ÎCCJ, decizie (scj.ro #187018)

Rambursarea costului tratamentului medical efectuat într-un stat membru U.E. Relația dintre Directiva 2011/24/UE și Regulamentul (CE) nr. 883/2004. Reglementarea în dreptul intern a procedurii și condițiilor referitoare la asistența medicală transfrontalieră

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: autorizare prealabilă

asigurat

sistemul național de sănătate

Legea nr. 95/2006, art. 902 alin. (2) lit. c)

H.G. nr. 304/2014

T.F.U.E., art. 288 alin. (2), alin. (3)

Directiva 2011/24/UE, art. 2 lit. m)

Regulamentul (CE) nr. 883/2004, art. 2

Potrivit art. 2 lit. m) din Directiva 2011/24/UE – transpusă în ordinea juridică internă prin Legea nr. 95/2006 -, actul unional se aplică fără a aduce atingere Regulamentului (CE) nr.883/2004, o dispoziție similară fiind consacrată în art. 902 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care Titlul XIX (Asistență medicală transfrontalieră) nu aduce atingere obligațiilor Statului Român instituite în temeiul Regulamentului (CE) nr. 883/2004.

Pentru facilitarea accesului la asistență medicală transfrontalieră sigură și de înaltă calitate, în virtutea competenței naționale în materie de organizare și prestare a serviciilor de sănătate și de asistență medicală, Statul Român a reglementat în dreptul intern procedurile și condițiile legale referitoare la asistența medicală transfrontalieră, în domeniul rambursării efective a costurilor asistenței medicale acordate într-un alt stat membru după ce pacientul a beneficiat de tratament. Este vorba despre Capitolul IV cu denumirea marginală ”Rambursarea costurilor” din cuprinsul Legii nr. 95/2006 și Capitolul II cu denumirea marginală „Metodologia de rambursare a prețurilor/tarifelor reprezentând contravaloarea asistenței medicale transfrontaliere, inclusiv nivelul acestora” din cuprinsul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 304/2014, coroborate cu celelalte norme interne secundare prin care au fost aprobate atât lista de medicamente, cât și protocoalele de administrare a acestora.

Astfel, în analiza raportului juridic grefat pe asistența medicală transfrontalieră (în spațiul Uniunii Europene), în componenta care vizează rambursarea costului unui tratament medical efectuat în străinătate, fără autorizare prealabilă, instanța trebuia să examineze, din perspectiva dreptului intern, existența/inexistența refuzului administratorilor sistemului național de sănătate de a rambursa efectiv costul medicamentului suportat de beneficiarul tratamentului. Aceasta întrucât, numai un eventual refuz administrativ, cu care s-ar fi soldat demersul pacientului asigurat ce a recurs la instrumentele și mecanismele de acordare a asistenței medicale transfrontaliere (în modalitatea rambursării costului tratamentului, în cadrul unor proceduri și condiții anume prescrise), ar fi putut avea semnificația unei restricții a liberei prestări a serviciilor, care să aducă în discuție, în virtutea principiului proporționalității, testul necesității și al echilibrului, în raport cu obiectivele legitime declarate în dreptul național.

Altfel spus, pentru a se fi putut face aplicabilitatea efectului direct al Regulamentului UE,

instanța era ținută mai întâi a stabili, pe de o parte, dacă și în ce măsură legislația națională împiedică accesul pacientului la tratamentul medical în străinătate, iar, pe de altă parte, dacă această limitare sau restricție este cauzată de acțiuni/inacțiuni ale statului sau, dimpotrivă, de comportamentul pacientului care nu a respectat procedurile instituite în dreptul intern, în scopul verificării îndeplinirii condițiilor stipulate în acord cu marja de apreciere recunoscută statelor membre prin dreptul unional.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 888 din 20 aprilie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5.02.2016 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 49.030,12 euro, reprezentând contravaloare tratament - servicii medicale efectuate în străinătate, respectiv în Franța, servicii care nu au putut fi acordate de Statul Român.

Prin sentința civilă nr. 1408 din 7.11.2016, Tribunalul București -Secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.

3.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea apelului

Prin decizia nr. 674 A din 24.04.2019, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1408/2016, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 49.030,12 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea tratamentului - servicii medicale efectuate în străinătate, și a sumei de 8.207 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în fond și apel.

4

. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei nr. 674 A/2019, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov.

4.1. Recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din Codul de procedură civilă și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

A criticat decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a arătat că soluția instanței de apel s-a întemeiat, în mod greșit, pe următoarele reglementări europene: art. 20 alin.(1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și pe Regulamentul (CEE) nr. 1408/1971, privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariați, lucrătorilor independenți și membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunității.

Instanța de apel nu a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, având în vedere faptul că, pentru a putea stabili în mod temeinic și legal dacă intimata-reclamantă avea dreptul la decontarea contravalorii medicamentului X, medicament de care a beneficiat la cerere în Franța, instanța de apel ar fi trebuit să pornească în analiza sa de la interpretarea și aplicarea: Directivei 2011/24/UE privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere, directivă care a fost transpusă în România prin HG. nr. 304/2004, cu modificările si completările ulterioare; H.G. nr. 304/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind asistența medicală transfrontalieră, cu modificările și completările ulterioare; dispozițiilor art. 231 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările si completările ulterioare; actului normativ care reglementează lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, respectiv H.G. nr. 720/20081, cu modificările si completările ulterioare, în special art. 3 alin. (3); art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 1301/500/2008, cu modificările și completările ulterioare; art. 237 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de apel nu a avut în vedere că, în situația achitării contravalorii serviciilor medicale acordate în Franța, sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 304/2014 și nicidecum prevederile art. 20 alin. (1) si (2) din Regulamentul CE nr. 883/2004 și nici Regulamentul (CEE) nr. 1408/1971.

A fost nesocotit faptul că nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de art. 231 din Legea nr. 95/2006, art. 3 alin. (1) și alin. (2), Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014, în lipsa prezentării de către intimata-reclamantă a unui bilet de internare eliberat de un furnizor de servicii medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, a unei prescripții medicale eliberate de medicul curant din România pentru medicamentul X, administrat intimatei în cadrul clinicii din Franța, în condițiile în care medicamentul nu se regăsea printre prestațiile la care avea dreptul persoana asigurată în statul de reședință, conform legislației asigurărilor sociale de sănătate, având în vedere faptul că medicamentul în litigiu, la data de 05 mai 2015, nu era inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin HG nr.720/2008, modificată și completată.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 866 lit. e) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "asistența medicală transfrontalieră" reprezintă "asistența medicală furnizată sau prescrisă într-un alt stat membru al UE decât statul membru de afiliere".

Din punct de vedere al competenței teritoriale, acest act normativ nu vizează serviciile medicale efectuate pe teritoriul oricărui stat. El se aplică serviciilor medicale, inclusiv pentru medicamentele pe care un asigurat și le-a achitat personal pe teritoriul unui alt stat transfrontalier.

Legiuitorul român a statuat că această posibilă rambursare de cheltuieli se poate efectua numai în situația respectării cerințelor legale expres menționate în cuprinsul H.G. nr. 304/2014.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere că transpunerea conformă a Directivei 2011/24/UE în cuprinsul H.G. nr. 304/2014 este confirmată de faptul că organismul care monitorizează modul de realizare a transpunerilor acestor acte normative ale Uniunii Europene, în speță Comisia Europeană, nu a inițiat nicio procedură împotriva României pe motiv de neconformare cu prevederile directivei.

Directiva 2011/24/UE stabilește faptul că un cetățean european care se tratează într-o altă țară a UE decât cea al cărei cetățean este are dreptul să solicite de la statul de apartenență rambursarea contravalorii serviciilor medicale la tarifele din țară, în condițiile respectării anumitor cerințe, iar situația reglementată de directiva nu privește decontarea serviciilor medicale acordate în baza formularelor europene, ci a serviciilor medicale solicitate direct de către pacientul asigurat unității sanitare liber aleasă de către acesta.

Nu s-a procedat la o soluționare legală a cauzei, de vreme ce nu s-a avut în vedere faptul că, prin prevederile H.G. nr. 304/2014, legiuitorul stabilește procedura și condițiile în care un cetățean român care se tratează într-o altă țară UE are dreptul să solicite de la statul de apartenență rambursarea cheltuielilor făcute. Cetățeanul are dreptul la rambursarea acestor cheltuieli la nivelul tarifelor decontate în România și cu condiția ca serviciile medicale de care a beneficiat în străinătate să facă parte din pachetul de bază din sistemul de asigurări de sănătate din România.

De asemenea, a susținut recurenta, nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014 care prevăd procedura pe care asiguratul, unul din membrii familiei sau persoana împuternicită o poate urma pentru a obține rambursarea contravalorii asistenței medicale transfrontaliere acordate pe teritoriul unui stat membru al UE. Art. 3 alin. (1) lit. b) a urmărit să transpună art. 7 alin. (7) din Directiva 2011/24/UE. Legiuitorul a considerat că un asigurat care solicită rambursarea contravalorii asistenței medicale transfrontaliere (în cazul serviciilor medicale spitalicești, medicamentelor în tratamentul ambulatoriu sau dispozitivelor medicale în tratamentul ambulatoriu), trebuie să parcurgă aceleași etape și să îndeplinească aceleași condiții ce i-ar fi fost impuse dacă serviciile medicale spitalicești, respectiv medicamentele și dispozitivele medicale ar fi fost acordate, respectiv ar fi fost furnizate în România.

Obligația verificării respectării cerințelor legale pentru soluționarea favorabilă/nefavorabilă a unei cereri de rambursare de cheltuieli suportate personal pentru asistența medicală transfrontalieră acordată pe teritoriul unui stat membru al UE revine casei de asigurări de sănătate al cărei asigurat este pacientul, în speță Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov, numai în condițiile legii.

Potrivit prevederilor art. 3 Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014, este necesar ca asiguratul român care a decis să-și aleagă un furnizor de servicii medicale dintr-un stat membru UE, în momentul în care solicită rambursarea acestor servicii medicale achitate din resurse proprii trebuie să facă dovada parcurgerii palierelor de asistență medicală în baza unei prescripții medicale/unui bilet de trimitere/bilet de internare, după caz.

Însă, în speță, instanța de apel nu a constatat și nu a verificat temeinic toate aceste aspecte referitoare la condițiile pe care ar fi trebuit reclamanta să le îndeplinească pentru a beneficia de rambursarea cheltuielilor suportate pentru asistența medicală transfrontalieră acordată în Franța.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit, nu s-a raportat la dispozițiile legale în vigoare la data la de 5.05.2015, dată la care intimatei-reclamante i-a fost administrat medicamentul X, pentru afecțiunea „hepatită cronică virală VHC cu fibroză 4 și viremie înaltă componentă steatozică”, în cadrul Clinicii Y. din Franța.

În contextul în care la data administrării medicamentului, 5.05.2015, precum și la data achitării tratamentului de către reclamantă, 6.11.2015, medicamentul nu era inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, în cauză nu au fost respectate cerințele art. 231 din Legea nr. 95/2006, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1301/500/2008, art. 3 alin.(1) și alin. (2), Cap. II din Anexa la H.G. nr. 304/2014.

A susținut recurenta că, în mod eronat, s-a apreciat că intimata este îndreptățită la decontarea contravalorii medicamentului în discuție, raportându-se la actele normative care au intrat în vigoare în anul 2017, respectiv actele normative prin care medicamentul X a fost inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare respectiv: HG nr. 178/2017, în baza unui contract cost – volum - rezultat, în Sublista C, Secțiunea CI, COD BOALA G7 -"Ciroză hepatică"; H.G. nr. 259/2017, în baza unui contract cost – volum - rezultat, în Sublista C, Secțiunea CI, COD BOALA G4 -"Hepatite cronice de etiologie virală B, C și D".

Instanța de apel nu a aplicat prevederile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 304/2014, nu a analizat mecanismul includerii în Listă a medicamentelor, situația medicamentului X la data de 5.05.2015, medicament care a fost autorizat la solicitarea expresă a deținătorului de autorizație de punere pe piață a medicamentului, prin procedura centralizată de către Agenția Europeană a Medicamentului, conform Regulamentului (CE) nr. 726/2004, numai pentru indicațiile terapeutice prevăzute expres în rezumatul caracteristicilor produsului (RCP); nu a analizat incidența dispozițiilor art. 3 alin. (1), (2) și (3) din Anexa la H.G. nr. 304/2014 și nici incidența art. 231 din Legea nr. 95/2006.

Aceste dispoziții prevăd dreptul asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală, însă acest drept este condiționat de existența unei prescripții medicale pentru medicamentul necesar, iar acest medicament trebuie să fie cuprins în lista de medicamente prevăzută la art. 232 din legea anterior evocată, la data administrării medicamentului respectiv.

Una dintre condițiile esențiale și obligatorii pentru decontarea medicamentelor în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate este aceea ca medicamentele să se regăsească în lista de medicamente, aprobată, condiție neîndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, în opinia recurentei, raționamentul instanței de apel nu este conform legii, de vreme ce medicamentele acordate și decontate de către sistemul de asigurări sociale de sănătate sunt incluse în Lista medicamentelor compensate "în mod explicit", fiind individualizate și prevăzute expres cu denumirea comună internațională (DCI).

Cel de-al treilea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel nu a realizat interpretarea și aplicarea normelor cu caracter special, prioritare și de strictă interpretare, în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, care reglementează procedura introducerii medicamentelor în listă și în protocolul de administrare a medicamentelor. Astfel, deși cadrul normativ aplicabil cauzei este reglementat clar și explicit de către legiuitor, instanța de apel a reținut în mod greșit "culpa   procesuală"  a pârâților, neanalizând toate prevederile legale aplicabile sau analizându-le superficial și eronat.

În continuare, recurenta a arătat că nu a fost înțeles faptul că includerea medicamentelor în listă și în protocoalele terapeutice se realizează numai în condițiile respectării prevederilor legale, europene și naționale, care sunt etapele și modalitățile procedurii includerii medicamentelor pe Lista anexă la H.G. nr. 720/2008, care este procedura includerii medicamentului X în protocolul de administrare aprobat prin Ordinul nr.1301/500/2008, astfel încât, în mod eronat, instanța de apel a constatat "culpa procesuală" a pârâților.

Tot astfel, nu au fost avute în vedere dispozițiile Ordinului Ministrului Sănătății nr. 861/2014, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează o procedură națională ca modalitate de transpunere a art. 6 al Directivei 89/105/CEE.

În mod greșit s-a reținut, în opinia recurentei, faptul că procedura de evaluare națională a medicamentului a început la data administrării în favoarea reclamantei a medicamentului X (5.05.2015); această procedură a început la nivel național la data de 29.06.2015, dată la care deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului X a solicitat expres ANMDMR evaluarea medicamentului; nu a analizat atribuțiile fiecărei autorități publice de resort; nu a analizat competența și rolul deținătorului de autorizație de punere pe piață, persoană juridică de drept privat, care, potrivit art. 704 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, este responsabil de punerea pe piață a medicamentului și demarează procedura de autorizare și procedura de evaluare a medicamentului în vederea includerii acestuia în Listă.

În cauză, nu poate fi vorba de îndeplinirea/neîndeplinirea unor "formalități", deoarece procedura de negociere prevăzută de Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 3/1/2015 se finalizează fie prin încheierea contractului cost-volum/cost-volum-rezultat, urmată de includerea în listă a medicamentului, fie prin neîncheierea contractului cost-volum/cost-volum-rezultat, urmată de încheierea unui proces-verbal final de negociere semnat de părți, ceea ce are drept efect neincluderea în listă a medicamentului, așa cum rezultă din art. 12 alin. (1) teza finală din O.U.G nr. 77/2011 și art. 5 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 3/1/2015; totodată, potrivit prevederilor acestui din urmă ordin, nu rezultă obligativitatea încheierii, în urma negocierii, a contractelor de tip cost-volum/cost-volum-rezultat, având în vedere că pentru încheierea acestor contracte este necesar acordul pe voință al deținătorilor de autorizație de punere pe piață al medicamentelor.

Al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel, în soluția pronunțată, nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 217 și art. 218 din Legea nr. 95/2006.

Dispozițiile art. 217 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, statuează faptul că asigurații au dreptul la un pachet de servicii de bază, legiuitorul reglementând în mod expres, prin contractul-cadru, condițiile de acordare a asistenței medicale în cadrul sistemului a asigurări sociale de sănătate.

Dispozițiile art. 218 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că "asigurații beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului și până la vindecare, în condițiile stabilite de prezenta lege, de contractul-cadru și normele sale de aplicare".

Din aceste norme rezultă clar că legiuitorul român recunoaște asiguraților dreptul de a beneficia de pachetul de servicii de bază numai în condițiile stabilite de Legea nr. 95/2006, de contractul-cadru și normele de aplicare.

În același sens sunt și dispozițiile art. 218 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora asigurații au dreptul "să beneficieze de pachetul de servicii de bază în mod nediscriminatoriu, în condițiile legii".

În aplicarea Legii nr. 95/2006, actele normative subsecvente reglementează conținutul pachetului  de  servicii medicale de bază acordate pe diferitele paliere de asistență medicală, precum și condițiile de acordare a serviciilor medicale.

Asigurații au acces la servicii medicale pe diferite paliere de asistență medicală pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicațiilor ei, pentru recuperarea sau cel puțin pentru ameliorarea suferinței, după caz, precum și la servicii conexe actului medical, în funcție de necesități, cu respectarea condițiilor de acordare ale acestora, reglementate prin actele normative aplicabile sistemului asigurărilor sociale de sănătate.

Al cincilea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel nu și-a exercitat pe deplin rolul său în aflarea adevărului, în sensul că nu a stăruit pentru administrarea și analizarea tuturor probelor necesare stabilirii depline a împrejurărilor de fapt esențiale în această cauză, nu a analizat probele depuse la dosar de către CNAS și a prezumat în mod nelegal faptul că reclamanta ar fi urmat tratamentul cu medicamentele Z și W înainte ca aceasta să opteze pentru deplasarea și internarea sa, în data de 05 mai 2015, în cadrul clinicii din Paris pentru tratamentul cu medicamentul X.

Medicamentele anterior menționate sunt prevăzute din anul 2008 și până în prezent în cadrul Sublistei C, Secțiunea CI, Subsecțiunea G4 „Hepatite cronice de etiologie virală B, C și D" din Anexa la H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, iar protocoalele de administrare a acestor medicamente sunt prevăzute la Anexa 1 la Ordinul nr. 1308/500/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Ca atare, în opinia recurentei, s-a ajuns la concluzia eronată că intimata a urmat fără eficiență tratamentul standard acordat și decontat de sistemul de asigurări sociale de sănătate, aceasta fiind consecința faptului că nu s-au analizat decât sumar documentele depuse la dosar în data de 17.04.2019, din care rezultă faptul că pacienta nu a urmat niciun tratament care se acorda pentru afecțiunea sa, în perioada 2014-05.05.2015.

Pe cale de consecință, este evident faptul că pârâților nu le poate fi reținută o culpă sau un comportament abuziv, având în vedere că nu există un drept legitim al reclamantei pe care pârâții să îl fi nesocotit, așa cum rezultă cu necesitate din probele administrate și din interpretarea textelor de lege incidente

.

Cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 8.207 lei, la plata cărora au fost obligați pârâții, s-a arătat că activitatea desfășurată de avocat în cauză s-a limitat la formularea acțiunii introductive de instanță și a apelului, activități ce nu justifică cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel, solicitându-se modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii ca neîntemeiate a solicitării de obligare a CNAS la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă și a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii, ca netemeinică și nelegală.

Pârâta a criticat decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte:

Cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel a admis cererea în contextul în care reclamanta nu a urmat niciun tratament în țară, împrejurare în raport de care nu se poate stabili dacă tratamentul ar fi putut fi eficient în tratarea bolii.

La data de 5.05.2015, precum și la data de 7.11.2015, perioadă în care reclamanta a efectuat

tratamentul și l-a achitat în Franța, medicamentul X nu era inclus în lista medicamentelor compensate care se acordă gratuit asiguraților din cadrul sistemului public de asigurări de sănătate, astfel că nu a fost îndeplinită condiția obligatorie prevăzută la art. 231 din Legea nr. 95/2006 și de H.G. nr. 400/2014, potrivit căreia asigurații beneficiază de medicamentele care sunt cuprinse în lista medicamentelor compensate care se acordă pe baza de prescripție medicală.

O condiție esențială pentru decontarea medicamentelor prin raportare la art. 3 alin. (1) Cap. II din Anexa 1 la H.G. nr. 304/2014, este ca acesta să se regăsească pe lista de medicamente aprobată de H.G. nr. 720/2008.

Potrivit art. 9 din Anexa 30 la Ordinul MS/ CNAS nr. 619/360/2014, casele de asigurări de sănătate decontează numai medicamentele cu denumirile comerciale prevăzute în Lista cu medicamente, elaborate pe baza Listei cuprinzând denumirile comune internaționale - DCI - ale medicamentelor din Nomenclatorul medicamentelor de uz uman de care beneficiază asigurații pe baza de prescripție medicală în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, aprobată prin hotărâre a guvernului.

Asistența medicală de care a beneficiat reclamanta în Franța nu se încadrează în tipul de asistență medicală prevăzut la art. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 304/2014 și aceasta nici nu a dovedit îndeplinirea criteriilor pentru care i se putea deconta tratamentul, neexistând o cerere în acest sens.

Împrejurarea că medicamentul X nu se regăsește în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, nu poate fi catalogată ca o încălcare gravă a dreptului la viață și la sănătate prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece pentru diagnosticul reclamantei existau alternative de tratament cuprinse în respectiva listă.

În mod eronat și fără a se face dovada cu documente, instanța de apel a reținut că reclamanta a urmat în România tratamentul cu Z și W fără rezultate satisfăcătoare, astfel că tratamentul administrat pacientei nu ar fi fost eficient pentru tratarea afecțiunii. S-a făcut dovada că reclamanta nu a urmat un astfel de tratament în țară, însă instanța de apel și expertul au ignorat susținerile și probele pârâtei. Mai mult decât atât, expertul a preluat în raport integral o serie de afirmații ale reclamantei, neprobate.

Totodată, nu au fost respectate criteriile de eligibilitate prevăzute de legislația în vigoare, astfel ca reclamanta nu putea beneficia de rambursarea cheltuielilor efectuate pentru tratamentul primit în Franța.

Din înscrisurile depuse la dosar și din consultarea Sistemului Informatic Unic Integrat, sistem ce cuprinde toate procedurile medicale, medicamentele și oricare alt serviciu medical pe care beneficiarul de servicii medicale îl efectuează într-o unitate de stat ori privată, aflate în contract cu vreo casă de asigurări de sănătate din România, nu reiese că reclamanta a urmat în țară tratamentul recomandat în afecțiunea de care suferea, astfel că nu se poate reține că acest tratament a fost ineficient.

De asemenea, nu există nicio dovadă că reclamanta a început demersurile în vederea obținerii documentelor necesare rambursării sumelor aferente.

4.3. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă și a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, prin care instanța a schimbat în tot sentința apelată.

A criticat decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:

Cu referire la prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a arătat că natura juridică a acțiunii este aceea de acțiune în contencios administrativ, obiectul cererii fiind refuz soluționare cerere, iar în subsidiar o cerere în despăgubiri, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Pentru a beneficia de tratament în străinătate, reclamanta avea posibilitatea să urmeze două proceduri. Pe de o parte, putea urma procedura reglementată prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, procedură pentru care are atribuții Ministerul Sănătății. Pe de altă parte, reclamanta putea urma procedura reglementată prin Ordinul Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 592/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind utilizarea în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România a formularelor emise în aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71 al Consiliului privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii independenți și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității, precum și a Regulamentului (CEE) nr. 574/72 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1.408/71, procedură pentru care are atribuții Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Recurentul-pârât învederează faptul că Ministerul Sănătății este organ al administrației publice centrale de specialitate potrivit prevederilor Codului administrativ, iar Casa Națională de Asigurări de Sănătate este, potrivit prevederilor art. 276 din Legea nr. 95/2006, instituție publică, autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate. Așadar, Ministerul Sănătății gestionează fonduri de la bugetul de stat în aplicarea prevederilor Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004, iar Casa Națională de Asigurări de Sănătate gestionează fonduri din Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate în aplicarea prevederilor Ordinului Președintelui CNAS nr. 592/2008.

Distincția este esențială, deoarece reclamanta, dacă opta să solicite CNAS obținerea formularului E 112, în conformitate cu prevederile art. 43 din Ordinul nr. 592/2008, instanța nu putea obliga Ministerul Sănătății la plata în solidar cu CNAS a despăgubirii pretinse de reclamantă. Dacă aceasta opta să fie trimisă la tratament în străinătate cu parcurgerea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004, trebuia să solicite Ministerului Sănătății aprobarea trimiterii la tratament în străinătate. În acest caz, CNAS nu poate fi obligată să plătească despăgubirea în solidar cu Ministerul Sănătății.

Or, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii etapelor prevăzute de lege pentru a beneficia de tratament de vreme ce aceasta nu a adresat niciun fel de cerere nici Casei de Asigurări de Sănătate Ilfov, pentru a obține autorizarea deplasării într-un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament medical prin intermediul formularului E 112, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (1) din Ordinul Președintelui CNAS nr. 592/2008, nici Ministerului Sănătății pentru a i se aproba trimiterea la tratament în străinătate în conformitate cu Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004.

Ca atre, în opinia recurentului natura juridică a acțiunii este una de contencios administrativ, fiindu-i aplicabile condițiile și termenele legii contenciosului administrativ, obiectul acțiunii fiind acela de refuz soluționare cerere.

Având în vedere aceste considerente, respectiv lipsa oricărei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim adresate unei autorități publice, recurentul consideră că este neîntemeiată acțiunea având obiect principal refuzul nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim și obiect subsidiar cererea de despăgubiri pentru daunele materiale și morale cauzate (art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004).

Din considerentele instanței de apel, potrivit cărora reclamanta a solicitat pârâților rambursarea costului medicamentului ce i-a fost administrat în clinica din Franța ca urmare a faptului că nu a putut beneficia de acest medicament în România, întrucât medicamentul nu era inclus în Lista aprobată prin HG nr. 720/2008, iar dacă ar fi așteptat includerea medicamentului în listă viața i-ar fi fost pusă în pericol, nu rezultă că reclamanta s-ar fi adresat cu o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim Ministerului Sănătății (potrivit Ordinului Ministrului Sănătății nr. 50/2004) sau casei de sănătate la care era asigurată (potrivit Ordinului Președintelui CNAS nr. 592/2008).

Cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim este esențială pentru ca instanța să poată reține un refuz nejustificat al autorității publice căreia i-a fost adresată de a o rezolva.

Faptul că cererea este obligatorie rezultă inclusiv din cauza C-1733/09 Georgi Ivanov Elchinov împotriva Casei Naționale de Sănătate din Sofia, Bulgaria, invocată în considerente de instanța de apel. Hotărârea pronunțată de CJUE în favoarea resortisantului bulgar are în vedere situația de fapt potrivit căreia acesta a solicitat în prealabil Casei Naționale de Sănătate din Bulgaria acordarea tratamentului.

Instanța de apel a omis, în considerentele care au condus la soluția din apel, tocmai acest element esențial ce rezultă atât din dezlegarea dată de CJUE în Cauza C-173/09, cât și din legea contenciosului administrativ.

5

. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de asigurări de Sănătate, prin care a solicitat admiterea celor două recursuri, cu consecința respingerii acțiunii, ca netemeinică și nelegală.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâți, solicitând, în principal, constatarea nulității acestora, întrucât motivele de casare sunt invocate pur formal, iar criticile concrete vizează aspecte de netemeinicie. În subsidiar, a solicitat respingerea acestora ca nefondate și menținerea deciziei curții de apel, ca fiind temeinică și legală, arătând că natura civilă a litigiului a fost lămurită definitiv în regulatorul de competență, iar critica privitoare la lipsa rolului activ al instanței în clarificarea problemei de drept nu poate fi primită în recurs.

Recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâții Ministerul Sănătății și Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov, prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, să fie respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limita și potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

Demersul judiciar dedus judecății instanțelor de fond supune prezentului control de legalitate un raport juridic grefat pe asistența medicală transfrontalieră (în spațiul Uniunii Europene), în componenta care vizează rambursarea costului unui tratament medical efectuat în străinătate, fără autorizare prealabilă.

Reclamanta-intimată a afirmat un drept izvorât din calitatea sa de asigurat în cadrul sistemului național de asigurări obligatorii de sănătate, solicitând obligarea administratorilor sistemului național de sănătate - respectiv Ministerul Sănătății, ca autoritate publică centrală, și casele de asigurări de sănătate, națională și locală - la rambursarea sumei de 49.030,12 euro, reprezentând contravaloarea medicamentului X administrat la o clinică din Franța, tratament medical de care nu a putut beneficia în România, întrucât acesta a fost inclus în lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, abia după administrarea tratamentului și achitarea integrală de către reclamantă a costului acestuia.

Temeiul juridic invocat în cererea introductivă îl constituie prevederile art. 22 și 34 din Constituția României referitoare la dreptul la viață, la integritate fizică și psihică și la ocrotirea sănătății, art. 210 lit. c) și 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, referitoare la dreptul asiguratului la pachetul de servicii medicale de bază, art.2 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența relevantă referitoare la dreptul la viață, precum și Directiva 89/105/CEE și hotărârea preliminară a CJUE în cauza C-268/13, Elena Petru împotriva Casei Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Recunoscând dreptul reclamantei-apelante la recuperarea prejudiciului patrimonial constând în contravaloarea medicamentului care i-a fost administrat într-un alt stat al Uniunii Europene și obligând pârâții-intimați la plata integrală a cuantumului cheltuielilor efectuate cu acest titlu, instanța de apel a făcut aplicarea directă și obligatorie a Regulamentului (CE) nr.883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, mai exact a dispozițiilor art.20, în înțelesul dat de CJUE dispozițiilor similare din Regulamentul (CEE) nr.1408/71, astfel cum este acesta reflectat în hotărârea preliminară din cauza C-173/09, în procedura Georgi Ivanov Elchinov împotriva Natsionalna Zdravnoosiguritelna Kasa.

În acest punct, se cuvine a fi redate norma de drept al Uniunii Europene și răspunsul dat de CJUE întrebărilor preliminare care au vizat o altă dispoziție cu conținut similar, dintr-un act juridic de drept derivat, de același tip.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr.883/2004 „(1) Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, o persoană asigurată care călătorește în alt stat membru pentru a beneficia de prestații în natură în timpul șederii sale trebuie să solicite autorizarea din partea instituției competente. (2) Persoana asigurată care este autorizată de către instituția competentă să se deplaseze în alt stat membru în scopul de a primi un tratament adaptat stării sale beneficiază de prestațiile în natură acordate, în numele autorității competente, de către instituția de la locul de ședere, în conformitate cu dispozițiile legislației pe care o aplică, ca și cum ar fi fost asigurată în temeiul legislației menționate. Autorizația se acordă în cazul în care tratamentul respectiv se află printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia este rezidentă persoana în cauză și în cazul în care acesteia nu i se poate acorda un astfel de tratament într-un termen justificat din punct de vedere medical, avându-se în vedere starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii sale.”

Prin hotărârea preliminară din 5 octombrie 2010, pronunțată în cauza C-173/09, CJUE a dat următoarea interpretare:

„(…) 2) Articolul 49 CE și articolul 22 din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006, se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă în alt stat membru.

3) În ce privește îngrijirile medicale care nu pot fi acordate în statul membru al cărui rezident este asiguratul social, articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, trebuie interpretat în sensul că o autorizație solicitată în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i) din același articol nu poate fi refuzată:

– dacă, atunci când prestațiile prevăzute de legislația națională fac obiectul unei liste care nu menționează expres și precis metoda de tratament aplicată, ci definește tipuri de tratament suportate de instituția competentă, s a stabilit, în temeiul principiilor de interpretare uzuale și în urma unei examinări întemeiate pe criterii obiective și nediscriminatorii, care iau în considerare toate elementele medicale pertinente și datele științifice disponibile, că această metodă de tratament corespunde unor tratamente menționate în această listă și

– dacă un tratament alternativ care prezintă același grad de eficacitate nu poate fi aplicat în timp util în statul membru al cărui rezident este asiguratul social.

Același articol se opune ca organele naționale care trebuie să se pronunțe cu privire la o cerere de autorizare prealabilă să prezume, cu ocazia aplicării acestei dispoziții, că îngrijirile spitalicești care nu pot fi acordate în statul membru pe teritoriul căruia are reședința asiguratul social nu se numără printre prestațiile a căror rambursare este prevăzută de legislația acestui stat și, invers, că îngrijirile spitalicești care se numără printre aceste prestații pot fi acordate în statul membru amintit.

4) În cazul în care se stabilește că refuzul de eliberare a unei autorizații necesare în temeiul articolului 22 alineatul (1) litera (c) punctul (i) din Regulamentul nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, nu a fost întemeiat, deși îngrijirile spitalicești au luat sfârșit, iar cheltuielile aferente acestora au fost efectuate de asiguratul social, instanța națională trebuie să oblige instituția competentă, potrivit normelor de procedură naționale, să ramburseze asiguratului social menționat cuantumul care ar fi fost achitat în mod normal de aceasta din urmă dacă autorizația ar fi fost eliberată în mod adecvat.

Cuantumul menționat este egal cu cel determinat potrivit dispozițiilor legislației aplicabile instituției din statul membru pe teritoriul căruia au fost acordate îngrijirile spitalicești. În cazul în care acest cuantum este inferior celui care ar fi rezultat din aplicarea legislației în vigoare în statul membru al cărui rezident este asiguratul în cazul spitalizării acestuia în acest din urmă stat, trebuie de asemenea acordată asiguratului social de către instituția competentă o rambursare suplimentară care corespunde diferenței dintre aceste două cuantumuri, în limita cheltuielilor efectuate în realitate.”

În litigiul pendinte, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe principiile jurisprudențiale degajate din hotărârea preliminară anterior evocată, prin care CJUE a stabilit că dispozițiile comunitare corespunzătoare „se opun reglementării unui stat membru interpretate în sensul că exclude, în toate cazurile, rambursarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile spitalicești acordate fără autorizație prealabilă în alt stat membru” atunci când se poate stabili „că această metodă de tratament corespunde unor tratamente menționate în această listă și dacă un tratament alternativ care prezintă același grad de eficacitate nu poate fi aplicat în timp util în statul membru al cărui rezident este asiguratul social”.

Instanța de apel a înlăturat, ca nefondate, apărările pârâților-intimați referitoare la obligativitatea autorizației prealabile și a includerii explicite a tratamentului medical în lista aprobată prin H.G. nr.720/2008, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, pe de o parte, a reținut că tratamentul pentru bolile hepatice de care suferea reclamanta era inclus în lista tratamentelor compensate 100%, ceea ce implică asumarea de către Statul Român a suportării acestuia în cadrul sistemului public de asigurări de sănătate, ca o prioritate pentru sănătatea publică. În plus, la circa 2 ani de la administrarea care a avut ca efect însănătoșirea reclamantei, medicamentul în discuție a fost inclus în listă, în aceleași condiții de suportare integrală de către stat, având autorizație de punere pe piață valabilă în toate țările Uniunii, întârzierea în înscrierea în listă fiind cauzată de neîndeplinirea unor formalități de avizare și negociere.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că reclamanta nu putea obține în România, în timp util, un tratament alternativ care să prezinte același grad de eficacitate, fiind îndreptățită la decontarea medicamentului ce nu i-a putut fi asigurat în țară din rațiuni străine celor reținute de către CJUE ca putând justifica excluderea unui tratament din sfera celor care nu sunt asigurate prin sistemul public de asigurări de sănătate.

Principala critică a recurenților-pârâți, comună celor trei recursuri declarate, în esență vizează, pe de o parte, aplicarea greșită a normei din Regulamentul (CE) nr.883/2004 în interpretarea dată prin hotărârea preliminară, într-o cauză care are drept premisă o situație factuală diferită în raport cu cea din litigiul pendinte, în sensul că resortisantul bulgar solicitase în prealabil, fără succes, autorizarea pentru efectuarea tratamentului care nu figura printre prestațiile prevăzute  de legislația bulgară și suportate de către casa națională de asigurări de sănătate.

Pe de altă parte, recurenții-pârâți susțin că instanța de apel în mod greșit a omis să examineze și să rețină aplicabilitatea în cauză a Directivei 2011/2014/UE privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere, precum și a legislației naționale care a transpus-o în ordinea juridică internă, respectiv Legea nr. 95/2006, H.G. nr. 304/2014 și Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 1301/500/2008, toate cu modificările și completările ulterioare. Or, edictate fiind în conformitate și pentru implementarea dreptului Uniunii Europene, normele interne pun la îndemâna pacientului mai multe instrumente și mecanisme de acces la asistență medicală transfrontalieră, între care autorizarea prealabilă (prin eliberarea formularului 112, cu decontarea între casele naționale de asigurări) ori rambursarea costului tratamentului după efectuarea lui, cu respectarea procedurii și a condițiilor prescrise de lege care nu sunt discriminatorii și nici nu constituie un obstacol pentru libera prestare a serviciilor, fără însă ca reclamanta-intimată să fi recurs la vreuna dintre aceste posibilități legale.

Critica este fondată, antrenând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 din Codul de procedură civilă.

Astfel cum s-a reținut în cele ce preced, dreptul litigios își are sorgintea într-un raport juridic grefat pe asistența medicală transfrontalieră, mai exact mecanismul juridic pus la dispoziția pacientului asigurat, pentru rambursarea efectivă a costului unui tratament medical de care a beneficiat în străinătate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere că, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, „prestațiile medicale furnizate în schimbul unei remunerații se încadrează în domeniul de aplicare al dispozițiilor referitoare la libera prestare a serviciilor, inclusiv în situația în care îngrijirile sunt acordate în cadrul unui spital” (par.36 din Hotărârea din 5 octombrie 2010, cauza C-173/09).

Tot din perspectiva jurisprudenței aceleiași instanțe europene, „suportarea de către sistemul obligatoriu de securitate socială sau de către sistemul național de sănătate a costurilor asistenței medicale acordate în alt stat membru sub rezerva unei autorizări prealabile constituie o limitare a liberei circulații a serviciilor” (pct. 38 din Preambulul Directivei 2011/24/UE).

În egală măsură, în privința marjei de apreciere recunoscută statelor membre, prezintă relevanță principiile generale stipulate la punctele 24 și 40 din Preambulul Directivei UE precitată, potrivit cu care:

(24) „Statele membre ar trebui să se asigure că sunt instituite, pentru asistența medicală acordată pe teritoriul lor, mecanisme pentru protecția pacienților și pentru repararea daunelor în cazul unui prejudiciu și că aceste mecanisme sunt adecvate naturii și amplorii riscului. Cu toate acestea, ar trebui să rămână la latitudinea statului membru să determine natura și modalitățile de funcționare ale unor astfel de mecanisme.”

(40) „În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție, statele membre pot supune unei autorizări prealabile suportarea costurilor de către sistemul național pentru asistența spitalicească acordată în alt stat membru. Curtea de Justiție a hotărât că această cerință este atât necesară, cât și rezonabilă, întrucât numărul spitalelor, distribuirea geografică și modul de organizare al acestora, echipamentele cu care sunt dotate și chiar natura serviciilor medicale pe care sunt în măsură să le ofere reprezintă aspecte pentru care trebuie să fie posibilă o planificare, în general concepută pentru a satisface diferite nevoi. Curtea de Ju