ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1445/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 04.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat:

- anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ (denumita in continuare "Hotărârea 80/2017") în ceea ce privește compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale/ICCJ;

-anularea dispozițiilor art. 19

1

din Regulamentul privind organizarea si funcționarea administrativa a Înaltei Curți de Casație si Justiție (denumit in continuare "Regulament");

- anularea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Regulament;

-suspendarea, până la pronunțarea instanței de fond, a executării dispozițiilor art. 19

1

si art. 32 alin. (1) din Regulament, precum si a dispozițiilor Hotărârii 80/2017.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 388 din 9 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat soluția de respingere a capătului de cerere referitor la suspendarea dispozițiilor art. 19

1

și art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru nemotivare, menționând că judecătorul fondului a reținut eronat împrejurarea potrivit căreia argumentele iterate în susținerea acestui petit vizează chestiuni de fond, incompatibile cu procedura suspendării actului administrativ, iar prin raportare la analiza făcută asupra chestiunilor de fond nu sunt relevate aspecte de natură a contura o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În plus, recurentul învederează că instanța de fond nu a procedat la analizarea celei de-a doua condiții prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, expediind într-o singură frază neargumentată juridic problematica cazului justificat, împrejurare care nu echivalează cu o motivare, refuzând practic să examineze îndeplinirea acesteia în cauză.

Din aceeași perspectivă, recurentul a criticat sentința instanței de fond și pentru nemotivarea parțială a soluției de respingere a capetelor de cerere referitoare la anularea dispozițiilor art. 19

lit. a)

1

și art. 32 alin. (1) din ROFA, întrucât nu răspunde tuturor motivelor de drept si argumentelor juridice pe care le-a invocat atât în cuprinsul acțiunii, cât și în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, care au fost ignorate cu desăvârșire.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluția instanței de fond dintr-o dublă perspectivă.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul învederează că Decizia CCR nr. 27 din 22.01.2020 nu are ca obiect analiza constituționalității vreunui text de lege, ci vizează soluționarea unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament, pe de o parte și ÎCCJ, pe de alta parte, în legătură cu reglementarea, prin ROFA, a compunerii și constituirii completurilor de 3 judecători, la nivelul secției penale a Înaltei Curți.

Recurentul invocă considerentele reținute de Curtea Constituțională la paragraful 43 din cuprinsul Deciziei nr. 27/22.01.2020, potrivit cărora, dacă legea nu stabilește nicio procedură ce trebuie urmată pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată, revine organelor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii, precizând că Hotărârile Colegiului de Conducere al acestei instanțe se constituie în acte administrative unilaterale cu caracter normativ, emise în vederea organizării executării legii. De aceea, acestea nu pot reglementa în mod primar relațiile sociale, ci sunt acte de executare a legii, emise în limitele competenței autorității publice, parafrazând considerentele reținute în cuprinsul paragrafului 47 din aceeași decizie.

Ca atare, în opinia recurentului, chiar și în perimetrul argumentației juridice din considerentele Deciziei CCR nr. 27 din 22.01.2020, reluata tale quale în considerentele sentinței atacate, reglementarea realizată de pârâtă, prin art. 19 lit. a)

1

și art. 32 alin. (1) din ROFA reprezintă o dublă încălcare a legii.

Pe de o parte, prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României, căci toate completele secției penale ale ÎCCJ sunt stabilite prin tragere la sorti, fie potrivit legii organice, reluată în ROFA (completele de 5), fie potrivit ROFA, în tăcerea legii organice (completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și completele pentru soluționarea recursurilor în interesul legii), cu excepția completelor de 3 judecători, pentru care se stabilește un alt criteriu și anume stabilirea numărului și componentei acestora de către președintele secției penale.

Or, cetățenii trebuie să fie egali, atât în fata legii, cât și în fața autorităților publice, în speță ÎCCJ, inclusiv în ceea ce privește modul în care se compun completele de judecată chemate să soluționeze litigiile de natură penală.

Astfel, menționează recurentul, în contradicție cele reținute de instanța de fond, tratamentul discriminatoriu nu este aplicat de legiuitor, ci de pârâta ÎCCJ, care, în privința a 3 categorii de complete ale secției penale, și în tăcerea legii organice, normează în mod diferit și discriminatoriu.

Pe de alta parte, prin raportare la prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora colegiul de conducere nu va putea adopta Regulamente sau hotărâri prin care să adauge la dispozițiile cuprinse în legi, pe motiv că acestea ar fi neclare sau incomplete.

Or, normând în privința constituirii completelor de 3 judecători în materie penală, în condițiile în care legea organică nu conține nicio reglementare în acest sens, pârâta adaugă în mod evident la dispozițiile cuprinse în această lege, cu încălcarea însăși a dispozițiilor evocate, se mai arată în cuprinsul recursului.

Din această perspectivă, sentința instanței de fond este lipsită de temei și contrară petitului acțiunii, neputând fi acceptată afirmația acesteia potrivit căreia criticile formulate prin acțiunea introductivă vizează înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare sub pretextul conținutului discriminatoriu al acestora, neputând astfel să fie avute în vedere, pe motivul lipsei temeiului legal care să atribuie competență instanței de contencios administrativ pentru a proceda de o asemenea manieră.

Contrar acestor afirmații, petitul acțiunii vizează nu înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ceea ce este imposibil pe calea unei acțiuni în contencios administrativ, ci anularea unor acte administrative normative discriminatorii, care încalcă atât dispozițiile constituționale (art. 16 alin. (1) din legea fundamentala), cât și dispozițiile legii organice (art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004).

Cu privire la capătul de cerere vizând nelegalitatea Hotărârii nr. 80/2017, recurentul a criticat sentința atacată menționând că nu poate fi avută în vedere susținerea instanței de fond referitoare la faptul că hotărârea în cauză este un act administrativ individual calificatul astfel, prin scopul pentru care a fost adoptat sau emis și sub aspectul întinderii efectelor juridice produse, în sensul că el a fost emis pentru aplicarea în concret a legii și anume a dispozițiilor 19 lit. a)

1

și art. 32 alin (1) din ROFA, având o aplicabilitate restrânsă și producând efecte asupra unui număr restrâns, determinat sau determinabil de persoane.

Aceasta, întrucât practica instanței de contencios constituțional, doctrina juridică, precum și practica secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți, au stabilit că unicul criteriu de distincție între actele administrative normative și actele administrative individuale este cel al întinderii efectelor juridice pe care le produc și nu criteriul scopului pentru care au fost emise.

Astfel, recurentul face trimitere la Decizia CCR nr. 602 din 10.12.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 57 din 29.01.2020, în care, la paragraful 21 se reține că, în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte administrative cu caracter normativ și acte administrative cu caracter individual. Actele administrative cu caracter normativ conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, iar actele administrative cu caracter individual produc efecte, de regulă, față de o persoană sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul acestor acte. Totodată, Curtea a reținut că actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanța de contencios administrativ, pe calea acțiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând.

Așadar, datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate și tocmai în considerarea caracterului important al actelor administrative cu caracter normativ, legiuitorul a atribuit competența materială pentru soluționarea acestor cereri în anulare, care pot fi promovate oricând, instanței de contencios administrativ.

Aplicând unicul criteriu de distincție dintre actele administrative cu caracter normativ si actele administrative cu caracter individual, la calificarea din punct de vedere juridic a Hotărârii nr. 80/2017, rezultă în mod indubitabil că aceasta este un act administrativ normativ, producând efecte juridice față de toți justițiabilii ce urmează a fi judecăți, în anul 2018, de oricare dintre completele de 3 judecători de la ÎCCJ, persoane care, la momentul adoptării hotărârii (12.12.2017) și ulterior, pe toata durata aplicării ei în timp, nu erau și nu sunt nici determinate, nici determinabile și nici nominalizate în mod expres în cuprinsul său, astfel că, în ceea ce îl privește pe recurent, hotărârea a produs efecte la data de 14.08.2018, atunci când dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ, secția penala și repartizat completului 4, constituit în baza Hotărârii 80/2017.

Însă, menționează recurentul, aceasta hotărâre a fost publicata, asa cum recunoaște însăși pârâta, la data de 07.12.2018. Ca atare, la data de 14.08.2018, potrivit susținerilor pârâtei, hotărârea 80/2017 nu îi era opozabilă, deci nu putea produce efecte în privința sa, fiind totuși judecat și condamnat de un complet constituit în baza Hotărârii 80/2017.

Pe de altă parte, considerentele jurisprudențiale invocate de pârâtă nu pot înfrânge dispozițiile legale consacrate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora actele administrative normative intră în vigoare după publicarea lor in Monitorul Oficial. Textul de lege vizează toate actele administrative normative, indiferent de emitentul lor, inclusiv Hotărârea nr. 80/2017, care este un act administrativ normativ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea acestei poziții procesuale, reluând apărările de fond iterate în fața instanței de fond, intimata a precizat că soluția instanței de fond este susținută de o motivare convingătoare, fiind dată cu respectarea și aplicarea prevederilor legale. Argumentele instanței de fond sunt în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente și sunt de natură să fundamenteze convingerea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, iar soluția exprimată prin dispozitivul sentinței atacate constituie corolarul considerentelor acesteia, pentru că dispozițiile art. 19 lit. a)

1

și art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost adoptate în limita și cu respectarea normelor legii organice, reprezentând o punere în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora compunerea completelor de judecată este stabilită, la începutul anului, de colegiile de conducere, cu urmărirea asigurării continuității completului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed, în completarea și parțială substituire a celor reținute de prima instanță.

În acest sens, Înalta Curte reafirmă că instanța de control judiciar poate menține soluția instanței de fond, înlăturând argumentele care nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic și completând astfel sau, după caz, substituind parțial motivarea acesteia.

Preliminar, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent în susținerea criticilor relative nemotivării soluției de respingere a capătului de cerere referitor la suspendarea dispozițiilor art. 19

1

și art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare ROFA), având în vedere renunțarea la judecata acestui petit, manifestată de parte, la acest termen de judecată, în termeni lipsiți de echivoc, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea acestora.

Referitor la critica sentinței pentru nemotivarea parțială a soluției de respingere a capetelor de cerere referitoare la anularea dispozițiilor art. 19

lit. a)

1

și art. 32 alin. (1) din ROFA, pentru că, în opinia recurentului, nu răspunde tuturor motivelor de drept si argumentelor juridice pe care le-a invocat, atât în cuprinsul acțiunii, cât și în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că motivul de casare anterior menționat nu își găsește incidența în cauză, date fiind particularitățile litigiului și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Din lecturarea sentinței atacate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, privind expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanța a abordat litigiul, respectiv susținerile părților.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație care, în opinia recurentului, nu a fost respectată de instanța de fond, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma efectuării examenului de legalitate cu care a fost învestită, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de fond, în aplicarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și-a fundamentat soluția pronunțată făcând trimitere, sub aspectele esențiale ale litigiului pendinte, la considerentele Deciziei nr. 27/22.01.2020 pronunțată de Curtea Constituțională, sesizată fiind de președintele Senatului cu cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, conflict generat, în opinia autorului sesizării, de acțiunea instanței supreme care, prin Colegiul de conducere, și-a arogat atribuția de legiferare în materia legii organice în ceea ce privește modul de constituire și compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secției penale, cu încălcarea competenței constituționale a Parlamentului.

În opinia Înaltei Curți, examenul de legalitate efectuat de către instanța de fond a fost unul judicios, ținând seama de împrejurarea că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În plus, Înalta Curte învederează că, într-o jurisprudență constantă, începând cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile sale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta, Curtea având în vedere, în mod evident, acele considerente care, în înlănțuirea logicii argumentării, realizează fundamentarea dispozitivului deciziei, pentru că numai despre acelea se poate susține că "sprijină" dispozitivul.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 27/22.01.2020, act jurisdicțional cu impact veritabil în economia soluționării prezentei cauze, Înalta Curte, ca instanță de control judiciar, cu prilejul efectuării propriului examen de legalitate în cadrul recursului, va reține din cuprinsul acesteia considerentele obligatorii, adică cele care sprijină dispozitivul acesteia (ratio decidendi), respectiv logica argumentării deciziei, mai exact considerentele decisive, respectiv acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

În această abordare, se impune a se reaminti că prin acțiunea introductivă, recurentul reclamant a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în componenta referitoare la compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale, precum și anularea dispozițiilor art. 19 lit. a)

1

) și art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrative a Înaltei Curți de Casație și Justiție care au următorul conținut:

"Art. 19 - Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții:

a

1

) aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea președintelui secției penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători și a completelor din cadrul secțiilor;…".

"Art. 32 alin. (1) - Președinții de secții stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secțiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secțiilor și programează ședințele acestora".

Primordial, pentru abordarea unitară a examenului de legalitate al hotărârii pronunțate de instanța de fond, din perspectiva dreptului material incident, Înalta Curte consider necesar a dezlega natura juridică a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv de act administrativ cu caracter normativ sau act administrativ cu caracter individual.

În acest sens, contrar opiniei judecătorului fondului, Înalta Curte precizează că distincția între actul administrativ normativ și cel individual se face în funcție de gradul de întindere a efectelor juridice pe care le produce și nu în funcție de scopul pentru care acestea au fost emise, pentru că scopul amândurora este acela de a organiza în concret executarea legii.

Ca atare, actul administrativ normativ conține reguli generale cu aplicabilitate repetată și produce efecte erga omnes, în timp ce actul administrativ individual reprezintă o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate sau a unui număr restrâns și determinat ori determinabil de subiecți de drept.

Prin urmare, nu poate fi primită teza îmbrățișată de instanța de fond, potrivit căreia Hotărârea nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are caracterul unui act administrativ individual, pentru că vizează o situație determinată, respectiv cea a compunerii completurilor de 3 judecători, fiind astfel vizat un număr restrâns, determinabil de persoane.

În realitate, actul administrativ în discuție are caracter normativ din moment ce a fost emis în vederea organizării executării legii, respectiv a prevederilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 care nu stabilesc procedura ce trebuie urmată pentru constituirea completurilor de judecată, în materie penală, în cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestea făcând referire doar la compunerea acestor completuri (3 judecători), precum și a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a acestei instanțe, forma în vigoare la epoca emiterii hotărârii de colegiu, care prevedeau că președinții de secții stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secțiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secțiilor și programează ședințele acestora.

Așadar, nu se poate susține, fundamentat juridic, că Hotărârea nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are caracterul unui act administrativ individual, din moment ce acest act administrativ infralegal nu vizează o situație determinată raportat la un număr restrâns și determinabil de persoane, ci, dimpotrivă, are o aplicabilitate generală, subiecții nu sunt individual determinați iar sfera acestora nu este determinabilă sau definită, fiind adoptată în vederea aplicării unui număr nedeterminat de cazuri concrete.

Actul administrativ menționat prezintă un grad mare de generalitate, întrucât conține o regulă impersonală și de aplicabilitate repetată la un număr nedeterminat de subiecți de drept, constând în aprobarea compunerii completurilor de judecată din cadrul secțiilor, fiind emis în limitele competenței Colegiului de conducere al Înaltei Curți, în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar care reclamă stabilirea de măsuri și reguli subsecvente care să asigure corecta aplicare a acestuia.

De altfel, caracterul normativ al actelor administrative materializate de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se aprobă compunerea completurilor de judecată din cadrul secțiilor, a fost statuat și de instanța de contencios constituțional (paragraful 47 din Decizia nr. 27/2020).

În consecință, instanța de fond a validat eronat respingerea de către pârâtă, ca tardiv formulată, a plângerii prealabile formulate de recurentul-reclamant împotriva acestei hotărâri a Colegiului de conducere, în contextul în care, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Odată lămurită problema calificării Hotărârii nr. 80/2012017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți, ca act administrativ normativ, etapa a doua a analizei se va concentra, într-o manieră unitară, având în vedere legătura juridică indisolubilă dintre aceasta și dispozițiile din Regulament contestate, asupra conformității acestora cu prevederile dreptului primar, în aplicarea și executarea căruia au fost emise, precum și cu normele constituționale invocate de către recurentul-reclamant.

Ca atare, revenind la chestiunile de fond ale litigiului, astfel cum acestea au fost conturate de către reclamant prin acțiunea în anulare promovată, Înalta Curte reține incidența în cauză a manierei în care Curtea Constituțională a dezlegat, prin Decizia nr. 27/2020, problema eventualelor încălcări ale limitelor de competență ale instanței supreme, generate de adoptarea ROFA, din perspectiva prevederilor art. 19 lit. a)

1

) și art. 32 alin. (1) din cuprinsul acestuia, referitoare la compunerea completurilor de judecată de 3 judecători, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 21 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20, art. 73 alin. (3) lit. l) și art. 126 alin. (4) din Constituție, precum și la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

După cum în cele de mai sus s-a reținut, examenul efectuat de Curtea Constituțională, privind conformitatea dispozițiilor regulamentare cu dispozițiile constituționale evocate, a avut loc la sesizarea Președintelui Senatului României care a reclamant acțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin Colegiul de conducere, și-a arogat atribuția de legiferare în materia legii organice, în ceea ce privește modul de compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secției penale, cu încălcarea competenței constituționale a Parlamentului.

Concret, președintele Senatului a sesizat tocmai împrejurarea că dispozițiile antereferite din ROFA nu au corespondent în Legea nr. 304/2004, adăugând la aceasta, în condițiile în care legea nu cuprinde nicio atribuție a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de a aproba compunerea completurilor de 3 judecători din cadrul secțiilor și nici nu reglementează modalitatea concretă de compunere/formare a acestor completuri.

Pronunțându-se asupra sesizării președintelui Senatului, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Înalta Curte, generat de modul de compunere a completurilor de 3 judecători din cadrul secției penale a acestei instanțe, stabilind că, în condițiile în care legea de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004) nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, nu se poate considera că stabilirea acestei modalități prin ROFA este contrară legii, în sensul încălcării autorității acesteia, cu eventuala consecință a creării unei paradigme juridice neconstituționale (paragraful 51).

În alți termeni, Curtea Constituțională a confirmat regularitatea prevederilor art. 19 lit. a)

1

) și art. 32 alin. (1) din ROFA în raport de dispozițiile constituționale anterior expuse, a căror încălcare a fost reclamată de autorul sesizării cu cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre parlament și Înalta Curte, în pofida faptului că examenul conformității nu a fost efectuat în cadrul mecanismului instituit de prevederile art. 29-31 din Legea nr. 47/1992, ci al celui prevăzut de art. 34-36 din același act normativ.

În cuprinsul aceluiași paragraf din decizia iterată, instanța de contencios constituțional a apreciat că legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiției de competența Înaltei Curți, iar, în lipsa unei prevederi exprese referitoare la o asemenea procedură, actul administrativ normativ este cel care o stabilește. Astfel, în situația în care emitentul a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri, cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează și situația litigioasă analizată, Curtea a constatat că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relației dintre un act de reglementare primar și unul secundar.

În același sens, relevante în speță sunt și considerentele Curții Constituționale regăsite la paragrafele 43, 46, 47, 48 și 49 din decizie, în cuprinsul cărora s-a statuat că, dacă legea nu stabilește nicio procedură ce trebuie urmată pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată, cum este cazul completurilor de 3 judecători din cadrul secției penale a Înaltei Curți, a revenit organelor de conducere ale acesteia să reglementeze o procedură pentru executarea în concret a legii, respective să adopte Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, astfel cum s-a întâmplat prin Hotărârea Secțiilor Unite nr. 2/2004, ulterior modificată, care, la data emiterii Hotărârii de Colegiu nr. 80/2017, prevedea în cuprinsul art. 32 alin. (1) că președinții de secții stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secțiilor și transmit, spre aprobare, Colegiului de conducere compunerea completelor, dispoziții care se coroborează și se completează cu cele regăsite în cuprinsul art. 19 lit. a)

1

), conform cărora Colegiul de conducere aprobă compunerea completelor de 5 judecători și a completelor din cadrul secțiilor.

În accepțiunea Curții Constituționale, Înalta Curte, ca subiect de drept, este o persoană juridică de drept public care, pe lângă latura jurisdicțională a activității sale, cunoaște și o latură administrative, această din urmă dimensiune privind organizarea și funcționarea în concret a acestei instanțe, pentru realizarea funcției sale jurisdicționale, fiind reglementată prin lege și, în aplicarea acesteia, printr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ și anume prin ROFA, acest regulament fiind emis în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar care reclamă stabilirea de măsuri și reguli subsecvente care să asigure corecta lui aplicare, situația fiind similară și în cazul hotărârilor Colegiului de conducere.

Instanța de contencios constituțional a conchis astfel că reglementarea cuprinsă de art. 19 lit. a)

1

) din ROFA - act administrativ subsecvent cu caracter normativ, a modului de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte, nu contravine Legii nr. 304/2004, că procedeul nu poată fi echivalat cu o adăugare la lege, ci este în sensul acesteia, în condițiile în care legea nu a stabilit numai un anumit mod de desemnare.

În plus, a mai precizat Curtea Constituțională, o asemenea modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ care reglementează nominalizarea expresă a acestora, nu este de natură să afecteze cerința reglementării prin lege a compunerii completurilor de judecată, în lipsa unei dispoziții legale restrictive, fiind practic realizată în baza și în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege, nefiind astfel încălcate exigențele constituționale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii (paragrafele 57-58).

Prin urmare, față de cele statuate de instanța constituțională, Înalta Curte, ca instanță de recurs, apreciază că aserțiunile recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, din perspectiva faptului că art. 19 lit. a)

1

) și art. 32 alin. (1) din ROFA adaugă în mod evident la lege, în tăcerea acesteia, nu își găsesc suport juridic, astfel că nu pot fi primite.

În fine, raportat la susținerea recurentului potrivit căreia dispozițiile regulamentare evocate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție care consfințesc egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, Înalta Curte precizează că acest aspect a fost dezlegat indirect de către Curtea Constituțională în cuprinsul paragrafelor 49 și 51 din decizia amintită.

Astfel, instanța constituțională a relevat într-o manieră subtilă diferența dintre procedeele de compunere a completurilor competente să judece recursurile în interesul legii sau chestiunile privind dezlegarea unor probleme de drept ori a completurilor de 5 judecători sau de 3 judecători în ipoteza necesității completării acestora cu un judecător care nu face parte din secția corespunzătoare, respectiv prin tragere la sorți, în temeiul unor prevederi legale sau regulamentare exprese și completurile de 3 judecători, la propunerea președintelui de secție și cu aprobarea Colegiului de conducere.

Diferența de abordare prevăzută de dispozițiile art. 19 lit. a)

1

) și art. 32 alin. (1) din ROFA, în privința manierei de desemnare a judecătorilor în compunerea completurilor de 3 judecători, rezultă inevitabil din faptul că formațiunile de judecată enumerate în paragraful precedent sunt diferite, având competențe de judecată partajate, astfel că această diferență nu este de natură să înfrângă principiul constituțional al egalității în fața legii și a autorităților, în primul rând pentru că, pe de o parte, unele dintre acestea soluționează litigii ce privesc drepturi subiective, iar altele asigură interpretarea unitară a legii, iar pe de altă parte, pentru că legiuitorul a considerat că stabilirea procedurii referitoare la modul de compunere a completurilor de judecată este o chestiune de administrare a justiției, de competența Înaltei Curți care, așa cum în precedent s-a mai relevat, are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relației dintre un act de reglementare primar și unul secundar.

În altă ordine de idei, o eventuală problemă de neconstituționalitate ar putea fi abordată prin raportare la dispozițiile actului primar de reglementare, respectiv a legii, față de lipsa de reglementare care lasă la latitudinea instanțelor stabilirea procedurii de desemnare a judecătorilor care intră în componența completurilor de 3, însă o asemenea chestiune nu a fost ridicată în litigiul pendinte de către părți, iar față de maniera în care Curtea Constituțională a înțeles să tranșeze sesizarea referitoare la existența conflictului juridic de natură constituțională, prin Decizia nr. 27/20202, instanța de recurs nu a apreciat oportun și necesar a activa, din oficiu, mecanismul controlului de constituționalitate instituit de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Nu în ultimul rând, se impune a se menționa aprecierea Curții Constituționale, relevată în cuprinsul paragrafelor 60-62 din Decizia nr. 27/2020, potrivit căreia aprobarea compunerii completurilor de 3 judecători la propunerea șefului de secție, cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură a afecta cerința independenței și imparțialității obiective a acestor completuri, procedura instituită de ROFA fiind de natură a asigura transparența necesară.

În fine, se impune a fi clarificată și chestiunea legată de publicarea Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dat fiind caracterul acesteia de act administrativ cu caracter normativ, astfel cum în precedent instanța de recurs a stabilit.

Din acest unghi de vedere, recurentul invocă incidența sancțiunii inexistenței actului administrativ, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 care dispun publicarea actelor normative în Monitorul Oficial, în vederea intrării lor în vigoare.

Înalta Curte precizează însă că Hotărârea de Colegiu în speță, deși calificată fiind ca act administrativ normativ, comportă unele nuanțe de interpretare din perspectiva conținutului și a statutului constituțional al emitentului.

Astfel, conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În speță, emitentul actului administrativ este Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Colegiul de conducere, însă aceasta nu se identifică cu niciunul dintre subiecții emitenți de acte normative regăsiți în cuprinsul normei legale anterior menționate, având în vedere că, potrivit arhitecturii legii fundamentale (Titlul III, Capitolul VI), aceasta face parte din autoritatea judecătorească.

Așadar, hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți nu este nici act normativ adoptat de Parlament, nici act normativ al unei autorități administrative autonome și nici act normativ emis de conducătorul vreunui organ al administrației publice centrale de specialitate, pentru a fi supusă cerinței publicării în Monitorul Oficial.

Astfel, actul administrativ a fost emis pentru stabilirea compunerii completurilor de judecată care urmau să își desfășoare activitatea în cadrul Înaltei Curți în anul 2018, aspect care ține de latura administrativă a activității instanței și care privește organizarea și funcționarea în concret a acesteia, pentru realizarea funcției sale jurisdicționale.

Important de reținut este faptul că hotărârea de colegiu atacată de recurentul-reclamant nu stabilește obligația justițiabililor la o anumită conduită, respectiv, fiind dată în aplicarea legii, nu prevede drepturi sau obligații pentru aceștia, astfel încât să le devină opozabilă sub acest aspect.

Date fiind circumstanțele și cadrul în care actul administrativ a fost emis, acesta era supus cerințelor speciale de publicitate prevăzute de art. 19 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1375/2015, coroborat cu prevederile art. 109

1

din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă al Înaltei Curți, forma în vigoare la emiterea hotărârii de colegiu atacate, respectiv prin publicarea în extras pe pagina de internet a Înaltei Curți, fapt care s-a și întâmplat în realitate.

Având în vedere considerentele anterior expuse și constatând că soluția instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acesteia, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 388 din 9 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.