ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1119/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 16016/25.07.2018 și obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plata nr. x/17.02.2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 243 din 23 ianuarie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la cele reținute de prima instanță legate de calitatea reclamantei de beneficiar al plații, a arătat că a depus la dosarul de daună dovada mandatului dat de către societatea de leasing utilizatorului, pentru a solicita și încasa despăgubirea pentru evenimentul rutier din data de 21.12.20I5, în care se specifică clar că societatea de leasing îl împuternicește pe utilizator - societatea reclamantă - să o reprezinte în relația cu asigurătorul C. S.A., pentru instrumentarea dosarului de daună, inclusiv pentru a încasa contravaloarea reparațiilor, în cazul în care o achitat costul acestora.

Referitor la motivarea primei instanțe cum că pârâtul a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. .213/2015 în sensul că S.C. D. S.A. reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment C., putând recupera suma maxima de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, a considerat că interpretarea dată acestor dispoziții este nelegală.

Noțiunile de creditor de asigurare, respectiv creanță de asigurări, ce trebuie avute în vedere în interpretarea și aplicarea Legii nr. 213/2015 sunt cele prevăzute expres de art. 4 din

Legea nr. 213/2015. Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, și anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

În ceea ce privește motivarea instanței referitoare la calitatea societății de leasing de unic creditor de asigurare în procedura de faliment a C. S.A a considerat că nu prezintă relevantă pentru soluționarea prezentei cauze, după cum nu prezintă relevanță nici faptul că reclamanta poate valorifica creanța pretinsă din activele asigurătorului, în procedura falimentului, câtă vreme plafonarea despăgubirilor pe creditor de asigurare la suma de 450,000 RON este discriminatorie și disproporționată.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, anularea deciziei atacate și obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată, având în vedere că, prin decizia contestată, nu a analizat decât aspectele legate de calitatea de creditor de asigurare și cele privind depășirea plafonului de 450.000 RON, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 16016/25.07.2018 și obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plata nr. x/17.02.2016.

Prin Decizia contestată, nr. 16016/25.07.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de utilizatorul S.C. B. S.R.L. în numele S.C. D. S.A., motivat de fapt că suma acordată S.C. D. S.A., din disponibilitățile F.G.A. până la data emiterii deciziei este de 450.000 RON, iar din înscrisurile din dosar rezultă că părțile contractante sunt asiguratul - S.C. B. S.R.L. ce deține dreptul de folosința si de posesie in baza unui contract de leasing, beneficiarul - S.C. D. deține dreptul de dispoziție, cât și asigurătorul - S.C. C. S.A. în faliment.

Totodată, s-a reținut că solicitarea formulată de petentă prin mandatar aferentă cererii de plată menționate nu poate fi acceptată la plată de către Fond, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Înalta Curte nu împărtășește soluția Curții de apel, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește criticile referitoare la calitatea reclamantei de beneficiar al plații, instanța de control judiciar are în vedere, potrivit susținerilor părților și înscrisurilor prezentate, că aceasta a depus la dosarul de daună dovada mandatului dat de către societatea de leasing utilizatorului, pentru a solicita și încasa despăgubirea pentru evenimentul rutier din data de 21.12.20I5.

Astfel, în respectiva împuternicire se specifică clar că societatea de leasing îl împuternicește pe utilizator - societatea reclamantă - să o reprezinte în relația cu asigurătorul C. S.A., pentru instrumentarea dosarului de daună, inclusiv pentru a încasa contravaloarea reparațiilor, în cazul în care a achitat costul acestora.

Prin urmare, nu se impune deținerea unei procuri speciale autentificate pentru a se adresa Fondului și pentru a se plăti personal.

Instanța de control judiciar constată că decizia contestată este nelegală și în ceea ce privește dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond, încălcând dispozițiile Legii nr. 213/2015.

Din perspectiva înțelesului dat noțiunilor de creditor de asigurare și creanță de asigurare, precum și modalității de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanță în parte.

În consecință, prin această decizie, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor deduse judecății.

Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță fiind greșită, se impune reformarea sentinței atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va anula decizia atacată cu consecința obligării pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr.

243 din 23 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Anulează Decizia nr. 16016/25.07.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/17.02.2016.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.