ÎCCJ, decizie (scj.ro #187739)

Acțiune în constatarea diminuării participației de acțiuni. Contract de cesiune de acțiuni. Interpretarea convenției după criteriul voinței reale a părților. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acțiune în constatare

acțiune în diminuarea participației de acțiuni

cesiune de acțiuni

contract de tranzacție

interpretarea contractului

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

C. civ. 1864, art. 977, art. 1175

C. civ., art. 1266

Legea nr. 31/1990, art. 99

C. proc. civ., art. 430, art. 431 alin. (2), art. 478, art. 483 alin. (3), art. 488 alin. (1)-(2)

Potrivit dispozițiilor art. 977 C.civ. de la 1864, „Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”.

Stabilirea voinței concordante se realizează judiciar prin folosirea unor criterii stabilite  în mod constant jurisprudențial, apte să o clarifice: scopul contractului, discuțiile care l-au precedat, practicile curente și, nu în ultimul rând, conduita părților ulterioară încheierii convenției.

Folosind aceste criterii, în mod legal instanța de apel a stabilit niște repere concrete, legate de împrejurarea că părțile au stabilit prețul cesiunii după niște elemente fără echivoc, că scopul cesiunii a fost crearea unui pachet majorat de acțiuni în proprietatea unuia dintre acționari în scopul vânzării lui, dar și că aceste aspecte sunt confirmate prin contractul ulterior de tranzacție și că aplicarea art. 99 din Legea nr. 31/1990 impune concluzia că prin contractul de cesiune s-a intenționat și realizat transferul proprietății acțiunilor cesionate, toate aceste date fiind deduse din piesele dosarului.

Prin urmare, instanța de apel a folosit reperele necesare pentru determinarea adevăratei voințe contractuale, statuând și că înțelegerea ulterioară, respectiv contractul de tranzacție, nu putea decât să creeze o nouă ordine juridică, prin raportare la datele convenției inițiale.

Astfel, tranzacția, fără a putea conduce la reinterpretarea convenției primordiale, a reconfirmat scopul prefigurat în cesiune, de vânzare a pachetului de acțiuni, iar dacă această vânzare nu va fi fost finalizată, părțile se obligau să revină la situația preexistentă, iar acțiunile cesionate să fie retransmise deținătorului lor inițial.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 297 din 9 februarie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, Secția civilă, la 23.03.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.A. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate diminuarea participării pârâtului C. în cadrul societății pârâte de la 310 acțiuni la 160 acțiuni, conform participației sale reale în cadrul S.C. D. S.A., de 16% la momentul divizării, să constate dobândirea de către reclamant a unei participații de 150 acțiuni în cadrul societății pârâte, conform participației reale de 15% din cadrul S.C. D. S.A., să dispună înregistrarea în registrul comerțului a acestor modificări și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1152F/24.08.2017, Tribunalul Ialomița, Secția civilă, a admis acțiunea, a constatat diminuarea participației pârâtului C. în cadrul S.C. B. S.A. de la 310 la 160 acțiuni și dobândirea de către reclamant a unei participații în cadrul S.C. B. S.A. de 150 acțiuni și a dispus înregistrarea în registrul comerțului a modificărilor menționate anterior în acționariatul S.C. B. S.A.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 481A/09.03.2018, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs C., soluționat prin decizia nr. 497/03.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin care a fost admis recursul, casată decizia civilă atacată și cauza trimisă, spre o nouă judecată, curții de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 1265A/09.10.2020, prin care a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, prin care a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susținut că dispozițiile art. 977 și art. 1175 C.civ. de la 1864 și cele corespondente din noul Cod civil au fost aplicate greșit, deoarece în analiza efectelor celor trei acte juridice pe care le-a încheiat cu intimatul-pârât C., respectiv contractul de cesiune acțiuni din 10.01.2007, contractul de tranzacție din 24.05.2011 și convenția de rezoluțiune din 21.12.2012 nu s-au avut în vedere dispozițiile legale privind simulația și interpretarea contractelor în funcție de voința reală a părților.

Recurentul a susținut că intenția părților a fost de a transmite doar dreptul de administrare, nu dreptul de proprietate asupra acțiunilor, aspect ce rezultă și din poziția procesuală adoptată de către intimatul-pârât, astfel că instanța devolutivă nu poate să dea o altă interpretare a actelor juridice încheiate, decât cea pe care părțile semnatare le-au dat-o.

Astfel, a arătat că, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, intimatul-pârât a recunoscut faptul că el doar i-a administrat acțiunile, iar în cadrul apelului acesta a precizat că prin contractul de cesiune acțiuni din 10.01.2007 „s-a urmărit un scop legitim de către ambele părți, acela de a vinde împreună acțiunile, care totalizau în urma cesiunii un procent de 31% (15% A. + 16% C.)”.

Potrivit recurentului, dacă intimatul-pârât ar fi devenit proprietarul acțiunilor, nu s-ar mai fi referit la „vânzarea împreună”, căci el ar fi fost singurul proprietar.

Totodată, în opinia recurentului dispozițiile Codului civil de la 1864 sunt aplicabile și convenției de rezoluțiune din 21.12.2012, raporturile juridice fiind născute în baza Codului civil anterior. Or, chiar dacă s-ar aplica dispozițiile noului Cod civil, respectiv art. 1.289-1.292 și art. 1.266 C.civ., interpretarea acestuia nu se poate realiza fără raportarea și la efectele primelor două acte juridice încheiate, atât timp cât prin cel din urmă se face referire la rezoluțiunea celorlalte.

A mai susținut că intimatul-pârât a recunoscut expres faptul că a avut doar dreptul de administrare asupra acțiunilor respective, împrejurare care se încadrează în „comportamentul ulterior încheierii contractului“ prevăzut de art. 1.266 C.civ. Chiar dacă s-ar ignora precizările pârâtului, scopul actelor juridice încheiate între părți rezultă din clarificările stipulate în contractul de tranzacție din 24.05.2011.

În continuare, a mai arătat că la art. 1 din contractul de tranzacție se menționează că „în toate situațiile dl. C. nu va semna niciun act de înstrăinare a pachetului de 15% acțiuni aparținând d-lui. A. decât cu acordul în scris expres și prealabil al acestuia”, iar la art. 3 se face referire la efectele actului juridic față de terți.

Așadar, recurentul a precizat că la data de 24.05.2011 intimatul-pârât a recunoscut în mod expres că nu este proprietarul pachetului de 15% din acțiuni, pachet ce aparținea recurentului care avea libertatea de a-și da sau nu acordul pentru a putea fi înstrăinate.

În cauză, a susținut recurentul, în interpretarea efectelor juridice ale actului juridic intitulat contract de tranzacție din 24.05.2011, instanța de apel a făcut referire doar la premisele indicate, fără a mai analiza și clauzele contractului.

Potrivit recurentului, contractul de tranzacție din 24.05.2011 consemnează simulația dintre părți, respectiv identifică, în scris, scopul real urmărit de părți la semnarea actului juridic intitulat contract de cesiune acțiuni din 10.01.2007 și produce efecte încă de la data de 10.01.2007.

A mai susținut că, dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, în sensul că actul juridic intitulat contract de tranzacție din 24.05.2011 produce efecte juridice doar de la data încheierii lui, rezultă că din 24.05.2011, în relația cu intimatul-pârât, era proprietarul pachetului de acțiuni de 15%, aspect stipulat clar la art. 1.

Intimatul C. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 24.11.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că reclamantul A. critică decizia instanței de apel în principal din perspectiva aplicării greșite a legii, a normelor de drept referitoare la interpretarea contractelor concordant intenției reale a acestora, susținând că au fost ignorate  dispozițiile art. 977 și art. 1175 C.civ. de la 1864, respectiv art. 1266 C.civ., prin raportare la data încheierii actelor juridice examinate.

Astfel, recurentul a susținut că în analiza efectelor celor trei acte juridice succesiv încheiate între A. și C. nu au fost avute în vedere dispozițiile legale privind simulația și nici cele privind interpretarea contractelor prin raportare la voința reală a părților.

Cu referire la interpretarea celor trei contracte, instanța de apel a reținut că prin actul de cesiune de acțiuni încheiat la 10.01.2007, A., în calitate de cedent, a transmis pârâtului C. un număr de 45 de acțiuni la purtător deținute în S.C. D. S.A - reprezentând 15% din pachetul de acțiuni emise -, în scopul efectuării, de către cesionar a unei transmisiuni a întregului pachet de acțiuni, incluzându-le și pe cele preexistente în patrimoniul cesionarului, către un terț. S-a reținut că prețul cesiunii a fost achitat prin cedarea cotei de dividende aferente pachetului deținut anterior cesiunii de către C., plus o cotă care urma să fie determinată prin raportare la prețul vânzării ulterioare a pachetului majorat, care urma să fie încheiată în termen de un an de la predarea acțiunilor. Raportându-se la elementele lui caracteristice, instanța de apel a statuat că prin contractul de cesiune încheiat s-a realizat un transfer de proprietate al acțiunilor, iar nu transferul unui drept de administrare asupra acestora. În ceea ce privește contractul de tranzacție, încheiat de aceleași părți la 24.05.2011, s-a subliniat că prin acest act părțile au intenționat o recalificare a naturii primului contract, reiterând scopul comun, acela de vânzare a unui pachet majorat al acțiunilor S.C. D. S.A. către un terț cu care se inițiase o procedură de negociere. Cu referire la acest contract, instanța de apel a statuat că el nu poate modifica înțelegerea inițială, ci doar crea o ordine juridică nouă, dar și că, indiferent de termenii contractului, proprietatea acțiunilor, ca efect al cesiunii, fusese deja transferată în patrimoniul lui C., fiind evocate dispozițiile art. 99 din Legea nr. 31/1990. În fine, prin raportare la convenția de rezoluțiune, încheiată de părți la 21.12.2012, curtea de apel a subliniat că nu poate valida interpretarea că a operat o repunere a părților în situația anterioară, în sensul recunoașterii efectului retroactiv al transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor. S-a dat efect dezlegărilor date prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/98/2013, în care s-a stabilit că acest ultim acord reprezintă un contract nou prin care dlui. A. i se retransmit cele 45 de acțiuni ale S.C. D. S.A. și că acest lucru nu semnifică o repunere în situația anterioară cu efect retroactiv.

Fiind prezentate succint chestiunile statuate prin decizia recurată și raportându-se la criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază, într-un prim considerent, că deși s-a imputat instanței de prim control judiciar neaplicarea regulilor de drept incidente în materia simulației, acest motiv nu poate fi examinat în recurs, în acord cu art. 488 alin. (2) C.proc.civ., deoarece incidența simulației, ca instituție juridică, a fost pentru prima dată invocată în recurs. Instanța supremă mai subliniază și că, potrivit dispozițiilor art. 478 C.proc.civ., la care art. 494 C.proc.civ. face trimitere, recurentul nu poate invoca pentru prima dată în recurs chestiuni care tind la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, părțile putând doar să expliciteze cererile care au fost cuprinse în acțiunea inițială, fie și implicit.

Instanța de apel nici nu avea obligația ca în verificările realizate să se refere la simulație, deoarece, tributar principiului disponibilității procesului civil, judecătorul este ținut să se pronunțe în cauză numai pe temeiurile invocate de părți prin actele de procedură efectuate în disciplina impusă de lege, numai asupra a ceea ce s-a cerut, fără a se depăși limitele învestirii, deci pe baza temeiurilor invocate de părți, calificate juridic.

Or, din suma actelor de procedură efectuate, rezultă în mod neîndoielnic că, nicicând în cursul procesului în fața instanțelor devolutive, reclamantul nu s-a referit, fie și implicit, la instituția simulației și nu a oferit, ca temei al pretenției sale, o construcție juridică bazată pe existența unui act aparent, în contrapondere cu un acord simulatoriu care a precedat sau care a însoțit, concomitent, un act public. Dimpotrivă, pe tot parcursul litigios reclamantul a solicitat instanțelor să constate că, în realitate, obiectul convenției de cesiune l-a reprezentat un drept de administrare asupra acțiunilor proprii, iar nu un drept de proprietate asupra acestora, iar instanțele au examinat cauza pe aceste temeiuri.

Așadar, dincolo de impedimentul impus de art. 488 alin. (2) C.proc.civ., Înalta Curte arată că însăși construcția juridică realizată de recurent prin memoriul de recurs exclude, în mod propriu, încălcarea legii în apel, determinată de neaplicarea dispozițiilor art. 1175 C.civ. de la 1864; suma criticilor dezvoltate este deplin convergentă interpretării greșite a convenției în apel, ca efect al ignorării voinței reale a părților, care se referă la modul în care această instanță a statuat asupra efectelor convențiilor succesiv prezentate.

Prin urmare, înlăturând criticile de nelegalitate sesizate prin memoriul de recurs, referitoare la neaplicarea, în apel, a dispozițiilor legale care reglementează instituția simulației, instanța de recurs va examina modalitatea de aplicare a dispozițiilor referitoare la interpretarea convenției după criteriul voinței reale a părților.

Aceste dispoziții își regăsesc sediul în art. 977 C.civ. de la 1846 în ceea ce privește convențiile încheiate pe durata activității acestuia și în art. 1266 C.civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, pentru convențiile încheiate după 01.10.2011, pentru a da efect regulii

tempus regit actum

.

Procedând astfel, instanța de apel a statuat că prin contractul de cesiune încheiat la 10.01.2007, în condițiile în care s-a prevăzut un preț al cesiunii coroborat cu suma clauzelor convenționale, rezultă că părțile au intenționat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor ce au făcut obiectul convenției, iar nu doar cesiunea dreptului de administrare a acestora. Cu privire la contractul de tranzacție, încheiat la 24.04.2011, instanța de apel a stabilit că natura actului juridic se stabilește în funcție de conținutul de substanță al acestuia și că, indiferent de termenii folosiți, el produce efecte doar pentru viitor, fără a schimba conținutul și efectele convenției din 10.01.2007.

Contra celor reținute, recurentul a afirmat că intenția părților este clarificată prin întâmpinarea formulată de pârât în fața primei instanțe, act prin care acesta a recunoscut expres că a deținut numai un drept de administrare asupra acțiunilor care au făcut obiectul cesiunii, de vreme ce a subliniat că a contribuit cu dividendele acțiunilor astfel administrate la majorarea capitalului social al S.C. D. S.A.

Examinând chestiunile sesizate, Înalta Curte subliniază încă de la început că nu intră în domeniul verificărilor de legalitate modalitatea în care instanța devolutivă a apreciat probele în cauză, fie și dacă acestea constau într-o mărturisire realizată procesual; asupra interpretării probelor legiuitorul oferă instanțelor de fond o libertate de apreciere care excedează sfera controlului de legalitate impus prin art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Trecând peste aceste observații, urmează să fie reamintite dispozițiile art. 977 C.civ. de la 1864, care arată că „Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”; stabilirea voinței concordante se realizează judiciar prin folosirea unor criterii stabilite în mod constant jurisprudențial, apte să o clarifice: scopul contractului, discuțiile care l-au precedat, practicile curente și, nu în ultimul rând, conduita părților ulterioară încheierii convenției.

Folosind aceste criterii, instanța de apel a stabilit niște repere concrete, legate de împrejurarea că părțile au stabilit prețul cesiunii după niște elemente fără echivoc, că scopul cesiunii a fost crearea unui pachet majorat de acțiuni în proprietatea lui C. în scopul vânzării lui, dar și că aceste aspecte sunt confirmate prin contractul ulterior de tranzacție și că aplicarea art. 99 din Legea nr. 31/1990 impune concluzia că prin contractul de cesiune s-a intenționat și realizat transferul proprietății acțiunilor cesionate, toate aceste date fiind deduse din piesele dosarului.

Mai departe, însă, de verificarea operării în concret cu aceste criterii, modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe baza probelor cauzei intră în marja de apreciere a instanței de fond, cu privire la care este exclus controlul de legalitate.

Pe lângă împrejurarea că instanța de apel a oferit în motivare suficiente elemente pentru clarificarea voinței părților, a căror apreciere a impus o concluzie unitară și coerentă, Înalta Curte subliniază că prin motivul de recurs, în combaterea chestiunilor de drept dezlegate, recurentul opune, în realitate, o probă care tinde la schimbarea statuărilor în fapt, fără a dezvolta un argument specific de natură să caracterizeze aplicarea greșită a legii.

Or, astfel cum s-a subliniat, recursul nu are un caracter devolutiv și nu poate conduce instanța la reexaminarea situației de fapt; la acest considerent se cuvine adăugat și că, după cum s-a stabilit deja, un criteriu relevant a fost examinarea conduitei părților, ulterioară încheierii convenției interpretate. Executarea obligațiilor convenției, în sensul degajat prin interpretarea conținutului ei, semnifică o confirmare a adevăratei voințe a părților; or, nu poate fi ignorată, în acest context, statuarea opusă de instanța de  fond referitoare la tradițiunea acțiunilor de la cedent la cesionar, așa cum rezultă din decizia civilă nr. nr. 904A/29.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/98/2013 și evocarea, în acest context, a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 31/1990, chestiune rămasă necontestată.

Prin urmare, instanța de apel a folosit reperele necesare pentru determinarea adevăratei voințe contractuale. În acest context a statuat și că înțelegerea ulterioară - contractul de tranzacție din 24.05.2011 - nu putea decât să creeze o nouă ordine juridică, prin raportare la datele convenției inițiale. Tranzacția, fără a putea conduce la reinterpretarea convenției primordiale, reconfirmă scopul prefigurat în cesiune, de vânzare a pachetului de 93 de acțiuni, reprezentând o fracție de 31% din totalul acțiunilor S.C. D. S.A., iar dacă această vânzare nu va fi fost finalizată, părțile se obligau să revină la situația preexistentă, iar acțiunile cesionate să fie retransmise deținătorului lor inițial.

Nu este real că instanța de apel a apreciat selectiv clauzele convenției de tranzacție, făcând referire doar la premisele acesteia. Soluția instanței de apel s-a raportat la examinarea termenilor lipsiți de echivoc ai acestei înțelegeri pentru concluzia formulată, prin care părțile au stabilit că dacă scopul final al tranzacției nu va fi atins, acestea vor depune eforturi  pentru negocierea vânzării depline și exclusive a pachetului de 31% de acțiuni către una dintre părțile semnatare și că, dacă aceste negocieri eșuează, dl. C. se obligă să transmită în patrimoniul reclamantului, potrivit prevederilor legale, cele 45 de acțiuni; existând acest scop comun, i se recunoștea dlui. A. exercitarea atribuțiilor de consultant. Or, pe aceste date este evident că noul contract a creat între părți o situație juridică nouă prin care, fără a se opune efectelor contractului de cesiune, prefigurau în termeni preciși conduita lor viitoare.

Nici ultima convenție încheiată de părți, intitulată convenție de rezoluțiune, nu putea determina, prin succesiunea ei, reconfigurarea interpretării acordului de cesiune. Deși recurentul a susținut că, în privința ei, instanța de apel a realizat o interpretare care ignoră realitatea juridică preexistentă, aceasta nu a fost evaluată desprinsă din contextul inițial. S-a opus instanței de apel că a realizat o interpretare a acordului de rezoluțiune exclusiv pe baza unor date extracauzale și a ignorat scopul acestei convenții, acela de a devoala caracterul simulat al înțelegerilor anterioare și revenirea la situația reală inițială.

Cu acest prilej, Înalta Curte subliniază că scopul, efectele și limitele convenției de rezoluțiune au fost chestiuni litigioase dezlegate definitiv prin decizia civilă nr. 904A/29.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/98/2013, opusă în proces prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.  Prin această decizie   s-a statuat, iar această decizie se opune în condițiile art. 430 - 431 alin. (2) C.proc.civ., asupra chiar chestiunilor litigioase repuse în dezbatere în litigiul pendinte: că acordul de rezoluțiune este un contract nou care nu are forța de a repune părțile în situația anterioară solicitată, că efectele sale se produc pentru viitor, iar nu și pentru trecut și că efectul prefigurat de aceasta este acela că, începând cu data semnării ei, pârâtului îi revine obligația de a transfera reclamantului acțiunile cumpărate, în sensul modificării efectelor statuate prin convenția anterioară.

Din acest punct de vedere, instanța de apel nu putea statua diferit asupra chestiunilor de drept dezlegate, deoarece aceasta ar fi condus la încălcarea ordinii de drept și o anulare a principiului securității juridice. Astfel, în decizia din apel instanța nu a exercitat, din acest punct de vedere, o operațiune proprie de interpretare a convenției, ci, așa cum a subliniat în propriile considerente, a valorificat efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, obligație pe care legea   i-o trasează imperativ, iar în această măsură, examinarea încălcării regulilor legale de interpretare a contractului nu poate fi opusă cu temei în recurs.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat în totalitate criticile aduse de recurent deciziei atacate și, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamant ca nefondat, soluție care înglobează și cererea accesorie a recurentului, vizând obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.