ÎCCJ, decizie (scj.ro #187031)

A. Acțiune în constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor aportate în societate. Lipsa obiectului determinat al obligației de transfer de drepturi reale.

B. Acțiune în constatarea nulității actului constitutiv al societății. Invocarea încălcării art. 37 din Legea nr. 31/1990. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Dispoziții comune

Index alfabetic: acțiune în constatarea dreptului de proprietate

aport în natură

nulitatea actului constitutiv

obiectul obligației

nulitatea societății

lipsa consimțământului

C. civ. 1864, art. 948

C. proc. civ., art. 431 alin. (2), art. 435 alin. (1), art. 478 alin. (1)

Legea nr. 7/1996, art. 27 alin. (1), art. 58 alin. (1), art. 59, art. 72 alin. (2)-(3)

Decret-lege nr. 115/1938

Legea nr. 31/1990, art. 37, art. 56, art. 70, art. 71, art. 143

2

alin. (2), alin. (4)

H.G. nr. 1031/2000

O.U.G. nr. 115/2003

A.

Potrivit dispozițiilor art. 948 C.civ., pentru a fi valabilă, obligația contractuală trebuie să aibă un obiect determinat, înțeles ca sferă a drepturilor și obligațiilor asumate de părți.

În cazul în care se invocă lipsa identificării bunului care a făcut obiectul transferului de drepturi reale, determinată de împrejurarea că acesta nu a fost individualizat prin datele de carte funciară, nu se poate reține că obligația nu are ca obiect un lucru determinat, întrucât bunul tranzacționat, imobil prin natura lui, are determinată, prin ipoteză, individualitatea ca lucru cert.

Condiția identificării imobilelor prin date cadastrale ori funciare nu are caracter esențial în caracterizarea obiectului obligației, iar lipsa acestor date nu poate atrage sancțiunea nulității contractului.

B.

Potrivit

dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 31/1990, (1) La societățile pe acțiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operațiuni încheiate de fondatori în contul societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numește, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulți experți din lista experților autorizați. Aceștia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea și modul de evaluare a fiecărui bun aportat și vor evidenția dacă valoarea acestuia corespunde numărului și valorii acțiunilor acordate în schimb, precum și alte elemente indicate de judecătorul delegat. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare factura. (2) Raportul va fi depus în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului și va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaților sau de alte persoane. La cererea și pe cheltuiala acestora, li se pot elibera copii integrale sau parțiale de pe raport.

Împrejurarea că raportul de expertiză pe baza căruia s-a dispus înmatricularea societății nu a fost întocmit de un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului în care s-a operat înregistrarea societății, acesta fiind, însă, valorificat corect în procedura de înființare a societății de către judecătorul delegat care a admis cererea de înregistrare, nu poate atrage nulitatea societății astfel constituite, dacă acest viciu procedural nu a fost invocat în procedura derulată în fața judecătorului delegat.

Nulitatea unei societăți comerciale deja înmatriculate poate fi cerută numai pentru situațiile enumerate în art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2369 din 10 noiembrie 2021

Notă

: * În decizie a fost avută în vedere forma art. 37 din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data încheierii actului constitutiv al societății (15 iulie 2002).

** Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare a fost în vigoare până la data de 30 septembrie 2011, fiind abrogat prin Legea nr. 71/2011.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 11.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în faliment - prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. - aflată în insolvență - prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate și să înscrie în cartea funciară dreptul său de proprietate al imobilelor dobândite cu titlu de aport în natură la constituirea societății de la acționarul S.C. C. S.A. și pentru care nu s-au efectuat demersuri de intabulare, respectiv:

- teren în suprafață de 99.178,53 mp și un număr de 24 clădiri și construcții speciale situate în Brașov, str. (…) nr. 5 (platforma C.);

- active situate în exteriorul Platformei C., compuse din: atelier de întreținere (clădire) nr. inventar 100257 și terenul de sub construcție în suprafață de 49 mp, situat în Brașov, str. (…) nr. 9, bl. 13, jud. Brașov; „Gospodărie anexă grup școlar” situată în Brașov, str. (…) nr. 23, nr. inventar 100442 formată din construcție (clădire) și teren aferent 1.749 mp conform Titlului de proprietate teren seria M03 nr. 6531; Gospodărie anexă E. situată în loc. E., str. (…) nr. 66, nr. inventar 100446-100447 cu o suprafață de teren de 3.003 mp, conform Titlului de proprietate teren seria M03 nr. 6536.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C.proc.civ., art. 16 alin. (2) și art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta S.C. C. S.A., aflată în insolvență, prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al S.C. A. S.A., autentificat sub nr. 1930/15.07.2002 de către B.N.P.A. F., față de lipsa consimțământului acționarului S.C. C. S.A. la înființarea S.C. A. S.A. și la realizarea aportului în natură la capitalul social al acesteia și pentru lipsa unui obiect determinat al actului constitutiv, având în vedere că din cuprinsul actului nu se poate determina obiectul aportului în natură pretins a fi adus de S.C. C. S.A.

Prin sentința nr. 597/C/24.10.2018, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și acțiunea principală, a admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al S.C. A. S.R.L., autentificat sub nr. 1930/15.07.2002 de B.N.P.A. F., în ceea ce privește aportul în natură al acționatului S.C. C. S.A. la constituirea S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta, legitimată sub denumirea S.C. A. S.A., a declarat apel principal, iar pârâta S.C. C. S.A. a promovat apel incident.

În cursul judecății apelului, la 24.05.2019, Direcția Fiscală Brașov a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei, în temeiul art. 63, raportat la art. 67 C.proc.civ., admisă în principiu prin încheierea din 27.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă.

Prin decizia civilă nr. 1600/AP/20.11.2019, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a admis în parte apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamanta a dobândit în proprietate, cu titlu de aport în natură de la acționarul S.C. C. S.A., următoarele imobile:

I.  Teren în suprafață de 1.854 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov nr. cad. (…), teren în suprafață de 22.612 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov nr. cad. (…), teren în suprafață de 1.146 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov, nr. cad. (…), teren în suprafață de 17.621 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov, nr. cad. (…), teren în suprafață de 33.935 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov, nr. cad. (…), teren în suprafață de 16.868 mp, înscris în CF nr. (…) Brașov, nr. cad. (…);

II.  Gospodărie anexă grup școlar, situată în str. (…) nr. 23, teren în suprafață de 1.749 mp, conform titlului de proprietate M03/6531 din 9.05.2001, emis de Ministerul Industriei și Resurselor, gospodărie anexă E., situată în E., str. (…) nr. 66, teren în suprafață de 3.003 mp, conform titlului de proprietate M03/6536 din 9.05.2001 emis de Ministerul Industriei și Resurselor.

A dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei pentru terenuri, respingând restul pretențiilor din cererea principală.

A respins cererea reconvențională formulată de S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L.

A admis în fond cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Direcția Fiscală Brașov în favoarea reclamantei.

A respins apelul incident formulat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.A., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

După prezentarea situației de fapt, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca urmare a încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aplicabilă la data efectuării transferului de proprietate, 15.07.2002, art. 26 și art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 948 C.civ., art. 37 din Legea nr. 31/1990, art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la 15.07.2002.

Cu privire la prima critică vizând interpretarea și aplicarea eronată a art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aflată în vigoare la 15.07.2002, coroborat cu art. 26 și art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, recurenta a susținut că la data de 15.07.2002 își produceau încă efecte dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, fiind bine-cunoscută teza efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, aplicabilă tuturor transferurilor efectuate sub imperiul acestui act normativ.

În consecință, neînscrierea unui drept în evidența cărții funciare face ca acel drept să nu existe, cu consecința inadmisibilității unei acțiuni prin care se tinde la eludarea acestui efect.

În continuare, a susținut că la nivelul doctrinei și jurisprudenței s-au cristalizat opinii divergente cu privire la data și modul de intrare în vigoare a prevederilor Legii nr. 7/1996, care are menirea de a schimba efectul principal al înscrierii unui act translativ de proprietate în cartea funciară, stabilindu-se că acest efect este unul de opozabilitate față de terți, iar nu constitutiv de drepturi.

A mai arătat că apreciază ca fiind juste concluziile instanțelor de judecată care au reținut că, până la abrogarea expresă a Decretului-lege nr. 115/1938, dispozițiile acestui act normativ au rămas în vigoare în zonele unde finalizarea lucrărilor cadastrale și ale registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al județului nu s-au finalizat, cum este cazul în speță.

Sub acest aspect a susținut că normele tranzitorii din Legea nr. 7/1996 abrogă Decretul-lege nr. 115/1938 doar după finalizarea lucrărilor cadastrale pe județe. Cum nici până în prezent aceste lucrări nu au ajuns la final, acest mecanism abrogatoriu nu a funcționat niciodată. Abia prin legea de punere în aplicare a Codului civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin art. 230, se abrogă expres Decretul-lege nr. 115/1938, putându-se trage concluzia că până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, în majoritatea zonelor țării, efectul constitutiv de drepturi s-a menținut. Însă instanța de apel a ignorat această succesiune a prevederilor legale aplicabile și a conchis în mod succint că prevederile Legii nr. 7/1996 erau în vigoare și se aplicau încă din anul 2002, deși este evident că o abrogare a prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 s-a produs abia prin intrarea în vigoare a noului Cod civil și că unele prevederi își produceau pe deplin efectele în regiunile de carte funciară ce nu aveau definitivate lucrările cadastrale de înființare a noilor cărți funciare.

Cu privire la acest aspect, a învederat că a învestit instanța de apel inclusiv cu analiza efectelor specifice puterii de lucru judecat decurgând din analiza situației  juridice similare a S.C. G. S.A., prin raportare la sentința civilă nr. 474/2016, pronunțată de Tribunalul Brașov.

Prin urmare, soluția instanței de apel este greșită, fiind infirmată de practica judiciară și de doctrină.

Cea de-a doua critică vizează greșita interpretare și aplicare a art. 948 C.civ. de la 1864, în argumentarea căreia a invocat reticența instanței de apel de a analiza aprofundat chestiunea caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecința directă a lipsei unei verificări a corespondenței între evidențele de carte funciară, privind imobilele aflate în discuție, și mențiunile din expertiza H. S.A.

În continuare, în cadrul următoarei critici, recurenta a mai susținut că din lecturarea deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat de la aplicare prevederile art. 37 din Legea nr. 31/1990, împrejurare ce o determină să aprecieze că apărarea sa sub acest aspect a fost găsită ca fiind neîntemeiată.

În speță, raportul de expertiză invocat de către reclamantă nu este întocmit de către un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului, împrejurare față de care recurenta apreciază că identificarea și evaluarea bunurilor imobile este realizată cu încălcarea prevederilor legii speciale. Acest viciu de formă atrage implicit nulitatea actului constitutiv, întrucât la data încheierii sale aportul în natură și implicit bunurile imobile au fost individualizate exclusiv prin raportare la acesta.

Cu privire la al patrulea motiv de casare, prin prisma căruia se invocă aplicarea greșită a art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C.civ., recurenta a solicitat să se constate lipsa consimțământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou înființată, S.C. A. S.A., întrucât directorul general al S.C. C. S.A. nu deținea competențe speciale de a realiza înstrăinări de active, nu exista o hotărâre A.G.E.A., validă, de aprobare a transferului de bunuri imobile determinate și individualizate în mod riguros și legal către noua societate înființată și, totodată, nu exista un act de voință valid din partea consiliului de administrație al S.C. C. S.A., care să aprobe transferul de bunuri imobile.

Pentru cele mai sus arătate, a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei Curții de apel spre o nouă judecată.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., criticile recurentei fiind nefondate.

Numai recurenta și-a exprimat acordul ca în ipoteza în care este admisibil în principiu recursul să fie soluționat de completul de filtru.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în acord cu dispozițiile art. 493 C.proc.civ., comunicat părților.

Prin încheierea din 21.04.2021 recursul a fost admis în principiu, părțile fiind citate pentru dezbateri, regăsite în încheierea care face parte integrantă a acestei decizii.

Premergător expunerii considerentelor proprii recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție sesizează că pe parcursul procesului societatea reclamantă s-a legitimat, sub aspectul denumirii sale, prin cererea de chemare în judecată și în fața primei instanțe, ca S.C. A. S.R.L., iar ulterior, în faza apelului și în recurs, ca S.C. A. S.A.

În aceste condiții, instanța supremă, procedând la verificări proprii, constată că din actele de la dosar - actul constitutiv al societății autentificat sub nr. 1930/15.07.2002 la BNP Asociați F., încheierea nr. 939/26.07.2002 pronunțată de judecătorul delegat la ORC Brașov prin care s-a dispus înmatricularea societății, certificatul de înregistrare al firmei seria A nr. 283999 emis de CCI Brașov, certificatul informativ nr. 29043/08.05.2017 eliberat de ONRC de pe lângă Tribunalul Brașov - rezultă că forma de organizare a societății A. este cea a societății pe acțiuni; numai în actele dosarului de insolvență al acestei societăți, nr. x/62/2012 aflat pe rolul Tribunalului Brașov, se menționează alternativ denumirii S.C. A. S.A. și cea sub care reclamanta s-a legitimat în fața primei instanțe, S.C. A. S.R.L.

De aceea, pe de o parte, în temeiul art. 478 alin. (1) C.proc civ., aplicabile și în recurs, iar, pe de altă parte, pe baza celor constatate, toate referirile instanței supreme vor fi făcute în continuare, în privința acestei părți litigante, sub denumirea de S.C. A. S.A.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că primul motiv de casare dezvoltat de recurentă, după expunerea cadrului litigios și a perspectivei juridice proprii a S.C. C. S.A. cu privire la situația juridică în cauză, a vizat încălcarea ori aplicarea greșită a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 7/1996, în forma aplicabilă la data transferului dreptului de proprietate, 15.07.2002. Mai precis, recurenta a susținut că actului de transfer de drept real îi erau aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, normă în raport cu care opera efectul constitutiv al înscrierilor drepturilor reale în cartea funciară. A mai susținut recurenta că acest din urmă act normativ a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, fiind evident că până la data intrării în vigoare a noului Cod civil, 01.10.2011, în majoritatea zonelor țării efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară a fost aplicabil. A arătat recurenta că această apărare a fost invocată prin întâmpinare, sens în care a oferit instanței spre analiză o hotărâre judecătorească cu putere de lucru judecat, sentința civilă nr. 474/2016 a Tribunalului Brașov, prin care s-a tranșat o situație juridică similară, însă acestei hotărâri nu i s-a dat niciun efect.

Cu toate acestea, recurenta a arătat că instanța de apel a conchis succint că prevederile Legii nr. 7/1996 erau în vigoare și se aplicau la data încheierii actului translativ de drepturi reale, în pofida realității de drept justificate de recurentă, decizia fiind rezultatul greșitei aplicări a legii și contrazisă de practica judiciară și doctrina evocate de către S.C. C. S.A.

Verificând dezlegările instanței de apel, Înalta Curte reține că aceasta nu a dat valoare susținerilor S.C. C. S.A., statuând că în raport cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A. erau aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 7/1996 prin care s-a stabilit că înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii, așa încât înscrierile operate în cărțile funciare aveau, la acea dată, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi.

Dezlegarea oferită în apel reprezintă rezultatul unei aplicări corecte a legii, chiar dacă, fără o justificare elaborată în planul motivării, aceasta este exprimată numai în mod concluziv.

Înalta Curte subliniază că este real, și niciuna dintre părțile cauzei nu contestă, că data transferului dreptului real de proprietate imobiliară de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. corespunde cu data încheierii actului constitutiv al reclamantei, 15.07.2002, iar ca fapt juridic creator de situații juridice, actul juridic examinat este guvernat de legea în vigoare la data încheierii lui, Legea nr. 7/1996.

Examinând conținutul Legii nr. 7/1996 în forma în vigoare la acea dată, este evident că până la definitivarea lucrărilor cadastrale pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, înscrierile în cartea funciară realizate sub imperiul acestei legi, chiar având un caracter real, au numai efect de opozabilitate față de terți; efectul constitutiv de drepturi, consacrat mai târziu, prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întârzie și astăzi să devină operațional din cauza neîncheierii lucrărilor cadastrale. Așadar, până la finalizarea acestor lucrări, în privința efectelor înscrierilor transmisiunilor imobiliare, își vor găsi în continuare aplicare și dispozițiile  Legii nr. 7/1996.

Întrucât, până la intrarea în vigoare a acestei legi, pe teritoriul României coexistau două sisteme de publicitate imobiliară, diferite din punctul de vedere al funcției și efectelor publicității reale, efecte care au continuat să se producă, în mod firesc s-a impus, conform principiului

tempus regit actum

, necesitatea reglementării unor ipoteze tranzitorii, care au vizat situațiile anterioare intrării în vigoare a legii cadastrului și publicității imobiliare.

Astfel, prin art. 58 alin. (1) aflat în numerotarea inițială a Legii nr. 7/1996 - relevantă din perspectiva efectelor, după criteriul datei încheierii actului - s-a statuat că „

Înscrierile făcute

în conformitate cu actele normative în vigoare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, în cărțile funciare și în cărțile de publicitate funciară

,

înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce și după această dată efectele prevăzute

, cu excepția cazurilor în care drepturile de proprietate și celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.”

De asemenea, prin art. 59 din același act normativ s-a prevăzut că „

Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, valabil, încheiat anterior intrării în vigoare a prezentei legi, netranscris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni ori, după caz, neînscris în cartea funciară, își produce efectele la data înscrierii în cartea funciară, potrivit regimului juridic la data încheierii lui

(...).”

Aceste situații consacră neretroactivitatea legii civile noi în privința situațiilor anterioare ale căror consecințe proprii s-au produs sub legea veche, iar acele consecințe continuă să se producă.

Din acest punct de vedere, art. 58 și art. 59 din Legea nr. 7/1996 consacră menținerea în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 și sistemul de publicitate cu caracter și efect real, aplicat în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, însă numai pentru situațiile punctual reglementate în cele două articole citate. Se exclude, cum este și firesc, menținerea efectelor legii vechi pentru situațiile juridice create în totalitate după intrarea în vigoare a legii noi, care intră exclusiv în sfera aplicării imediate a acesteia.

De aceea, pentru situațiile specific determinate, pentru care legiuitorul a menținut în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, s-a introdus în finalul Legii nr. 7/1996 art. 72 alin. (2) și (3), prin care s-a stabilit că numai la data finalizării lucrărilor cadastrale și a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui județ, respectiv, la nivelul întregii țări, își încetează activitatea Decretul-lege nr. 115/1938.

Acest examen, util din perspectiva succesiunii legilor în timp, relevă împrejurarea că actul examinat, încheiat la 15.07.2002, nu cade sub incidența situațiilor tranzitorii reglementate prin legea cadastrului și publicității imobiliare. În privința acestuia, legea aplicabilă este aceea sub care actul s-a generat ca fapt juridic

lato sensu

, respectiv Legea nr. 7/1996, fiind exclusă aplicarea legii vechi.

Prin urmare, este corectă concluzia instanței de apel care a subliniat că în cauză, în raport cu data încheierii actului constitutiv al S.C. A. S.A., erau aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prin care s-a statuat că înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii, așa încât înscrierile operate în cărțile funciare aveau la acea dată, în privința actului examinat, efect de opozabilitate, iar nu efect constitutiv de drepturi, astfel cum a considerat recurenta.

Acestui considerent i se adaugă complementar aserțiunea că, întrucât până la data la care litigiul a debutat între părți, actul translativ examinat nu era înscris în cartea funciară și, întrucât Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 consacră prin art. 885 efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, devin incidente și dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, care redefinește soluția tranzitorie în materie de publicitate imobiliară. Prin acest articol s-a statuat că „(1) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.”

Nevalorificarea, în acest context, a sentinței nr. 476/2016 pronunțată de Tribunalul Brașov în analiza aceleiași probleme de drept într-o cauză civilă în care S.C. C. S.A. a avut calitatea de parte, în contradictoriu cu o altă societate, nu reprezintă o încălcare a legii, prin ignorarea efectului puterii lucrului judecat a acestei sentințe.

Efectul pozitiv implicat de autoritatea lucrului judecat, evocat de recurentă, implică, în condițiile art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 435 alin. (1) C.proc.civ., condiția ca litigiul anterior să fi fost disputat între același părți; pentru terți hotărârea judecătorească pronunțată într-un alt litigiu este opozabilă doar ca mijloc de probă și numai până la dovada contrară a faptelor juridice statuate prin acea hotărâre.

Așadar, pentru intimata S.C. A. S.A., care nu a avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunțat sentința opusă în apel și, ulterior, în acest recurs, aceasta nu imprimă efectele proprii autorității de lucru judecat, iar evocarea hotărârii anterioare în acest litigiu are doar semnificația opunerii ei ca probă. De aceea, în măsura în care intimata a combătut faptul juridic statuat prin hotărârea anterioară, instanța învestită cu prezentul litigiu a avut obligația să examineze problema de drept, neputând valorifica împotriva terțului efectul autorității lucrului anterior judecat.

În aceste condiții, instanța de apel nu a încălcat o dispoziție legală prin lipsirea de semnificație a hotărârii anterioare, ci, în considerarea funcției ei probatorii în acest litigiu, a procedat corect la examinarea chestiunii litigioase în mod direct, garantând tuturor părților dreptul la apărare, în condiții de contradictorialitate.

În concluzie, Înalta Curte subliniază că este lipsit de temei motivul de casare analizat, prin care recurenta dorește să demonstreze aplicarea ori interpretarea greșită a legii de către instanța de apel și statuarea eronată a efectului translativ de proprietate al actului juridic examinat, opunând fără fundament că, în lipsa înscrierii sale în cartea funciară, transferul de proprietate nu a putut opera; de aceea, acest prim motiv de recurs va fi înlăturat.

Cea de-a doua critică vizează greșita interpretare și aplicare a art. 948 C.civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a invocat reticența instanței de apel de a analiza aprofundat chestiunea caracterului determinat al obiectului actului juridic, cu consecința directă a lipsei unei verificări a corespondenței dintre evidențele de carte funciară privind imobilele aflate în discuție și mențiunile din expertiza H. S.A. Recurenta a arătat că la nivelul anului 2002, dată la care s-a încheiat actul translativ contestat, identificarea bunului trebuia să privească în mod obligatoriu indicarea și menționarea datelor de carte funciară, în sens contrar bunul supus transferului neputând fi identificat, ca o condiție a valabilității actului încheiat.

Înalta Curte, examinând acest motiv de casare, arată că potrivit art. 948 C.civ. de la 1864, în raport cu care trebuie să fie examinate condițiile de fond impuse de lege la încheierea actului analizat, pentru a fi valabilă, obligația contractuală trebuie să aibă un obiect determinat, înțeles ca sferă a drepturilor și obligațiilor asumate de părți.

Întrucât motivul de casare, astfel cum a fost dezvoltat, nu se referă însă la lipsa de determinare a conduitei părților, ci la lipsa determinării obiectului material al obligației, acest motiv de recurs va fi examinat din perspectiva lucrului la care obligația se referă. În acest sens, recurenta invocă lipsa identificării bunului, determinată de împrejurarea că acesta nu a fost individualizat prin datele de carte funciară, așa încât obligația nu are ca obiect un lucru determinat.

Dincolo, așadar, de împrejurarea că recurenta invocă un temei de drept inapt să susțină temeinicia motivului său de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că bunurile tranzacționate, imobile prin natura lor, au determinată, prin ipoteză, individualitatea ca lucruri certe.

Din punct de vedere probator, instanța de apel a reținut că prin raportul de evaluare a mijloacelor fixe întocmit de H. S.A. au fost indicate și individualizate bunurile care urmau să fie aportate fiecărei filiale, această condiție fiind respectată și în privința filialei A.

Cum chestiunile stabilite asupra datelor de fapt ale cauzei, prin mijlocirea probelor administrate în cauză, nu pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac, delimitată la controlul aplicării legii, instanța de recurs subliniază că dincolo de evocarea dispozițiilor cu caracter general, recurenta nu invocă nicio altă normă de drept încălcată ori ignorată în apel în evaluarea caracterului determinat al obiectului obligației de transfer de drepturi reale. Condiția identificării imobilelor prin date cadastrale ori funciare nu are caracter esențial în caracterizarea obiectului obligației, iar lipsa acestor date nu poate atrage sancțiunea nulității contractului.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că motivul de casare examinat nu are caracter fondat și îl va înlătura.

Succesiv, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 37 din Legea nr. 31/1990, nedând normei invocate nicio valoare și înlăturând nemotivat această apărare formulată în cadrul apelului. A susținut recurenta că raportul de expertiză opus de reclamantă în proces, act pe baza căruia s-a dispus înmatricularea societății, nu a fost întocmit de un expert desemnat de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului în care s-a operat înregistrarea societății A. Acest viciu procedural atrage, în opinia recurentei, nulitatea actului constitutiv al societății reclamante, de vreme ce aportul în natură la constituirea acesteia a fost individualizat exclusiv prin referirea la acest raport de expertiză.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat semnificație - verificând circumstanțele constituirii S.C. A. S.A. - raportului de evaluare a mijloacelor fixe ale S.C. C. S.A. care urmau a fi aportate la constituirea noii societăți și a reținut că raportul de expertiză întocmit de H. București a fost valorificat corect în procedura de înființare a societății intimate de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului care a admis cererea de înregistrare a S.C. A. S.A.

În măsura în care recurenta a apreciat că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 37 din Legea nr. 31/1990 - în forma în vigoare a textului de lege la data constituirii societății -, Înalta Curte arată că dispozițiile evocate sunt aplicabile în cazul constituirii societăților pe acțiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operațiuni încheiate de fondatori în contul societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.

Totuși, acest viciu procedural, în măsura în care nu a fost invocat în procedura derulată în fața judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului, nu poate atrage nulitatea societății constituite. În acest context Înalta Curte subliniază că nulitatea unei societăți comerciale deja înmatriculate poate fi cerută

numai

pentru situațiile enumerate în art. 56 din Legea nr. 31/1990, între care cea expusă de recurentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se regăsește.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel nu a dat nicio relevanță dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 31/1990, invocate și în recurs, așa încât, în acord cu cele dezvoltate, motivul de casare va fi înlăturat, fiind neîntemeiat.

Ultimul motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 948 pct. 2 C.civ., recurenta solicitând instanței de recurs să constate lipsa consimțământului S.C. C. S.A. la realizarea aportului în natură la societatea nou înființată, S.C. A. S.A. A subliniat recurenta că acest consimțământ trebuia exprimat prin intermediul organelor sale de conducere care aveau competența funcțională de a angaja juridic societatea. Confirmând parțial raționamentul instanței de apel, s-a subliniat că nicăieri în cuprinsul deciziei nu se regăsesc considerente referitoare la determinarea întinderii patrimoniului S.C. C. S.A. care urma să fie transferat tuturor societăților afiliate, deși aceste decizii trebuia exhibate concret de adunarea generală a acționarilor.

Recurenta mai arată și că au fost încălcate dispozițiile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 31/1990, în baza cărora nu se poate imagina un transfer juridic de bunuri către terți în lipsa consimțământului consiliului de administrație. Lipsa deciziei consiliului de administrație este egală lipsei consimțământului, iar sancțiunea incidentă operațiunii juridice care nu se conformează textelor de lege este nulitatea absolută. Instanța de apel, examinând cauza, a conferit competențe inexistente directorului general al S.C. C. S.A., fără a examina limitele evidente ale acestui mandat.

Analizând aspectele specifice în apel cu referire la modul de formare a consimțământului, curtea de apel a reținut că statul, acționar majoritar al S.C. C. S.A., a decis prin H.G. nr. 1031/2000 strategia de restructurare, privatizare, restructurare a S.C. C. S.A. prin constituirea de filiale sub formă de societăți comerciale pe acțiuni, cu participația majoritară a Societății Comerciale C. S.A. Brașov, societatea comercială-mamă, proces urmat de vânzarea acțiunilor deținute de societatea-mamă la noile societăți comerciale constituite ca filiale și de vânzarea de active, după caz, act care reprezintă voința acționarului majoritar al recurentei la acel moment. Ulterior, s-a adoptat Hotărârea AGEA C. S.A. nr. 3/2002, fiind decisă înființarea filialelor și a fost mandatată conducerea S.C. C. S.A. pentru a finaliza acțiunea de constituire a filialelor. În acest sens, s-a întocmit actul constitutiv pentru societatea reclamantă în care s-au adus ca aport la capital bunuri în valoare de 300.477.459.000 ROL, iar ulterior, prin O.U.G. nr. 115/2003 au fost determinate filialele nou constituite; instanța de apel a apreciat că acest mecanism relevă modalitatea de formare a consimțământului ca element fundamental al valabilității constituirii S.C. A. S.A. și a actului de transfer de active.

Răspunzând motivului de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta dezvoltă, din perspectiva nulității actului de transfer al activelor, trei abordări subsumate lipsei consimțământului, ca element esențial al actului juridic.

Prima dintre acestea supune examinării lipsa hotărârii adunării generale a acționarilor S.C. C. S.A. prin raportare la determinarea exactă și expresă la întinderea fracției patrimoniului ce urma să facă obiectul transferurilor către filiale, ca motiv de nulitate absolută a actului de transmitere a bunurilor aportate.

Înalta Curte arată că obiectul litigiului este limitat la examinarea legalității actului constitutiv al S.C. A. S.A. și transferului către această societate a unor active patrimoniale ca aport social de la S.C. C. S.A. Din această perspectivă, nu face obiectul acțiunii și nici nu se integrează cauzei acesteia examinarea consimțământului S.C. C. S.A. la constituirea tuturor filialelor sau la efectuarea aporturilor în natură privite însumat, către toate filialele, prin raportare la patrimoniul societății recurente; actul de transfer de active de la S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. este un act juridic cu individualitate proprie, a cărui valabilitate trebuie evaluată prin raportare la condițiile legale proprii lui, iar nu prin raportare la totalitatea transferurilor realizate de societatea recurentă pentru constituirea tuturor filialelor.

În afara acestor delimitări, instanța de recurs subliniază că pe parcursul acestui litigiu apărarea S.C. C. S.A. referitoare la încălcarea regulilor de formare a consimțământului, derivate din împrejurarea că actul de constituire al S.C. A. S.A. și de aportare de active proprii către această societate impunea o hotărâre a acționarilor recurentei nu a fost dublată de niciun argument în drept și nu a fost demonstrată prin probe de natură să contureze încălcarea unor dispoziții legale. Nici în recurs societatea recurentă nu a susținut ori demonstrat că actele reținute de instanța de apel ca formă de exprimare a consimțământului nu au această valoare, de aceea, teza recursului astfel caracterizată de recurentă este lipsită de temei.

A doua critică derivată din motivul de casare care fundamentează lipsa consimțământului a vizat lipsa hotărârii consiliului de administrație al S.C. C. S.A.; această critică este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare este evocată prin recurs.

Analizând și acest argument al motivului de casare, Înalta Curte reține că după adoptarea H.G. nr. 1013/2000 pentru restructurarea S.C. C. S.A. prin constituirea de filiale, prin hotărârea AGEA nr. 3/07.07.2002 a acestei societăți s-a decis constituirea de filiale sub forma de societăți comerciale pe acțiuni, cu participarea majoritară a S.C. C. S.A. și a fost mandatată conducerea societății, consiliul de administrație, pentru ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri.

Din acest punct de vedere, ca organ executiv, în limitele puterilor conferite de adunarea generală, consiliul de administrație avea, ca organ social executiv, împuternicirea efectuării

oricărei

operațiuni juridice apte să ducă la executarea hotărârii adunării generale extraordinare a acționarilor S.C. C. S.A.

Fiind stabilit un raport juridic generat sub auspiciile Legii nr. 31/1990, în relația dintre consiliul de administrație și societatea recurentă, organul executiv al societății acționează în numele societății în baza unui raport de mandat, ale cărui limite sunt stabilite prin lege și actul constitutiv. Așadar, organul executiv, în virtutea art. 70-71 din Legea nr. 31/1990, reprezintă societatea și o angajează juridic în raporturile cu terții, iar instanța de apel a valorificat corect aceste dispoziții legale.

În măsura în care S.C. C. S.A. impută lipsa unei hotărâri a consiliului de administrație, ca procedură legală necesară pentru efectuarea unor acte de înstrăinare a activelor către terți, aceasta ar putea semnifica cel mult o executare defectuoasă a mandatului care nu se poate repercuta asupra valabilității operațiunii juridice înseși; executarea defectuoasă a conducerii executive a societății sau nerespectarea limitelor mandatului de către consiliul de administrație are efecte în planul răspunderii organului executiv față de societatea reprezentată, în acest caz, prin angajarea răspunderii puterii executive pentru orice prejudicii cauzate societății prin încheierea unor acte cu terții.

Așadar, lipsa hotărârii consiliului de administrație al S.C. C. S.A. pentru efectuarea actului de transfer de active către S.C. A. S.A. nu se poate repercuta asupra valabilității actului, iar în acest context dispozițiile art. 70-71 din Legea nr. 31/1990 care trasează rolul organului de administrare al societății nu au fost încălcate.

Recurenta apreciază, în consecință, greșit că depășirea limitelor mandatului ori executarea defectuoasă a obligațiilor consiliului de administrare conduc spre nulitatea actului juridic încheiat în numele societății cu terții, iar criticile astfel formulate vor fi înlăturate.

În fine, în teza finală a acestui motiv de nelegalitate recurenta a subliniat că directorul general al S.C. C. S.A. nu avea competența de a angaja juridic societatea în efectuarea actului de transfer de active.

Reiterând că lipsa acestor competențe atrage nulitatea actului de aportare a activelor S.C. C. S.A. către societatea nou înființată în temeiul art. 70 -71 din Legea nr. 31/1990, recurenta a considerat că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât nu au fost examinate existența ori limitele mandatului dat de consiliul de administrație directorului general, dl. I.

Instanța supremă subliniază însă că pe tot parcursul litigiului S.C. C. S.A. s-a limitat la această afirmație, fără a fi demonstrată teza promovată și fără a combate apărarea de substanță a S.C. A. S.A. referitoare la puterea de reprezentare a directorului general pentru angajarea juridică a societății, întemeiată pe dispozițiile art. 143

2

alin. (4) și (2) din Legea nr. 31/1990, dublată de mențiunile existente în registrul comerțului, contemporane actului atacat, referitoare la delegarea atribuțiilor de conducere a S.C. C. S.A. d-lui I., în calitate de director general.

În acest context, susținerea recurentei rămâne o simplă afirmație inaptă să demonstreze raționamentul greșit al instanței de apel în aplicarea legii, lipsită de valoare juridică și care nu poate conduce la constatarea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate toate motivele de casare invocate de recurenta S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C.proc civ.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 453 alin. (1) C.proc civ., a admis cererea intimatei S.C. A. S.A. și a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în cuantum total de 10.624 lei, sumă reprezentând costuri de deplasare, cazare și onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile administrate în cauză.