ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 348/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data 27.02.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea acestuia la emiterea deciziei privind acordarea indemnizației de asigurare, despăgubiri materiale si morale în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2364 din 21 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

S-a dispus obligarea pârâtului să soluționeze cererea de plată formulată de reclamanți înregistrată sub nr. x din 31.08.2017.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 450 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cazul Legii 213/2015 lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacuna legislativa constând într--o omisiune ce poate fi suplinita de judecător prin asimilare, ci o asumare conștientă a unor situații care, obiectiv, fac imposibila soluționarea tuturor petițiilor într-un termen prestabilit.

Asigurătorii care pot intra în faliment dețin un portofoliu diferit de polițe de asigurări care generează obligații în sarcina lor, astfel încât nu se poate fixa un termen care sa acopere aceste situații extrem de diferite de la asigurător la asigurător.

Situațiile concrete cu care Fondul s-a confruntat face ca, în mod obiectiv, să nu se poată aplica automat Legii speciale nr. 213/2015 termenul de 30 de zile prevăzut de Legea 554/2004, soluția fiind aplicarea unui "termen rezonabil" de soluționare cererilor care ne sunt adresate, soluție confirmata atât de practica CEDO, cat si de soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal ce privesc soluționarea administrativa a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză si documentare.

În cauză termenul rezonabil în care pârâtul trebuie să soluționeze cererea nu a fost încălcat, dat fiind numărul foarte mare de cereri înregistrate.

In concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile, și, pe cale de consecința, respingerea acțiunii.

Intimații - reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Au susținut că cererea de despăgubire a fost înregistrată la data de 29 august 2017, perioada de timp scursă depășind ceea ce legea contenciosului administrativ definește ca fiind un termen rezonabil de soluționare a unei cereri.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat în parte, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimații - reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea autorității recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluționarea cererii de despăgubire formulate în data de 29.08.2017 prin intermediul biroului de executor judecătoresc C., privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale și morale ca urmare a decesului fiului D. într-un accident rutier produs la data de 16.08.2010.

Cu toate că reclamanții au formulat cerere de despăgubire către pârât la data de 29.08.2017 și au atașat toate documentele justificative în vederea soluționării cererii lor, nu au primit niciun răspuns până la data formulării acțiunii.

Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea, intimații - reclamanți au solicitat constrângerea autorității pârâte pe calea acțiunii în contencios administrativ.

La termenul acordat pentru soluționarea recursului, recurentul - pârât a depus la dosar decizia F.G.A nr. 20240/05.06.2019 prin care a fost soluționată cererea de plată nr. x din data de 29.08.2017, în sensul respingerii acesteia ca tardiv formulată. A invocat reprezentantul, pe cale de consecința, lipsa de obiect a acțiunii.

Instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 21 mai 2018, iar, la data de 5 iunie 2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 20240/05.06.2019 prin care a respins cererea de plată nr. x din 31.08.2017 (din data de înregistrare la autoritatea pârâtă).

În acest context, amintește instanța de recurs că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că, deși condiția existenței obiectului acțiunii privind obligarea pârâtului FGA la soluționarea cererii de despăgubire era îndeplinită la data promovării acțiunii și la data pronunțării sentinței, ulterior, ca urmare a emiterii de către FGA a Deciziei nr. 20240/05.06.2019, obiectul cererii de chemare în judecată sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin pronunțarea deciziei FGA a fost realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamanți este la momentul de față rămas fără obiect, urmând să fie respins ca atare și să fie menținute dispozițiile sentinței privind soluția de obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 450 RON cheltuieli de judecată.

Împrejurarea că acțiunea a rămas fără obiect nu duce la exonerarea autorității - pârâte de plata cheltuielilor de judecată, fiind incidente dispozițiile art. 454 alin. (1) teza finală din C. proc. civ.

Totodată, în baza acelorași dispoziții, corespunzător și soluției de admitere în parte a recursului, Înalta Curte va dispune obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecate suportate de intimatele - reclamante în calea de atac, reprezentând onorariul apărătorului, diminuat potrivit gradului de complexitate a cauzei, în condițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca rămasă fără obiect, menținând soluția primei instanțe în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2819 din 15 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea ca rămasă fără obiect.

Menține în rest sentința recurată.

Obligă recurentul - pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON în favoarea intimaților reclamanți A. și B., cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 ianuarie 2021.