ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2345/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Și V., W., X. - judecători în cadrul Curții de Apel București - Secțiile Penale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au formulat plângere împotriva refuzului acestuia de a soluționa cererea privind emiterea pentru fiecare reclamant, începând cu data de 9 aprilie 2015 a unor noi ordine de salarizare, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind.l din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014. astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

De asemenea, au cerut ca la emiterea Ordinelor de Salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința nr. 100 din 16 mai 2018 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Respinge excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât.

Admite acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. și V., W., X. toți cu domiciliul ales la Curtea de Apel București, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 5, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, cu sediul în București, str. x, cauză trimisă spre competentă soluționare conform încheierii nr. 3943 din data de 8 decembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se procedeze la reîncadrarea reclamanților cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 347,10 RON începând cu data de 9.04.2015 și de 381,82 RON începând cu 1.12.2015 până la 31.07.2016.

Obligă pârâtul la plata diferenței dintre drepturile astfel calculate și cele efectiv încasate, actualizate în funcție de indicele de inflație.".

Recurentul pârât Ministerul Justiției în recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect.

Astfel, la data de 24.05.2018, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/2018 în raport de Legea nr. 284/2010, dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a Ordinului nr. 75/2018 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamanții nu mai justifică interes în susținerea pretențiilor formulate, drepturile salariale fiind acordate prin aplicarea unei valori de referință sectorială chiar mai mare de 463,5 RON.

Printr-un alt rând de critici, pârâtul a susținut că în mod greșit a fost obligat Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale, atribuția ministrului justiției fiind aceea de a stabili indemnizația de încadrare și nu de a efectua plata în concret a drepturilor salariale. Raportul obligațional de plată se desfășoară între reclamanți și tribunale și curți de apel.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției, casarea parțială a sentinței, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Litigiul dedus judecății are ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinului de încadrare salarială și, obligarea pârâtului Ministerul Justiției, la plata diferențelor salariale rezultate, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamanților apreciind-o ca fiind întemeiată și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se procedeze la reîncadrarea reclamanților cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 347,10 RON începând cu data de 9.04.2015 și de 381,82 RON începând cu 1.12.2015 până la 31.07.2016 și a obligat pârâtul la plata diferenței dintre drepturile astfel calculate și cele efectiv încasate, actualizate în funcție de indicele de inflație.

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 29 din C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din același cod reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamanților, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute drepturile salariale, în cuantumul stabilit în conformitate cu textele de lege indicate în acțiune, prin emiterea unui nou ordin de salarizare.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de recurentul-pârât prin raportare la emiterea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2066/C/24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul judecătorilor la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. Înalta Curte constată că acest ordinul colectiv a fost emis de Ministerul Justiției la data de 24.05.2018, ulterior pronunțării sentinței recurate, pârâtul stabilind o indemnizație brută lunară aplicabilă tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel (inclusiv reclamanților din prezenta cauză) la o valoare mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, cum la data judecării în fond a cauzei, pretențiile reclamanților nu erau satisfăcute, pârâtul emițând ordinul de salarizare în coordonatele invocate de reclamanți, cu respectarea (și chiar depășirea) cuantumului solicitat de aceștia prin cererea de chemare în judecată, ulterior, acțiunea nu era lipsită de obiect la data pronunțării sentinței recurate, sub aspectul capătului de cerere emiterea unui nou ordin de salarizare, existând o pretenție concretă a reclamanților, contestată de pârât.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât Ministerul Justiției de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite aparține curților de apel și tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară, în speță, între intimații-reclamanți și curtea de apel în cadrul căreia activează aceștia, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți și intervenientă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de aceștia, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Totodată, în considerarea celor anterior antamate vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferenței dintre drepturile astfel calculate și cele efectiv încasate, actualizate în funcție de indicele de inflație, pentru lipsa calității procesuale pasive și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 100 din 16 mai 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și în rejudecare:

Respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferenței dintre drepturile astfel calculate și cele efectiv încasate, actualizate în funcție de indicele de inflație, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2021.