înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor a căror retrocedare o solicită.

În acest sens, din probatoriul administrat în cauză se constată că entitatea pârâtă și-a exprimat intenția soluționării cererii de retrocedare, din corespondența purtată cu reclamanta reieșind faptul că a solicitat acesteia depunerea înscrisurilor relevante și suplimentarea probatoriului în vederea identificării imobilelor în discuție, neverificându-se astfel în cauză ipoteza refuzului de soluționare a cererii de retrocedare.

În condițiile în care O.U.G. nr. 94/2000 prevede competența materială a instanței de contencios administrativ pentru soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluționează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptățită, se reține incidența în speță a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispozițiile actului normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România completându-se cu prevederile dreptului comun în materie. Deși în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acțiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispozițiile dreptului comun în materie, și anume Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Ținând cont de faptul că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede soluțiile pe care le pronunță instanța de contencios administrativ:"Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă", rezultă că obiectul acțiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000,sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, nu și soluționarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.

În egală măsură, din coroborarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanța de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluționarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative și emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foștii proprietari.

În consecință, art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede posibilitatea instanței de a dispune direct și efectiv restituirea proprietății sau acordarea de despăgubiri, astfel cum susține recurenta. Potrivit textului de lege menționat, "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz", referindu-se, în ceea ce privește hotărârea judecătorească, la situația în care se contestă decizia de respingere emisă de Comisia specială de retrocedare, se admite acțiunea, se anulează decizia și se admite cererea de retrocedare.

Cu alte cuvinte, pentru contestarea măsurilor dispuse prin decizia emisă de autoritatea pârâtă reclamantul este îndreptățit să formuleze contestație, ipoteză ce nu se verifică în cauză, deoarece procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei decizii în acest sens, în considerarea acestui aspect fiind respins ca prematur formulat petitul subsidiar, soluție adoptată și de instanța de control judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora nicio dispoziție legală nu poate limita dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, din moment ce legiuitorul a prevăzut o procedură administrativă obligatorie de retrocedare a imobilelor, împotriva soluției adoptate în această procedură partea având posibilitatea să formuleze contestație la instanța de contencios administrativ. De altfel, prima instanță a respins demersul reclamantei tocmai pentru neparcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

În consecință, câtă vreme reclamanta a urmat procedura administrativă instituită de O.U.G. nr. 94/2000, de soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, nu este posibilă ignorarea acesteia și adresarea solicitării de retrocedare directă a imobilelor instanței de judecată.

Cât privește criticile recurentei referitoare la nesoluționarea cererii sale într-un termen rezonabil, din perspectiva CEDO, Înalta Curte reține că este incontestabil faptul că reclamanta are dreptul la un proces echitabil - drept garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituția României - drept care implică, între alte cerințe, și o durată rezonabilă a soluționării cererii sale.

Însă, este incontestabil și faptul că în cadrul calculării termenului rezonabil se iau în considerare durata procedurilor administrative impuse de lege, precum și existența unor motive obiective de temporizare a procesului de soluționare.

Pe de altă parte, în lipsa unei prevederi exprese a termenului maxim de soluționare a cererii, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia pârâta nu este ținută de respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În aceste condiții, deși legea nu impune un termen maxim determinat pentru emiterea deciziei de către Comisia Specială de Retrocedare, necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanșat prin cererea reclamantei de retrocedare a imobilelor în discuție, impune verificarea motivelor invocate de către pârâtă pentru întârzierea soluționării cererii reclamantei.

În speță, din probatoriul administrat rezultă că a fost identificată o anumită problemă ce a împiedicat soluționarea cererii de retrocedare, respectiv necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea imobilului în litigiu, având în vedere că a intervenit transformarea acestuia în proporție de 76,52 %. Așadar, a avut loc o temporizare a cursului soluționării cererii de retrocedare a reclamantei, până la clarificarea aspectelor referitoare la identificarea imobilului revendicat, motiv obiectiv și neimputabil pârâtei, care nu a manifestat o atitudine pasivă în îndeplinirea obligațiilor sale legale.

În egală măsură, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține importanța demersului autorității pârâte în sensul determinării modalității concrete de reparare, având în vedere modalitățile alternative de soluționare a cererilor, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv prin retrocedarea în natură sau prin acordarea de despăgubiri, cu respectarea anumitor condiții.

În fine, deși recurenta a invocat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Înalta Curte reține că aceste dispoziții nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. În realitate, aceste prevederi se referă la contestațiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) și a deciziilor emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 și art. 34. Acțiunile formulate se soluționează de secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanța de contencios administrativ.

În consecință, întrucât până în prezent nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și nu a fost emisă o decizie de către Comisia Specială de Retrocedare în procedura prevăzută de actul normativ menționat, act ce poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte reține că nu se poate introduce acțiune direct în instanță, soluția pronunțată de instanța de fond sub acest aspect reflectând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite în cauză.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, reținând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Reformată Câmpulung la Tisa împotriva sentinței nr. 224 din 1 noiembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.