ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4085/2020

Circumstanțele cauzei. Hotărârea primei instanțe 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.09.2017 sub nr. de mai sus reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA) solicitând: I. Anularea Deciziei nr. 5609/24.04.2017, emisa de FGA, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 1.342,00 RON; II. Obligarea paratei la emiterea unei noi decizii prin care sa se admită cererea de plata a sumei de 1.342,00 RON; III. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata. 1.

Prin sentința civilă nr. 4858 din 11 decembrie 2017, Curtea de Apel București respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. A precizat recurenta-reclamantă că, în calitate de asigurător facultativ de bunuri, urmare a achitării despăgubirii în cuantum de 3.500 00 RON pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de inundația produsă în apartamentul nr. x, din Buftea str. x, jud. Ilfov, imobil asigura de răspundere civilă față de terți la S.C. B. formulat acțiune în regres împotriva asigurătorului RCA pentru recuperarea despăgubirii și a cheltuielilor de judecată În dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sector 3 București a obligat pârâta S.C. B. S.A. la achitarea cuantumului despăgubirii și la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât B. S.A. a intrat în procedura de faliment, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților, prin Cererea de plată nr. x/22.12.2015, achitarea cheltuielilor de judecată conform sentinței definitive a Judecătoriei Sector 3 București, cerere ce i-a fost respinsă prin decizie ce face obiectul acțiunii. A susținut recurenta, invocând art. 9 alin. (1) și art. 25 alin. (1) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 4 alin. (1), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, că argumentul Fondului de Garantare a Asiguraților în sensul că nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondat. Prin considerentele hotărârii atacate nu se ține cont de faptul că un titlu executoriu este opozabil erga omnes și trebuie respectat întocmai și nu distinge între dosarele administrative care se soluționează prin plata despăgubirilor fără reactualizare și cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. De asemenea, în motivarea hotărârii se creează confuzie între asigurarea de bunuri (art. 2214 C. civ.) și asigurarea de răspundere civilă, aplicabilă în speță. Așadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurare în speță rezultă dintr-un raport de asigurare, iar, în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanța de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată și cheltuielile de judecată conform titlului executoriu. Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluționarea cererilor de plată administrative și a celor în temeiul unor hotărâri judecătorești, interpretarea instanței de fond este în contradicție cu scopul FGA și, totodată, cu principiul recunoașterii și opozabilității unei hotărâri judecătorești oricărui debitor.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de control judiciar Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, A. S.A., a formulat cererea de plata, înregistrata la subscrisa sub nr. x/22.12.2015, prin care a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților (denumit în continuare F.G.A.), cu suma de 1342 RON, reprezentând plata cheltuielilor de judecata, aferente dosarului procesual nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Prin decizia nr. 5609/24.04.2017 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a respins cererea de plată pentru suma de 1342 RON solicitată de reclamanta A. S.A. reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 3. Înalta Curte reține că potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Totodată, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, instanța de control judiciar apreciază în acord cu instanța de fond că B. nu datorează cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci această obligație este urmarea exclusivă a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză, cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, iar pentru recuperarea acestora recurenta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,