ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2021

Ședința publică din data de 4 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 07.02.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, modificarea deciziei nr. 12449/15.01.2018, în sensul acordării diferențelor de despăgubiri, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sentințele pronunțate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016

Prin sentința civilă nr. 3619 din 14 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamante A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare precăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 3.048,85 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, conform sentințelor civile pronunțate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016

În motivarea recursului arată că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile legale ce reglementează noțiunea de creanță de asigurări (art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 26 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014).

Astfel, consideră că, potrivit textelor de lege de mai sus, asiguratorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale și morale, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs, întrucât legiuitorul a urmărit repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a evenimentului rutier.

Consideră că prin refuzul de plată a penalităților de întârziere se creează o situație discriminatorie față de persoanele care au avut posibilitatea recuperării acestora direct de la societatea de asigurare, dacă societatea nu ar fi intrat în procedura falimentului.

Susține că Fondul de Garantare a Asiguraților a plătit penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă.

Cu privire la natura penalităților de întârziere arată că își întemeiază cererea de plată a acestora pe dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, care se referă la același raport de dezdăunare din partea asiguratorului, pentru același eveniment acoperit de o poliță RCA.

De asemenea, precizează că intimatul-pârât a încălcat dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015, care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către FGA în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare.

Precizează că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al indemnizației de despăgubire.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, modificarea deciziei nr. 12449/15.01.2018, în sensul acordării diferențelor de despăgubiri, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sentințele pronunțate de Judecătoria Sector 3 în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2015

În fapt, recurenta-reclamantă A. S.R.L. este o societate de reparații auto, care a preluat o creanță de la asiguratorul B. S.A., reprezentând contravaloarea reparațiilor pentru remedierea avariilor produse la autovehiculele nr. x și y, pentru care B. S.A. și-a asumat obligații contractuale prin asigurările obligatorii de răspundere civilă auto sau asigurările facultative de avarii.

Prin sentința civilă nr. 132/16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a societății B. S.A., sentința rămânând definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017.

De asemenea, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sector 3 București a pronunțat la data de 12.01.2017 sentința civilă nr. 105, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind debitul principal, instanța obligând pârâta B. S.A. să plătească reclamantei penalități de întârziere de 0,2 % pe zi, aferente sumei de 2.725,55 RON, calculată de la data de 21.06.2016 la data de 25.07.2016, precum și a sumei de 800 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.04.2017, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 985,33 RON.

În dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sector 3 București a pronunțat la data de 21.11.2016 sentința civilă nr. 15329, rămasă definitivă prin neapelare, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, s-a constata că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, instanța obligând pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi, calculate de la data de 16.05.2016 la data de 05.07.2016, precum și a sumei de 1600 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/12.04.2017, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 2.063,52 RON.

Înalta Curte constată că sumele solicitate la plată reprezintă penalități de întârziere și cheltuieli de judecată din dosarele anterior amintite, aferente unei creanțe rezultate din două facturi fiscale (seria x nr. x/2016 și seria x nr. x/2016), al căror debit principal a fosta achitat de către B. S.A. pentru reparațiile pe care societatea recurentă le-a efectuat unor autovehicule ce aveau încheiate polițe de asigurare cu asigurătorul B. S.A., aflat în faliment.

Prin decizia nr. 12449 din 15.01.2018, emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), au fost respinse cererile de plată privind acordarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, reținându-se, pe de o parte, că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, iar pe de altă parte, că debitul principal a fost achitat de B. S.A., intimatul-pârât nefiind parte în dosarele respective.

Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 12449 din 15.01.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, aferente unor sume pe care B. S.A. le-a achitat.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și sumelor solicitate în prezenta cauză, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci diferențe de plată neachitate pentru reparațiile efectuate la autovehiculele asigurate de către C. S.A..

Așadar, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În concluzie, recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-și satisface aceste creanțe din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sumele solicitate în prezenta cauză, reprezentând penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A..

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3619 din 14 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 4 martie 2021.