ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2021

Ședința publică din data de 26 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând:

• începând cu data de 09.04.2015 pentru sume rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 405 RON;

• începând cu data de 01.12.2015 pentru sume rezultate din aplicarea valorii de 445 RON (VRS 405 RON, majorată cu un procent de 10%) până la 31 decembrie 2017.

• să aplice majorarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2018 față de salariul CORECT calculat pentru luna decembrie 2017, respectiv cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 445 RON și în acord cu indicațiile emise în recomandarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale ca urmare a dialogului purtat cu categoriile profesionale din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție;

• să aplice sporurile stabilite pentru categoria profesională a personalului de probațiune, în acord cu aceeași recomandare, și prin raportare la un salariu calculat corect pentru luna decembrie 2017, în procentul și în condițiile indicate în cadrul aceleiași recomandări, după cum urmează:

- cuantumul brut al sporurilor raportate la salariul stabilit pentru luna decembrie 2017 se majorează cu 25% rezultând cuantumul sporurilor pentru luna ianuarie 2018;

- sporurile de 15% din salariul de bază - spor pentru condiții de muncă grele, prevăzut în art. 4 alin. (1) din Legea 153/2017; 25% din salariul de bază - spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 5 al aceleiași legi; 5% din salariul de bază - pentru păstrarea confidențialității, prevăzut de art. 5 din lege, chiar dacă vor fi plafonate la maximul de 30% în acord cu dispozițiile normative, să fie calculate și aplicate în mod individual și progresiv, în raport cu clasele de salarizare, nu cumulat;

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4351 din 26 octombrie 2018, a admis excepția rămânerii cauzei fără obiect, a respins capetele 1, 2, 3 și 4 de cerere ca rămase fără obiect, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective, respingând capătul 6 de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune au declarat recurs.

I. Direcția Națională de Probațiune, prin motivele de recurs formulate, arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă) și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta consideră că există contrarietate între considerente în sensul că deși instanța motivează că "prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referință sectoriala menționată mai sus" (prin OMJ nr. 2283/C/2018 s-a majorat VRS, astfel cum s-a reținut în considerente), aceasta obligă în final pe pârâți la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, ordin care are în vedere în principal acordarea sporurilor în procent de aproape 30% din salariul de bază.

De asemenea, aceeași contrarietate există între dispozitiv, prin care se obligă pârâții la plata drepturilor salariale conform OMJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, și considerente, în care se reține ca pârâtul nu a emis la timp ordinul cu valoarea de referință sectorială majorată (OMJ nr. 2283/C/2018).

În mod greșit instanța de fond a admis capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective în temeiul dispozițiilor art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009, apreciind că se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, întrucât nu a luat în considerare faptul că nu se poate imputa pârâților o culpa în ceea ce privește neacordarea, până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a valorilor de referință sectorială solicitate, respectiv a sporurilor în procent total de până la 25% din salariul de bază.

În opinia recurentului, nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 2/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocate de instanța de fond, întrucât aceasta nu a luat în considerare cele reținute de Curte în considente și anume:

"Cât privește existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar."

În acest sens, se arată că VRS acordate personalului de probațiune au fost stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției, care aveau în plată, potrivit legii, aceste drepturi, iar acordarea acestora a reprezentat o chestiune de oportunitate, fiind urmarea interpretării că în cadrul aceleiași familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să existe o singură valoare de referință sectorială, interpretare care a fost anterior aplicată și de alți ordonatori de credite, cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii.

În sprijinul acestui argument privind caracterul de oportunitate al acordării VRS solicitate prin cererea de chemare în judecată, se menționează Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 524/20181 privind "Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 9578/2018 privind unele aspecte legate de salarizarea personalului din cadrul autorității judecătorești".

Având în vedere dreptul de apreciere al pârâților cu privire la alegerea uneia sau a alteia dintre soluțiile posibile pentru executarea în concret a legilor de salarizare, este vădit nelegală hotărârea instanței de fond privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație precum și a dobânzilor legale aferente.

Se mai susține că OMJ nr. 2283/C/2018 a fost emis în considerarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că art. 5 din Legea - cadru nr. 153/2017 statuează că sporurile de care beneficiază reclamanta nu sunt de 25%. respectiv de 5%. existând posibilitatea să fie stabilite și în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%", după cum urmează:

"(...) personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar (...).

Mai mult, Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin, (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...).

În ceea ce privește plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Or, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia.

II. Pârâtul Ministerul Justiției în motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că Ministerul Justiției se obligă să asigure fondurile necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune în vederea plății drepturilor salariale, aceasta fiind de fapt și singura atribuție a acestui pârât, însă l-a obligat la plata efectivă a acestor diferențe salariale.

Prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016, pronunțată în recursul în interesul legii în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca "în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze. Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății. O obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din Ordonanța guvernului nr. 22/2002, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii".

Atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate. Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații Direcției Naționale de Probațiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite.

Direcția Națională de Probațiune are personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei sunt stabilite cu angajatorul. Așadar, instituția care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamantă este Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite. Or, în acest context, obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale rezultate este lipsită de temei legal, conducând la o lipsă de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, în contextul dispozițiilor art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiției asigură fondurile necesare și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, o eventuală obligație de plată a acestor diferențe salariale în sarcina Ministerului Justiției nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind faptul că excedează atribuțiilor acestui pârât.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că Ministrul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 prin care a fost majorată valoarea de referință sectorială (VRS) la 463,5 RON conform art. 1 alin. (2) din acest ordin, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018.

La data de 19.07.2018 a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 2883/C/2018 prin care s-au acordat valori de referință sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a stabilit că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probațiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 2).

Totodată, la art. 5 se precizează că valoarea de referință sectorială de 347,109 RON prevăzută la art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 542/C/2018 se modifică și devine 463,5 RON.

OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin Ordinul ministrului justiției nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază reclamanta a fost stabilită în procent total de 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia "Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi (1) Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salarii lor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Potrivit Anexei nr. 548 la Ordinul ministrului justiției nr. 3396/C/2018, reclamanta beneficiază de următoarele drepturi salariale: salariu de bază - 6716 RON, spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reprezentând 25% din salariul de bază lunar - 1678 RON, spor pentru păstrarea confidențialității reprezentând 5% din salariul de bază lunar - 336 RON.

Prin adunarea celor două procente, respectiv 25% și 5% se ajunge la o sumă a sporurilor de 30% din salariul de bază.

De asemenea, prin art. 4 din OMJ nr. 2883/C/2018 s-a stabilit inclusiv modul în care se va plăti diferența salarială.

Având în vedere aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a admis excepția rămânerii fără obiect și a respins capetele 1, 2, 3 și 4 de cerere ca rămase fără obiect.

Cu privire la capătul 5 de cerere, în mod corect s-a reținut că s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii pârâtului fiind îndeplinite.

De asemenea, în ceea ce privește capătul 6 de cerere, în mod corect s-a constatat că art. 4 din OMJ nr. 3396/C/2018 face trimitere la art. 4 din OMJ nr. 2883/C/2018 în sensul că ordonatorul de credite se obligă să asigure fondurile necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune, în vederea plății drepturilor salariale.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Direcția Națională de Probațiune și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 4351 din 26 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2021.