ÎCCJ, decizie (scj.ro #187717)

Asigurări. Acțiune în despăgubiri. Incidența dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din Codul civil. Momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune al minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

asigurări

minor

excepția prescripției dreptului material la acțiune

C. civ., art. 1394, art. 2523, art. 2528 alin. (1)

C. proc. pen., art. 28

A.

Potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ. impun cunoașterea persoanei responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit, iar nu stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a cercetării judecătorești; numai organului judiciar îi revine competența de a statua asupra acestui fapt ca element juridic al răspunderii civile delictuale.

De aceea, reclamantul trebuie doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.

B.

Legea civilă atașează minorului care a împlinit vârsta de 14 ani capacitatea de a se angaja în acte juridice, producătoare de efecte juridice în favoarea sau împotriva acestuia, în nume propriu, cu încuviințarea părintelui sau tutorelui legal.

O interpretare justă a dispozițiilor legale aplicabile în materia capacității de exercițiu a minorului impune concluzia că actele părintelui nu pot produce efecte împotriva minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu dacă actele nu emană în condițiile legii, prin angajamentul juridic al minorului aflat în această situație juridică.

Așadar, nu poate fi opusă, în mod util, în sensul art. 2528 alin. (1) C.civ., ca marcând începutul cursului prescripției extinctive, data plângerii penale formulate de mama victimei, cu atât mai mult cu cât din conținutul acesteia rezultă că autoarea plângerii a acționat în nume propriu, iar nu în numele fiicei sale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 404 din 23 februarie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, Secția civilă la 16.10.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 210.000 lei, cu titlu de daune morale, la plata sumei de 3.900 lei, cu titlu de daune materiale și la plata penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente despăgubirilor, calculate de la data depunerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării acestora, cu cheltuieli de judecată.

La 19.11.2018 reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, care, prin sentința civilă nr. 3812/13.11.201 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a fost admisă, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1656A/26.11.2020, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, cu majoritate, în complet de divergență, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., susținând aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2528 C.civ. și art. 1394 C.civ.

Subsumat primei critici, după prezentarea considerentelor instanței de prim control judiciar în ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, recurenta a evocat dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ., afirmând că nu a cunoscut persoana vinovată în momentul producerii accidentului, 10.06.2015, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

În argumentare, recurenta a arătat că formularea plângerii penale de către mama sa nu putea să semnifice că a cunoscut persoana responsabilă de fapta ilicită încă de la 10.06.2015. În acest sens, a arătat că față de vârsta pe care o avea în momentul producerii accidentului auto, 17 ani, semnarea plângerii penale exclusiv de către mama sa nu putea să semnifice un reper util, opozabil reclamantei, spre a se considera că data formulării plângerii coincide cu data cunoașterii persoanei vinovate de producerea prejudiciului.

Apreciind legalitatea opiniei separate, recurenta a menționat că imposibilitatea cunoașterii persoanei vinovate încă din momentul faptei ilicite deriva atât din împrejurarea că în accidentul auto au fost implicați doi șoferi auto, cât și din durata îndelungată a cercetărilor penale efectuate în vederea stabilirii persoanei responsabile.

Totodată, a relevat că a formulat o plângere penală, după împlinirea vârstei de 18 ani, fără ca autorul faptei să fi fost identificat prin aceasta.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat ipoteza promovării unei acțiuni în răspundere civilă delictuală imediat după producerea accidentului, subliniind că raportat la dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ., art. 406 alin. (3) și (4) și art. 413 C.proc.civ., aceasta nu avea obligația să demareze acțiunea civilă înainte de a cunoaște cu certitudine cine este persoana vinovată de producerea accidentului și că un astfel de demers legal ar fi fost greșit.

A arătat că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ. nu pot fi interpretate decât în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data când cel interesat a cunoscut sau a putut cunoaște în mod sigur, fără echivoc, persoana vinovată. Or, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, autoarea căii de atac a subliniat că a putut cunoaște persoana vinovată numai din ordonanța de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița la 29.03.2018 și din concluziile expertizei tehnice auto efectuate în dosarul nr. x/93/2018 care a avut ca obiect pretențiile celui de-al doilea șofer implicat în accident, C., împotriva intimatei-pârâte, în calitate de asigurător al făptuitorului responsabil, D.

Astfel, a susținut că, față de cele menționate, prescripția a început să curgă abia de la data comunicării ordonanței de clasare arătate mai sus.

Referitor la aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 1394 C.civ., autoarea căii de atac a formulat critici privind considerentele instanței de apel prin care a înlăturat raportul de expertiză medico-legală întocmit în anul 2020 din probatoriul cauzei, susținând că în mod greșit aceasta a apreciat că nu are valoarea unei expertize și că încadrarea unei fapte ca infracțiune nu era de competența instanței civile, ci a celei penale.

Sub acest aspect, a subliniat că raportul de expertiză medico-legală din anul 2020, pe care l-a depus în apel pentru a evidenția consecințele faptei ilicite, reprezenta o probă concludentă, pertinentă și utilă, fiind efectuată în temeiul aceluiași istoric medical pe baza căruia au fost întocmite și expertizele anterioare.

Totodată, a arătat că în mod greșit s-a reținut că instanța de prim control judiciar ar fi fost învestită cu soluționarea unei cauze penale, în condițiile în care solicitase doar să se constate că, față de numărul de zile de îngrijiri medicale, fapta săvârșită de D. reprezenta infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

În opinia sa, instanța de apel ar fi putut aprecia ca nefiind de competența instanței civile judecarea unei astfel de cereri, numai dacă s-ar fi solicitat și atragerea răspunderii penale a șoferului vinovat. Mai mult, a susținut că, potrivit art. 28 alin. (1) C.proc.pen., instanța civilă avea competența de a stabili prejudiciul în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale.

Conchizând, a menționat că, față de concluziile raportului de expertiză efectuat în anul 2020 care relevă că recurenta a avut nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, în cauză erau incidente dispozițiile art. 154, art. 193, art. 194 și art. 196 C.proc.pen. și cele ale art. 1394 C.civ., iar termenul de prescripție aplicabil era cel de 5 ani, care a început să curgă de la data producerii accidentului și se împlinea la 10.06.2020, ulterior formulării cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24.11.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică pentru dezbateri, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale evocate, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., în ceea ce privește statuările instanței de apel, în majoritate, referitoare la criteriul cunoașterii persoanei care trebuie să răspundă pentru repararea pagubei determinate de accidentul auto, ca moment determinant pentru începutul cursului prescripției extinctive.

Concordant opiniei separate prezentate, recurenta a considerat că numai la data finalizării cercetărilor penale și comunicării ordonanței de clasare a putut cunoaște, dincolo de orice îndoială, persoana vinovată de producerea evenimentului păgubitor. Astfel, a apreciat că instanța de apel a statuat greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C.civ., că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la data producerii accidentului ori, cel mai târziu, la data la care mama reclamantei minore a formulat plângere penală, deoarece actul săvârșit de părinte pentru minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu nu poate produce efecte contra celui astfel reprezentat.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține și că, suplimentar aspectelor subliniate de către recurentă, instanța de apel a stabilit și că nu poate fi considerat relevant că organele de urmărire penală au întârziat stabilirea persoanei vinovate, de vreme ce, prin procesul-verbal constatator întocmit la data producerii accidentului auto, s-au subliniat suficient de clar atât dinamica faptelor, cât și persoana considerată vinovată, așa încât victima a rămas în mod culpabil în inactivitate, așteptând alte comunicări ale organului de urmărire penală. S-a mai reținut în apel, în opinia majoritară, că ordonanța de clasare ulterioară nu a adus nicio lămurire suplimentară în privința persoanei vinovate, dar și că reclamanta putea acționa, chiar independent de existența procesului penal, în fața instanței civile. A fost evocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că în dreptul intern român există dispoziții care permit părții interesate să acționeze în fața instanțelor civile încă de la data săvârșirii faptelor prejudiciabile și că prescripția nu este întreruptă dacă procesul penal s-a încheiat fără a se da o soluție acțiunii civile alăturate.

Instanța supremă, examinând acest motiv de casare, stabilește că în privința începutului cursului prescripției sunt aplicabile dispozițiile art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ.; în acest sens, deși dreptul subiectiv la reparație se naște în patrimoniul celui păgubit încă de la data producerii faptului juridic cu caracter ilicit cu consecințe prejudiciabile, totuși, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă numai din momentul în care partea păgubită poate acționa juridic, în mod util. Din acest punct de vedere, art. 2528 alin. (1) C.civ. statuează că prescripția își începe cursul la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Cum aceste elemente se circumscriu stabilirii celor două momente preponderent în plan probatoriu, iar în proces este litigioasă chestiunea cunoașterii persoanei vinovate de producerea accidentului, pe baza actelor dosarului, Înalta Curte arată că se va raporta, în examinarea chestiunii litigioase, la starea de fapt deplin stabilită în fața instanțelor devolutive.

Este relevant de subliniat că au fost avute în vedere de instanța de prim control judiciar și de părți următoarele date considerate relevante pentru stabilirea cursului prescripției extinctive: data producerii faptei, cea a formulării plângerii penale de către mama reclamantei - minoră cu capacitate restrânsă de exercițiu la acea dată -, momentul formulării plângerii penale în dosarul de urmărire penală de către reclamantă și data comunicării ordonanței de clasare a cauzei penale.

Înalta Curte subliniază, contrar celor reținute în apel că, în acord cu dispozițiile de drept aplicabile - art. 2528 alin. (1) C.civ.-, data evenimentului păgubitor poate fi considerată relevantă ca moment al începutului prescripției, numai în măsura în care ea se confundă totodată cu momentul cunoașterii prejudiciului și persoanei considerate vinovate de către cel interesat să acționeze.

Instanța de apel nu a demonstrat această suprapunere de fapt, reținând doar că accidentul a avut un grad de complexitate scăzut, că dinamica accidentului rutier și stabilirea persoanei vinovate s-au clarificat prin chiar procesul-verbal constatator întocmit de organele de poliție la data faptei și că reclamanta putea solicita consultarea dosarului penal pentru a se informa cu privire la aceste date, raportându-se, însă, doar la elemente de circumstanță, care nu conturează fără echivoc că victima accidentului, în mod obiectiv, a luat cunoștință de aceste date ori trebuia să le cunoască la acel moment, în mod neîndoielnic. De aceea, acest reper nu poate fi evaluat ca relevant în stabilirea cursului prescripției.

Nu poate fi, de asemenea, considerată ca relevantă în cauză, în sensul dispoziției legale indicate, nici data la care mama victimei accidentului a formulat plângere penală, chiar dacă acest act a fost considerat ca făcut în interesul persoanei prejudiciate. Instanța supremă subliniază că atât la data producerii accidentului, cât și la data formulării plângerii penale examinate, reclamanta era minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă. În acest sens, legea civilă atașează minorului care a împlinit vârsta de 14 ani capacitatea de a se angaja în acte juridice, producătoare de efecte juridice în favoarea sau împotriva acestuia, în nume propriu, cu încuviințarea părintelui sau tutorelui legal.

O interpretare justă a dispozițiilor legale aplicabile în materia capacității de exercițiu a minorului impune concluzia că actele părintelui nu pot produce efecte împotriva minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu dacă actele nu emană în condițiile legii, prin angajamentul juridic al minorului aflat în această situație juridică. Așadar, nu poate fi opusă, în mod util, în sensul art. 2528 alin. (1) C.civ., ca marcând începutul cursului prescripției extinctive, data plângerii penale formulate de mama victimei, cu atât mai mult cu cât din conținutul acesteia rezultă că autoarea plângerii a acționat în nume propriu, iar nu în numele fiicei sale.

Examinarea actelor dosarului impune însă a se reține că la 10.09.2015 reclamanta a formulat, după împlinirea vârstei de 18 ani, acționând în puterea deplinei sale capacități civile, plângere penală în dosarul în care se efectuau acte de urmărire în legătură cu accidentul produs la 10.06.2015, eveniment de care este legat, în mod netăgăduit, producerea prejudiciului solicitat prin prezenta acțiune. Examinarea conținutului acestui act permite instanței observația că, la data formulării lui, A. a solicitat tragerea la răspundere penală și civilă, în cadrul procesului penal, a persoanei vinovate de producerea accidentului. Fără a identifica în conținutul plângerii persoana considerată vinovată, la data formulării ei, în mod neîndoielnic, reclamanta din prezenta cauză a avut acces la actele și lucrările dosarului penal și a putut considera că unul dintre conducătorii auto implicați în accident ori ambii pot fi răspunzători pentru producerea prejudiciului reclamat. În măsura în care prin plângerea penală formulată A. a solicitat organului de urmărire penală stabilirea culpei specifice a fiecăruia dintre cei doi conducători auto implicați în evenimentul rutier și introducerea în cauză a societății de asigurare a șoferului responsabil, rezultă că reclamanta avea prefigurate ori putea să prefigureze elementele necesare pentru formularea acțiunii civile corespunzătoare.

Se cuvine subliniat că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ. impun cunoașterea persoanei responsabile de către cel vătămat prin fapta prejudiciabilă, adică identificarea acestuia în sensul considerat de cel păgubit, iar nu stabilirea persoanei vinovate în mod incontestabil, acest element constituind o componentă a cercetării judecătorești; numai organului judiciar îi revine competența de a statua asupra acestui fapt ca element juridic al răspunderii civile delictuale. De aceea, reclamantul trebuie doar să fie în măsură să indice persoana considerată vinovată, printr-o cunoaștere, pe baza unor date apreciate personal, a celui pe care îl consideră responsabil.

Or, pe aceste date, fiind necontestat că la data formulării propriei sesizări penale, reclamanta putea și trebuia să cunoască persoana ori persoanele apreciate ca responsabile de producerea accidentului și că acest moment reprezintă un reper obiectiv, dincolo de care i se poate imputa o pasivitate culpabilă în inacțiune, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că momentul formulării de către reclamantă a plângerii penale proprii marchează începutul cursului prescripției extinctive.

Instanța supremă înlătură argumentul central al recurentei, determinat de împrejurarea că numai organul de cercetare penală putea numi persoana vinovată de producerea accidentului auto, pentru că, astfel cum s-a subliniat, stabilirea persoanei responsabile este atributul exclusiv al activității de judecată, iar statuările organelor de anchetă penală nu se pot opune instanței civile în mod incontestabil. În sine, desfășurarea unei anchete penale nu constituie un impediment pentru sesizarea instanței civile cu o cerere în despăgubire, iar dreptul material permite victimei unui eveniment păgubitor să formuleze în fața instanței civile o acțiune în despăgubire în măsura în care cunoaște, după propriile evaluări, prejudiciul și persoana considerată responsabilă pentru producerea lui.

De aceea, este irelevantă, în aprecierea momentului începutului cursului prescripției extinctive, data finalizării, prin clasare, a anchetei penale și, pe cale de consecință, data la care reclamantei i-a fost comunicată ordonanța dată în procesul penal.

Statuând astfel asupra datei începutului cursului prescripției, urmează a se examina, în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1394 C.civ., pentru a stabili durata prescripției.

În măsura în care instanța de apel a stabilit că revine instanței penale competența de a stabili dacă o faptă ilicită intră în conținutul material al unei infracțiuni și că probele administrate exclud aprecierea că reclamantei i-au fost acordate îngrijiri medicale peste limita unui număr de 90 de zile, neputând fi aplicate dispozițiile art. 1394 C.civ., recurenta a arătat că nu s-a dat valoare în planul probatoriu unui raport de expertiză medico-legală prin care se concluziona că victimei accidentului auto i-au fost necesare, pentru vindecare, îngrijiri medicale pe o durată stabilită între 100 și 105 zile, că legea nu acordă o valoare preconstituită probelor judiciare, dar și că, potrivit art. 28 C.proc.pen., instanța civilă nu este ținută de hotărârea penală de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Răspunzând acestei critici, instanța supremă subliniază că nu poate integra controlului de legalitate modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele în analiza lor de ansamblu, dând relevanță unora ori respingând motivat altele, deoarece legea recunoaște instanței o libertate de apreciere care nu poate fi cenzurată în recurs. Se cuvine subliniat că instanța de apel nu a statuat asupra probelor dând o valoare preconstituită unora, ci a justificat, în examinarea cauzei, motivele pentru care anumite probe nu pot fi evaluate după propunerea solicitată de apelantă, iar aceste justificări nu au fost criticate din perspectiva încălcării unor norme procedurale.

De asemenea, în evaluarea cauzei instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 28 C.proc.pen.; în apel nu s-a dat prevalență niciunui act de jurisdicție penală de stabilire a prejudiciului, recurenta creând o confuzie între existența prejudiciului, ca o consecință a faptului ilicit și caracterizarea ori individualizarea faptului păgubitor însuși. În realitate, critica recurentei deduce instanței de recurs reverificarea caracteristicilor faptului ilicit pentru delimitarea lui ca infracțiune, aspect care, în apel, s-a tranșat exclusiv pe tărâm probatoriu.

De aceea, pe baza celor relevate, Înalta Curte înlătură motivul de casare referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează, în acest caz, durata termenului prescripției, subliniind că instanța de apel nu a comis o încălcare ori aplicare greșită a legii în aprecierea că, pentru pretenția afirmată, durata prescripției este de 3 ani.

În fine, pe baza celor subliniate în cuprinsul considerentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că examenul motivelor de casare impune concluzia că la data formulării cererii de chemare în judecată,15.10.2018, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris, așa încât decizia din apel a dat chestiunii de drept examinate o soluție legală, iar motivele de casare, astfel cum au fost formulate prin memoriul de recurs, sunt nefondate și impun respingerea recursului.

Este necesar de subliniat, totodată, că nu va fi examinat motivul de casare opus de recurentă prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor în această fază a procesului, prin care deduce instanței de control judiciar necesitatea aplicării dispozițiilor art. 2537 pct. 3 C.civ. coroborate cu cele ale art. 2541 C.civ.

Acest motiv, prin care se opune instanței de control judiciar un argument nou de nelegalitate a deciziei din apel, neinvocat în etapele procesuale anterioare, determinat de întreruperea cursului prescripției prin constituirea de parte civilă a reclamantei în procesul penal, a fost formulat după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, cu încălcarea dispozițiilor art. 394 C.proc. civ., aplicabile în recurs, astfel cum se statuează în art. 494 C.proc.civ., așa încât instanța de recurs nu are posibilitatea de a-l lua în examinare.

De asemenea, acest nou motiv de casare, deducând instanței de recurs examinarea unei cauze specifice de întrerupere a cursului prescripției, prin formularea, de către partea vătămată, în procesul penal, a unei cereri de constituire ca parte civilă, vizează încălcarea unor norme juridice cu caracter relativ, iar nu de ordine publică. În aceste condiții, nefiind îndeplinite cerințele art. 489 alin. (3) C.proc.civ., acest motiv suplimentar de casare nu a fost însușit de instanța supremă spre a fi fost pus în dezbaterea părților din oficiu.

În concluzie, constatând că motivele de recurs regulat formulate au caracter nefondat, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, potrivit art. 496 C.proc.civ., dispoziție care înglobează și cererea accesorie a recurentei, vizând plata cheltuielilor de judecată.