ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1972/2020

Ședința publică din data de 20 mai 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel Pitești, la data de 18.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să dispună în principal:

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 405 RON, aferent familiei ocupaționale "Justiție", VRS reprezentând nivel maxim în sensul legii.

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 405 RON, cu luarea în considerare a trecerii în treapta de vechime in funcție 15-20 de ani si in treapta de vechime in munca 15-20 de ani.

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 405 RON, la care sa se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

În subsidiar, reclamanta a solicitat:

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 347,10 RON, care sa includă si majorările valorii de referința sectoriale, de 2%, 5% si 11%, prevăzute de O.G. nr. 10/2007 si recunoscute prin hotărâri judecătorești.

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 347,10 RON, cu luarea in considerare a trecerii in treapta de vechime in funcție 15-20 de ani si in treapta de vechime in muncă de 15-20 de ani.

1

din O.U.G. nr. 83/2014, la un "nivel maxim" (aferent funcției, vechimii in munca si vechimii in funcție), prin raportare la o valoare de referința sectoriala (VRS) de 347,10 RON, la care sa se adauge majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, adică in final pe baza unei valori de referința sectoriale de 381,823 RON.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata, cu titlu de despăgubiri, a diferențelor dintre drepturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus si cele încasate pe perioada 09.04.2015 - data emiterii noului ordin de salarizare, precum si a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor de mai sus, calculate de la data fiecărei scadente lunare pana la data plații efective, precum la actualizarea diferențelor cu inflația calculată tot de la data fiecărei scadente lunare pana la data plații efective, precum și obligarea pârâtului Tribunalul București la plata diferențelor dintre veniturile salariale recalculate potrivit celor de mai sus si cele încasate pe perioada 09.04.2015-zi, precum si a dobânzii legale penalizatoare aferente diferențelor de mai sus, calculata de la data fiecărei scadente lunare pana la data plații efective, precum la actualizarea diferențelor cu inflația calculată tot de la data fiecărei scadente lunare până la data plății efective.

Prin sentința nr. 159/-F-CONT/16.09.2017, Curtea de Apel Pitești a admis excepția de necompetență invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a declinat competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, în favoarea Curții de Apel București, cauza înregistrându-se pe rolul acestei instanțe la data de 31 octombrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 238 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția tardivității acțiunii, ca neîntemeiată, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri.

Totodată, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de stabilire a drepturilor salariale individuale, astfel: - producător de efecte juridice în perioada 09.04.2015-30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; - producător de efecte juridice în perioada 01.12.2015-30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON, iar pârâtul Tribunalul București a fost obligat la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății.

Împotriva sentinței civile nr. 238 din 25 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București au formulat cereri de recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât drepturile pretinse de reclamantă au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul-pârât că prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1475/C/2017, emis în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 și nr. 219/C/2017, s-au stabilit noile cuantumuri ale indemnizației brute lunare și ale sporurilor aferente acestora pentru intimații-reclamanți.

Astfel, OMJ nr. 4680/C/2016 a fost emis la data de 21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015, și ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016, dispunând recalcularea la nivel maxim a indemnizațiilor judecătorilor, începând cu 9 aprilie 2015.

Prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017 a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016 la art. 1 alin. (1) prevăzându-se că "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)", aceste prevederi fiind concretizate cu privie la reclamantă prin emiterea OMJ nr. 1490/C/2017.

A mai susținut recurentul că textul din O.U.G. nr. 57/2015 nu folosește sintagma "nivel maxim în plată", așa cum apare în O.U.G. nr. 43/2016 la art. I pct. 1, astfel că, în opinia sa, numai de la data de 1 august 2016 se pune problema raportării salariilor/indemnizațiilor sin sistem la "nivel maxim în plată".

În acest context, prin raportare la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale și dispozițiile art. 147 din Constituție, recurentul-pârât a apreciat că este neîntemeiată cererea de anulare a OMJ nr. 1490/C/2017 și emitere a unui nou ordin pentru stabilirea unei indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON anterior datei de 1 octombrie 2016.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Tribunalul București a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta, invocând motivul de casare privind greșita interpretare/aplicare a legii.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, și a prezentării cadrului legislativ reglementat de Legea nr. 304/2004, cu privire la competențele Ministerului Justiției și ale tribunalelor, recurentul-pârât a apreciat că judecătorul fondului, în mod greșit, a obligat pârâtul Tribunalul București la plata către reclamant a drepturilor salariale astfel cum s-a solicitat.

În acest sens, a susținut că Tribunalul București, în calitatea pe care o are de ordonator terțiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligația sa, care este subseventă emiterii ordinelor de salarizare și a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, în condițiile în care Ministerul Justiției, având atât calitatea de ordonator principal de credite cât și de emitent al ordinelor de salarizare, astfel că trebuie îndeplinite mai întâi aceste obligații.

În fine, s-a arătat că, în mod eronat, prima instanță a dispus calcularea indemnizației reclamantei în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, în condițiile în care, prin raportare la OMJ nr. 1490/C/2017, emis la data de 24.05.2017, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 și nr. 219/C/2017 și la Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, la acea dată nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON, expunând cu privire la acest aspect aceleași argumente ca și recurentul-pârât Ministerul Justiției.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare la cererile de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 4 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 3 martie 2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar precizări prin care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 90/C/2019, pe care le-a atașat, în copie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să îl admită, ca atare și totodată, să respingă recursul declarat de pârâtul Tribunalul București, ca nefondat.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalul București, în contradictoriu pârâții Ministerul Justiției, și Tribunalul București, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, precum și obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat, respectiv la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale reținute și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, calculate până la data plății efective.

Prin sentința recurată a fost admisă acțiunea, în parte, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de stabilire a drepturilor salariale individuale, producător de efecte juridice în perioada 09.04.2015-30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, iar, în perioada 01.12.2015-30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON, pârâtul Tribunalul București fiind obligat la plata către reclamantă a diferențelor salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății.

Totodată, s-a respins excepția tardivității acțiunii, ca neîntemeiată, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri.

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.(...)"

Totodată, prin Ordinul nr. 90/C/04.01.2019 emis de Ministrul Justiției s-a prevăzut că:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel București se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel București se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28.

(3) În perioada 01.01.2018 - 30.06.2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel București se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2), conform celor prevăzute în anexele 1-28.

Art. 2 Plata diferențelor bănești rezultate din aplicarea prezentului ordin se relizează numai după alocarea sumelor corespunzătoare în bugetele Ministerului Justiției, Curții de Apel București și tribunalelor din circumscripția acesteia, în acord cu prevederile legale care reglementează finanțele publice. (...)"

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut, prin precizările formulate, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019, acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind întemeiată.

Astfel, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantei de a-i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege, obiectul acțiunii existând atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond.

Instanța de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019 nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment ordinul anterior de salarizare nu își mai produce efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 92/C/2019, prin care a fost satisfăcută pretenția reclamantei de a-i fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care subzistă doar obiectul capătului de cerere privind calcularea/plata acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar inițiat de către aceasta.

Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiției a Ordinului nr. 90/C/2019 (emis în aplicarea OMJ nr. 2066/C/2018), prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel București se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, conform celor prevăzute în anexele 1-28 (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 2), pentru perioada 01.01.2018-30.06.20.2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite, reclamanții aflându-se, în anexele menționate, la pozițiile nr. 857-863 și a satisfacerii pretențiilor reclamantei, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinul de salarizare anterior, la calculul drepturilor salariale raportarea se face la o valoare sectorială de referință mai mare decât cea solicitată prin acțiune și acordată prin sentința recurată, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, respectiv a OMJ nr. 90/C/2019 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamantă, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamantă privind emiterea de către Ministerul Justițieic a ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit în sarcina pârâtului Tribunalul București, în calitate de ordonator terțiar de credite, obligația subsecventă de plată către reclamantă a diferențelor salariale dintre drepturile achitate acestuia începând cu data de 09.04.2015 și cele stabilite prin prezenta hotărâre, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective, Înalta Curte urmează să mențină aceste dispoziții, având în vedere că prin emiterea ordinului de salarizare și rămânerea fără obiect a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinței atacate în ceea ce privește recalcularea/plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație și plata dobânzilor legale aferente, calculate până la data plății efective, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte și îndeplinirea acestor obligații, argumentele cu privire la legalitatea sentinței sub acest aspect urmând să fie analizate continuare în cadrul considerentelor privind soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul Tribunalul București.

Totodată, vor fi menținute și soluțiile date de prima instanță excepției tardivității acțiunii și excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, în considerarea faptului că împotriva acestora nu s-a exercitat calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Tribunalul București este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși pârâtul și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ. fără a indica, în concret, motivul de nelegalitate invocat, acesta a criticat sentința recurată din perspectiva greșitei interpetări și aplicări a normelor de drept material, care, în raport de aserțiunile expuse prin memoriul de recurs, se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel nu poate fi reținută critica recurentului-pârât în sensul că judecătorul fondului, în mod greșit, a obligat pârâtul Tribunalul București la plata către reclamantă a drepturilor salariale solicitate, în condițiile în care, în calitatea sa de ordonator terțiar de credite, nu are un buget aprobat cu includerea acestor drepturi salariale, obligația sa, care este subseventă emiterii ordinelor de salarizare și a deschiderii de credite bugetare, devenind imposibil de executat, fiind necesar a fi îndeplinite mai întâi obligațiile Ministerului Justiției, în calitatea de ordonator principal de credite și de emitent al ordinelor de salarizare.

Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, în mod corect, s-a dispus obligarea pârâtului Tribunalul București la plata către reclamant a drepturilor salariale la care este îndreptățit, având în vedere calitatea de judecător în cadrul acestei instanțe, ca obligație subsecventă și condiționată de îndeplinirea de către pârâtul Ministerul Justiției a obligației de a emite un nou ordin de salarizare și de a aloca fondurile necesare plăților în calitate de ordonator principal de credite, conform competențelor sale legale, astfel cum s-a menționat inclusiv în OMJ nr. 90/C/2019.

Totodată, Înalta Curte constată că este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului, respectiv de plată a drepturilor salariale de către Tribunalul București, în limitele competențelor sale legale.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale, care este compus atât din debitul principal, cât și din beneficiul nerealizat.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinul de salarizare cu indemnizația de încadrare raportat la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite, obligație de plată care este stabilită în sarcina pârâtului Tribunalul București a fi executată după emiterea ordinului.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

În privința cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflație, precum și a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În consecință, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuși emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, cu efecte de la data de 9 aprilie 2015.

De asemenea, nu este fondată nici critica întemeiată pe același motiv de casare privind faptul că, în mod eronat, prima instanță a dispus calcularea indemnizației reclamantului în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9 aprilie 2015, întrucât, la acea dată, nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, în raport de interpretările date tuturor dispozițiilor legale incidente prin Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, și situația de fapt la data pronunțării hotărârii, în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, a fost atestată o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție", respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, care a avut calitatea de pârât în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 48/13.01.2017 (definitivă).

Acest aspect este confirmat, de altfel, și de emiterea de către Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2066/C/2018 (în aplicarea căruia a fost emis și OMJ nr. 90/C/2019), prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și ale asistenților judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON, valori mai mari decât cele acordate prin sentința recurată, astfel cum s-a reținut anterior.

Așa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de recurentul-pârât.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect, va menține celelalte dispoziții ale sentinței și va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Tribunalul București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 238 din 25 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanta A. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Tribunalul București împotriva sentinței nr. 238 din 25 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2020.