ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția civilă în data de 06.07.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, obligarea pârâtei să achite suma de 44.809,16 euro (sau echivalent în RON la data plății), contravaloare servicii medicale efectuate la B. S.A. Atena; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei sus menționate și a inflației aferente, de la data punerii în întârziere, 21.05.2021 și până la data plății efective; obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția nulității acțiunii pentru nesemnare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată. Prin sentința nr. 5940/23.11.2021, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea Prin sentința nr. 1440/27.06.2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr. 1792/23.03.2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele C., D. (în calitate de moștenitoare ale reclamantei decedate A.) împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantele C. și D.. Recurentele au arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a refuzat să analizeze fondul chestiunii deduse judecății, în condițiile în care reclamantele au precizat expres că înțeleg să uzeze de procedura comună, în modalitatea prevăzută de art. 901 și art. 909 din Legea nr. 95/2006. Instanța de apel nu a analizat refuzul primit din partea CAS Vâlcea, care nu a înteles să precizeze, în conținutul acestuia, că petenta are deschisă calea sesizării instanței de contencios administrativ. Astfel, prin decizia atacată s-a negat recurentelor accesul la o instanță de judecată, prin necercetarea fondului, de către instanța de apel, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material. Recurentele au învederat că din actele medicale aflate la dosar rezultă că diagnosticul medical purta mențiunea de "inoperabil" cu 6 luni înainte de efectuarea intervenției, singurele opțiuni aflate pe teritoriul României fiind de a urma tratament citostatic, care era dificil de suportat, iar eficiența sa asupra bolii era inexistent. Având în vedere starea de sănătate a mamei lor și faptul că în perioada ianuarie- februarie 2021, spitalele funcționau exclusiv pentru pacienți Covid, este evident că recurentele nu puteau invoca dispozițiile O.G. nr. 28/2003 și ale Ordinului nr. 50/2004, reținute de prima instanță în cuprinsul sentinței apelate. O altă nelegalitate a sentinței, rezidă din împrejurarea că instanța reține că reclamanta a formulat o cerere de drept comun, iar apoi că procedura instituită prin Legea nr. 95/2006 are un caracter special derogator de la dreptul comun, făcând trimitere la dispozițiile art. 913 din Legea nr. 95/2006. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că nu ar fi competentă să soluționeze cererea, antamând o eventuală inadmisibilitate, însă a soluționat cauza pe fond. Pârâta nu a invocat, prin întâmpinare, o eventuală inadmisibilitate a acțiunii, pentru efectuarea sau nu a unei anumite proceduri și nici nu a invocat excepția necompetenței funcționale a secției I a Tribunalului Vâlcea. Mai mult, prima instanța (Tribunalul Vâlcea), verificându-și, din oficiu, competența, s-a declarat competentă sub toate aspectele, încheierea fiind definitivă, astfel că motivarea din cuprinsul sentinței apare ca fiind contradictorie față de încheierea prin care s-a declarat competentă. Sub aspectul competenței, recurentele arată că instanța a fost sesizată cu o cerere privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, iar nu cu contestarea unor acte administrative unilaterale privind refuzul acesteia la restituirea sumei de bani, nefiind, astfel, incidente prevederile art. 1 și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 913 alin. (2) din Legea nr. 95/2006. Procedura prealabilă a fost concepută ca un mijloc de natură să ofere persoanei vătămate posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim invocat mai rapid, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție, ceea ce este contrar practicii CEDO, punctul de vedere al pârâtei fiind exprimat fără echivoc prin adresa nr. x/17.06.2021, care se află la dosar. Cum reclamanta a promovat o acțiune în pretenții împotriva pârâtei, este evident că aceasta are natură juridică civilă, nefiind identificabile prevederi care să califice raportul juridic existent între asigurat și casa de asigurări sănătate ca fiind unul de drept administrativ. Legea nr. 95/2006 recunoaște că dreptul cetățenilor români de a beneficia de servicii de asistență medicală în Uniunea Europeana (UE) și de a li se deconta tratamentul în străinătate are o multiplă consacrare legală. Pentru a-și recupera cheltuielile efectuate, persoana asigurată trebuie să formuleze o cerere către casa de asigurări de sănătate la care este asigurată, însoțită de documentele justificative ale cheltuielilor efectuate și solicitate. Pe baza unei astfel de cereri asiguratului i se pot rambursa costurile serviciilor medicale. Prevederile esențiale ale Directivei UE nr. 24/2011 (transpuse în dreptul intern prin H.G. nr. 304/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind asistența medicală transfrontalieră - documentul ce asigură cadrul legal pentru a fi garantate drepturile cetățenilor europeni de a beneficia de servicii medicale în toate țările UE), se aplică în România. Asigurații care se deplasează într-un stat din UE, cu scopul de a primi tratament medical, beneficiază de rambursarea contravalorii serviciilor medicale, în baza acestui act normativ. În plus, CJUE a stabilit, în cauza C-268/13 - EP/Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu, că autorizația de rambursare a cheltuielilor medicale efectuate în străinătate nu poate fi refuzată atunci când o lipsă a medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate împiedică asiguratul social să beneficieze de tratamentul spitalicesc în timp util în statul membru de reședință. Această imposibilitate trebuie apreciată atât la nivelul ansamblului spitalelor din acest stat membru, apte să acorde tratamentul respectiv, cât și în raport cu intervalul de timp în care tratamentul poate fi obținut în timp util. Instanța de fond trebuia să aibă în vedere că, și din această perspectivă, acțiunea reclamantei apare ca întemeiată, întrucât pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea nu a invocat și nu a dovedit faptul că în România, reclamanta putea fi tratată corespunzător. Dacă procedura medicală suportată de mama recurentelor nu se efectuează în România, este evident că nu apărea menționată în lista serviciilor decontate de fond, însă nu se poate nega unei persoane, care avea și calitatea de asigurat, dreptul la sănătate și dreptul la viată. De aceea reclamanta, care suferea de o afecțiune oncologică, a dorit să i se ofere șansa de a beneficia de aplicarea principiului liberei circulații a pacientului, prin neimpunerea unor condiții sau criterii discriminatorii prin intermediul enumerării unor condiții restrictive și inutile prin raportare la scopul și spiritul legislației europene transpuse necorespunzător în România. În egală măsură, transpunerea Directivei nr. 2011/24/UE privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere în legislația română, prin intermediul metodologiei de punere în aplicare prin intermediul H.G. nr. 304/2014, a fost necorespunzătoare, în special, astfel cum au fost interpretate, de către CNAS, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) pct. (i) ale H.G. nr. 304/2014, cu încălcarea prevederilor legislației europene. De asemenea, din economia prevederilor directivei mai sus menționate, se poate concluziona în sensul că statele membre nu pot refuza rambursarea cheltuielilor privind serviciile medicale, efectuate de către particulari, decât în măsura în care se invocă un interes general justificat prin norme imperative. Un astfel de interes nu a fost menționat de către statul român la momentul transpunerii directivei, astfel încât toate cheltuielile cu serviciile medicale efectuate într-un stat membru al Uniunii Europene trebuie rambursate, în măsura în care persoana are calitate de asigurat și nu se află într-una din situațiile exceptate de către directivă (art. 1 alin. (3) din aceasta). Referitor la aceste dispoziții, instanța de fond s-a limitat să rețină că procedura de radioembolizare nu se practică în România, în condițiile în care nu s-a aplecat să identifice care sunt serviciile medicale, medicamentele și dispozitivele medicale folosite în cadrul acestei proceduri și care sunt decontate pe fond, chestiune care ar fi dus cel puțin la o admitere parțială a pretențiilor recurentelor. Recurentele apreciază că recursul trebuie admis, întrucât nu se poate refuza unui pacient rambursarea cheltuielilor efectuate într-un alt stat numai pentru faptul că a urmat o procedură medicală care nu se regăsește printre prestațiile decontate de fond.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Printr-o primă apărare, intimata a arătat că recurentele nu au formulat în concret niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate. De asemenea, a arătat și că este fără echivoc faptul că decizia recurată cuprinde toate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, neexistând motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, așa cum în mod nefondat se susține. A precizat intimata și că inclusiv susținerea conform căreia hotărârea atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente este neîntemeiată, în condițiile în care recurentele admit că au formulat o cerere de drept comun, în condițiile în care dispozițiile art. 913 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 instituiau o procedură specială de urmat. De asemenea, a arătat și că instanța de apel s-a pronunțat asupra răspunsului nr. x/17.06.2021 al CAS Vâlcea, contrar susținerilor recurentelor, fiind reținut că susținerea acestora legată de lipsa mențiunii de atacare a răspunsului în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 este neîntemeiată în virtutea principiului de drept nemo censetur ignorare legem. Totodată, contrar susținerilor recurentelor, a invocat și că în mod judicios, instanța de apel a statuat în sensul că instituirea unei proceduri speciale impune caracterul derogator de la dreptul comun al acesteia și că toate susținerile recurentelor în legătură cu legislația asigurărilor, pornind de la principiile trasate în jurisprudența CJUE, exced cadrului procesual, din moment ce a fost formulată o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. A mai arătat și că, în acord cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Anexa la H.G. nr. 304/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind asistența medicală transfrontalieră, casele de asigurări de sănătate au obligația rambursării contravalorii asistenței medicale transfrontaliere acordate unui asigurat român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene și plătite de acesta numai în ipoteza în care aceste servicii medicale se regăsesc printre prestațiile la care are dreptul persoana asigurată, conform legislației asigurărilor sociale de sănătate din România, și sunt decontate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Intimata a arătat, cu privire la susținerea recurentelor în sensul că nu s-ar fi dovedit faptul că autoarea recurentelor putea fi tratată corespunzător în România, că acest lucru nu putea fi dovedit, din moment ce procedura de radioembolizare nu se regăsește în pachetul de servicii de bază de care beneficiază asigurații din România. Conchizând, a precizat și că era posibilă restituirea contravalorii asistenței medicale de care a beneficiat autoarea recurentelor doar în ipoteza în care aceasta ar fi urmat procedura instituită de O.G. nr. 28/2003 privind trimiterea bolnavilor la tratament în străinătate și de Ordinul nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate. Recurenta-reclamantă D. a depus răspuns la întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă, invocând, în esență, că dispozițiile O.G. nr. 28/2003 nu sunt aplicabile, întrucât, pe de o parte, acest act normativ a fost adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar, pe de altă parte, că are ca obiect de reglementare procedura de trimitere în străinătate, la tratament, a asiguraților, în timp ce pretenția dedusă judecății se referă la restituirea, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 95/2006 (care conține un capitol distinct pentru procedurile medicale din cadrul Uniunii Europene), a cheltuielilor suportate de autoarea sa cu tratamentul și procedurile medicale efectuate la spitalul din Atena. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, prin criticile formulate, subsumate de către recurente motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acestea au invocat, pe de o parte, că instanța de apel nu ar fi analizat răspunsul primit din partea intimatei-pârâte, în care nu se arăta faptul că autoarea lor avea deschisă calea sesizării instanței de contencios administrativ, fiindu-le, astfel, negat dreptul la o instanță, ca urmare a necercetării fondului, iar, pe de altă parte, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente. Criticile nu pot face obiect de analiză în recurs, din moment ce recurentele au reluat susținerile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, sub un prim aspect, se observă că recurentele înțeleg să conteste, prin memoriul de recurs, sentința primei instanțe, iar nu decizia instanței de apel, sens în care fac referire, în mod repetat, la actul jurisdicțional al primei instanțe, respectiv: "prin sentința a cărei recurare o solicităm (...)" (par. 3 pag. 1), "acestea sunt considerentele pentru care este evident că nu puteam invoca dispozițiile O.G. nr. 28/2003 și Ordinului nr. 50/2004, reținute de instanța de fond în cuprinsul sentinței apelate" (par. 8 pag. 2), "o altă nelegalitate a sentinței (...)" (par. 9 pag. 2), "se poate deduce din aceste mențiuni inserate în cuprinsul sentinței (...)" (par. 10 pag. 2), "(...) motivarea dată în cuprinsul sentinței apare contradictorie față de încheierea prin care s-a declarat competentă" (par. 11 pag. 2), formulând, în această manieră, critici în raport cu dezlegările date prin acest act jurisdicțional. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult, se observă, de plano, și că cele expuse la paginile 1-6 din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul cererii de apel, care au fost avute în vedere de către instanța devolutivă de control judiciar în pronunțarea deciziei din apel, cu o argumentare identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Este fără dubiu că această din urmă cerință legală nu poate fi considerată îndeplinită din moment ce recurentele au omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aspectele deduse judecății în calea ordinară de atac, limitându-se a prelua și reitera întocmai motivele cuprinse în cererea de apel, care și-au primit deja dezlegare jurisdicțională. Reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți. În consecință, cum recurentele nu au tins la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Totodată, nici simpla susținere în sensul că instanța de apel nu ar fi analizat un înscris - răspunsul primit de autoarea lor din partea intimatei-pârâte la solicitarea de decontare a contravalorii tratamentului medical efectuat în străinătate (și care nu ar fi conținut mențiunea cu privire la calea de atac de urmat) - nu poate constitui o critică aptă a declanșa un control de legalitate a hotărârii atacate, din moment ce aceasta este indicată doar formal, nefiind în măsură să conducă la verificarea legalității deciziei instanței de apel. Aceasta întrucât, din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel s-a raportat, în mod expres, la respectivul înscris, respingând criticile reclamantelor în acord cu principiul nemo censetur ignorare legem, dezlegare jurisdicțională în legătură cu care acestea nu au înțeles să formuleze critici, pe care să le deducă analizei în prezenta cale extraordinară de atac. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. Nici susținerea în sensul că, prin decizia recurată, s-ar fi negat dreptul recurentelor la o instanță, ca urmare a necercetării fondului, nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care aceasta nu este însoțită de o argumentație juridică propriu-zisă, care să combată considerentele deciziei potrivit cărora, cu trimitere la prevederile art. 913 din Legea nr. 95/2006, se arată că există o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prin intermediul căreia puteau fi valorificate, în concret, pretențiile (respectiv, contestație împotriva răspunsului casei de asigurări de sănătate, în condițiile Legii nr. 554/2004). În egală măsură, nici susținerea recurentelor conform căreia, la momentul emiterii O.G. nr. 28/2003 și a Ordinului ministrului sănătății nr. 50/2004, România nu era stat membru al Uniunii Europene, în timp ce Legea nr. 95/2006 reglementează "situații speciale pentru asigurații care beneficiază de tratamente în UE", nu este în măsură să răspundă exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., de vreme ce vizează aspecte de valorificat în judecata de fond, care nu a fost efectuată în speță din cauza impedimentelor de ordin procedural. Aceste critici nu se grefează pe considerentele care au justificat soluția instanței de apel, ele regăsindu-se, în realitate, în sentința de primă instanță (care, în mod inadecvat reținerii inadmisibilității acțiunii, a realizat, în mod subsidiar, și o analiză pe fondul cauzei), fiind o dovadă în plus că recursul nu a fost motivat și îndreptat împotriva deciziei din apel, ci împotriva sentinței tribunalului. Totodată, nici aspectul că, prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenta D., au fost formulate noi critici față de cele deduse judecății prin memoriul de recurs nu este în măsură să acopere viciul nemotivării corespunzătoare a prezentei căi extraordinare de atac, având în vedere că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs (în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs - neincidente în speță), în interiorul termenului de formulare a recursului, prevăzut de art. 485 alin. (1) din același cod, scopul acestui act procedural fiind doar de a înlătura susținerile părții adverse, iar nu de a deduce, spre examinare, alte motive decât cele indicate în cuprinsul memoriului de recurs. Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamantele C. și D. împotriva deciziei nr. 1792/2023 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.