ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5969/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 2.05.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând:

• începând cu data de 01.08.2017 (data încadrării sale) pentru sume rezultate din aplicarea valorii de 445 RON (VRS 405 RON, majorată cu un procent de 10%) până la 31 decembrie 2017.

• să aplice majorarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2018 față de salariul CORECT calculat pentru luna decembrie 2017, respectiv cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 445 RON și în acord cu indicațiile emise în recomandarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale ca urmare a dialogului purtat cu categoriile profesionale din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție,

• să aplice sporurile stabilite pentru categoria profesională a personalului de probațiune, în acord cu aceeași recomandare, și prin raportare la un salariu calculat CORECT pentru luna decembrie 2017, în procentul și în condițiile indicate în cadrul aceleiași recomandări, după cum urmează:

- cuantumul brut al sporurilor raportate la salariul stabilit pentru luna decembrie 2017 se majorează cu 25% rezultând cuantumul sporurilor pentru luna ianuarie 2018;

- sporurile de 15% din salariul de bază - spor pentru condiții de muncă grele, prevăzut în art. 4 alin 1 din Legea 153/2017; 25% din salariul de bază - spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 5 al aceleiași legi; 5% din salariul de bază - pentru păstrarea confidențialității, prevăzut de art. 5 din lege, chiar dacă vor fi plafonate la maximul de 30% în acord cu dispozițiile normative, să fie CALCULATE Șl APLICATE ÎN MOD INDIVIDUAL Șl PROGRESIV, în raport cu clasele de salarizare, nu cumulat.

II sentința pronunțată de Curtea de Apel București

Prin sentința civilă nr. 5157 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția rămânerii cauzei fără obiect, a respins capetele 1,2,3 și 4 de cerere ca rămase fără obiect, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune și a obligați pârâții la plata actualizată cu indicele de inflație a diferenței salariale dintre veniturile încasate efectiv și cele calculate conform Ordinului 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective. A respins capătul de cerere 6 ca neîntemeiat.

III Recursurile formulate de pârâți

Împotriva sentinței civile nr. 5157 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune.

III.1Recurentul pârât Ministerul Justiției a solicitat casarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii formulate ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, prin urmare formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații Direcției naționale de probațiune nu poată să atragă obligarea Ministerului la plata acestor sume, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între reclamantă și instituția angajatoare, Direcția Națională de Probațiune, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002.

III.2. Pârâta Direcția Națională de Probațiune a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

În susținerea motivului de de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective. Nu a luat în considerare faptul că nu se poate imputa pârâților o culpă în ceea ce privește neacordarea, până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a valorilor de referință sectorială solicitate.

În esență, recurenta a susținut că VRS acordată personalului de probațiune a fost stabilită sau recunoscută prin hotărâri judecătorești pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției, care aveau în plată, potrivit legii, aceste drepturi, iar acordarea acestora a reprezentat o chestiune de oportunitate, fiind urmarea interpretării că în cadrul aceleiași familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să existe o singură valoare de referință sectorială, anterior aplicată și de alți ordonatori de credite; în sprijinul acestui argument privind caracterul de oportunitate menționează Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 524/2018 privind "Nota Direcției resurse umane și organizare nr. 9578/2018 privind unele aspecte legate de salarizarea personalului din cadrul autorității judecătorești".

OMJ nr. 2283/C/2018 a fost emis în considerarea Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, întrucât nu a avut în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv faptul că acestea au putere numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, iar în ceea ce privește acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, solicită să se constate caracterul de oportunitate al acestei decizii instituționale, având în vedere că art. 5 din Legea - cadru nr. 153/2017 statuează că sporurile de care beneficiază reclamanta nu sunt de 25%. respectiv de 5%, existând posibilitatea să fie stabilite și în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%". Actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației reprezintă valoarea acestora la data efectuării plății, însă, neexistând o obligație legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea inflației are caracterul unor daune compensatorii.

IV Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, motivele invocate sunt fondate. Sunt corecte susținerile recurentului pârât privind faptul că raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între reclamantă și Direcția Națională de Probațiune,

Înalta Curte reține că, potrivit art. 16 și 18 din Legea nr. 252/213 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, Direcția Națională de Probațiune este structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiției și este condusă de un director general, care este ordonator terțiar de credite.

Deși competența de a emite ordinele de salarizare aparține ministrului justiției, iar conform art. 6 pct. VII subpunct 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora, obligația de plată în concret a diferențelor salariale revine Direcției Naționale de Probațiune, ordonator secundar de credite, în mod greșit fiind obligat Ministerul Justiției la plata actualizată cu indicele de inflație a diferențelor salariale și la plata dobânzii legale aferente.

Este de observat faptul că prin Decizia nr. 60/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 26 februarie 2020, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

S-a reținut că mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, poate fi avută în vedere în mod corespunzător dezlegarea dată prin Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, prin care s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, în motivarea acestei decizii menționându-se, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

În ceea ce privește recursul pârâtei Direcția Națională de Probațiune, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", invocat de recurenta pârâtă Direcția Națională de Probațiune, este, de asemenea, nefondat. Instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiilor legale incidente.

Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a admis capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective, întrucât nu a luat în considerare faptul că nu se poate imputa pârâților o culpă în ceea ce privește neacordarea, până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a valorilor de referință sectorială solicitate, respectiv a sporurilor în procent total de până la 25% din salariul de bază, că nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 2/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, că VRS acordat personalului de probațiune a fost stabilit sau recunoscut prin hotărâri judecătorești pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției, care aveau în plată, potrivit legii, aceste drepturi, iar acordarea acestora a reprezentat o chestiune de oportunitate, că OMJ nr. 2283/C/2018 a fost emis în considerarea Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, deciziile Curții Constituționale având efecte putere numai pentru viitor.

În ceea ce privește aplicarea deciziilor Curții Constituționale, în interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție Curtea Constituțională a stabilit că "aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte (...)" (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017).

Prin Decizia nr. 794/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1029 din 21 decembrie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1^1)-(1^4) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, prin care a stabilit, cu privire la aceste dispoziții, că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică, Curtea Constituțională a precizat că, până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, din momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, instituțiile și autoritățile publice urmează să aplice în mod direct prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 și art. 126, în privința stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz" al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum a fost constatat prin decizie.

În mod corect a reținut instanța de fond faptul că s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii, și a avut în vedere și Decizia nr. 2/17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 3 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Deși această decizie a privit acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., că "Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, iar nu și beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului".

Fiind vorba despre o plată datorată salariatului, prin omisiunea emiterii dispozițiilor de salarizare corespunzătoare se creează acestuia un prejudiciu patrimonial și are dreptul la repararea integrală și efectivă a prejudiciului, conform art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să fie încălcat.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), iar actualizarea sumei datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), dând expresie astel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte curtea constată că în mod corect a fost obligată pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata actualizată cu indicele de inflație a diferențelor salariale și la plata dobânzii legale aferente, fiind nefondate motivele de recurs invocate de aceasta; sentința este nelegală exclusiv în ceea ce privește obligarea la plată a pârâtului Ministerul Justiției, recursul acestuia fiind fondat.

VI Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de către recurenta pârâtă Direcția Națională de Probațiune, prevăzute de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare invocat de recurentul pârât Ministerul Justiției, prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și în rejudecare va respinge cererea de obligare a acestuia la plata actualizată cu indicele de inflație a diferențelor salariale și la plata dobânzii legale aferente, va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune și va menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 5157 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în rejudecare, respinge cererea de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 5157 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2020.