ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra prezentului recurs reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 mai 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj, solicitând instanței să-l oblige pe acesta la restituirea sumei în cuantum de 243.487,46 RON, reprezentând plată nedatorată și a dobânzii legale aferente acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 993 și următoarele din C. civ. de la 1864, art. 8 din O.G. nr. 9/2000 și art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj a solicitat respingerea acțiunii în ceea ce privește restituirea plăților în sumă de 56.850,21 RON, efectuate de reclamantă în intervalul iulie 2011- aprilie 2013, acestea fiind prescrise, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce privește restituirea plăților menționate, ca nefondată. De asemenea, a solicitat respingerea cererii privind restituirea plăților în sumă de 186.637,25 RON, efectuate de reclamantă în perioada mai 2013- februarie 2016 până în prezent, ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la 18 iulie 2017, reclamanta și-a modificat acțiunea introductivă, solicitând instanței să constate și nulitatea clauzei prevăzute la art. 8.8. din contractul de locațiune nr. x din 11 iulie 2011, cu consecința obligării pârâtului la restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia.

Prin sentința civilă nr. 972 din 6 iunie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumei de 9.515,13 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente utilităților achitate în perioada iulie 2011- aprilie 2013 și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj cu privire la această sumă, pretinsă cu titlu de plată nedatorată.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumei în cuantum de 233.972,33 RON.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A constatat nulitatea absolută parțială a clauzei stipulate la art. 8.8 din contractul de locațiune încheiat între părți la 11 iulie 2011, cu privire la perceperea penalităților de întârziere la penalitățile de întârziere datorate pentru debitul principal și, în consecință, l-a obligat pe pârât să-i restituie reclamantei suma de 223.521,14 RON, încasată cu titlu de penalități la penalități și suma de 25,69 RON, cu titlu de plată nedatorată constând în penalități aferente utilităților. A respins, ca neîntemeiat, petitul privind restituirea sumei de 10.425,5 RON și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 29.749,33 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj împotriva sentinței civile nr. 972 din 6 iunie 2017 a Tribunalului Specializat Cluj și a obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 3.939,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, admiterea apelului, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs depus la dosar, pârâtul a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Detaliind, subsumat ambelor motive de nelegalitate, autorul prezentului demers judiciar a dezvoltat trei categorii de critici, după cum urmează:

I. Referitor la nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 8.8 din contractul în litigiu, a arătat că menținerea acestei soluții, pronunțate de prima instanță, este rezultatul unei greșite interpretări a normelor legale incidente și a omisiunii de a analiza aspecte de fapt esențiale.

Din această perspectivă, a structurat alte trei subcategorii de critici.

Astfel, recurentul a susținut că prevederile contractuale evocate nu sunt de natură a fi sancționate cu nulitatea, în contextul în care intimata-reclamantă a consimțit în mod liber la semnarea contractului, asumându-și conținutul acestuia, situație în considerarea căreia a apreciat că reclamanta, în calitate de profesionist, nu poate pretinde că nu a cunoscut consecințele juridice ale obligațiilor contractate.

În același sens, autorul prezentului demers judiciar a invocat și plata penalităților, calculate conform art. 8.8 din contract, arătând că a fost făcută de intimata-reclamantă din proprie voință, ceea ce relevă înțelegerea exactă a obligației asumate prin semnarea contractului și ca atare, exprimarea unui consimțământ liber și neviciat la încheierea acestuia.

În continuare, recurentul a arătat că a evidențiat aspectele mai sus expuse în fața instanței de apel, care însă nu le-a analizat și nici nu le-a înlăturat motivat în considerentele deciziei recurate.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că instanța de apel, deși a reținut caracterul întemeiat al criticii sale referitoare la imposibilitatea reconsiderării valorii facturilor emise și plăților efectuate în baza contractului, nu a dezvoltat acest raționament juridic și nu a valorificat contradicțiile dintre concluziile expertizei și prevederile contractuale, situația de fapt și limitele obiectului raportului de expertiză.

A mai arătat autorul recursului că modalitatea de efectuare a expertizei a permis înlăturarea nejustificată a unor sume calculate cu titlu de penalități contractuale, în condițiile în care facturarea, respectiv plata acestora s-a făcut legal, în temeiul clauzelor convenite de părți.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal, curtea a reținut și că expertul nu și-a depășit atribuțiile prin concluziile formulate, motivat de faptul că a realizat verificări asupra sumelor plătite în limitele obiectivelor încuviințate, deși acesta nu s-a limitat la verificarea calculului sumelor înscrise în facturile emise, ci a stabilit el însuși suma care, în opinia sa, a fost achitată în plus de intimată, deși atributul unor atare concluzii aparține exclusiv instanței de judecată.

În continuare, a arătat că, deși curtea a reținut că expertiza contabilă se corelează cu soluția de constatare a nulității absolute parțiale a clauzei contractuale, în realitate, nu există o legătură directă între cele două, mai ales că expertiza a avut ca obiectiv unic calculul sumei datorate de intimata-reclamantă pe parcursul derulării contractului.

Referitor la această critică, recurentul a subliniat și că nu a fost analizată de instanța de apel, curtea limitându-se să preia concluziile raportului de expertiză, fără să menționeze argumentele punctuale care i-au format convingerea în sensul acestei preluări.

În final, recurentul a notat că instanța de prim control judiciar nu a analizat nici critica sa referitoare la eroarea tribunalului în calculul penalităților la penalități.

Detaliind, recurentul a susținut că nu a încălcat normele referitoare la perceperea de penalități la penalități de întârziere deja facturate, în condițiile în care intimata-reclamantă și-a exprimat consimțământul liber și neviciat în acest sens prin semnarea contractului. A mai susținut că voința reclamantei a fost interpretată în mod eronat ca fiind lipsită de relevanță în speță, deși aceasta a înțeles, și-a asumat și executat obligația contractuală de plată a penalităților de întârziere, la întreaga sumă restantă la momentul plății.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 2/2000, cu raportare la art. 1089 C. civ., recurentul a arătat că instanța de apel s-a limitat să preia întocmai motivarea tribunalului, în lipsa oricăror interpretări proprii ale normelor evocate.

II. Cea de-a doua categorie principală de critici vizează obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate cu titlu de penalități la sumele achitate pentru utilități, ca efect al plății nedatorate.

Din această perspectivă, recurentul a dezvoltat, subsumat cazurilor de nelegalitate statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., o serie de critici, după cum urmează:

În fundamentarea acestei critici, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit art. 12.2 raportat la art. 8.8 din contractul de locațiune, reținând că, întrucât doar prima clauză reiterează sancțiunea aplicabilă locatarului în cazul plății cu întârziere a chiriei, nu poate conduce la concluzia că pot fi percepute penalități de întârziere pentru neplata la termen și a utilităților.

Contrar reținerilor instanței de apel, recurentul a apreciat că nu sunt esențial distincte clauzele indicate și că au ca scop sancționarea neplății la termen a obligațiilor contractuale asumate de intimata-reclamantă.

De asemenea, a precizat că lipsa mențiunii exprese referitoare la posibilitatea de calcul a penalităților la sumele reprezentând c/v utilități în cuprinsul art. 12.2, a ținut de considerente de ordin strict practic, părțile contractante apreciind ca fiind inutilă reluarea unei prevederi stipulate anterior.

Din această perspectivă, recurentul a subliniat că, în mod eronat a reținut instanța de prim control judiciar că, potrivit interpretării clauzelor contractuale, intimata-reclamantă datora penalități calculate exclusiv la valoarea chiriei restante, nu și la valoarea utilităților neachitate la termen, în lipsa unei stipulații exprese.

A mai arătat că interpretarea instanței de apel nu corespunde nici modului în care părțile au înțeles să își asume obligațiile la momentul încheierii contractului de locațiune și că se impunea a fi analizată, în concret, de instanță voința concordantă a părților de la momentul încheierii contractului, și la executarea ulterioară, când intimata-reclamantă a achitat benevol penalitățile de întârziere la facturile de utilități, astfel cum au fost calculate.

În acest sens, autorul prezentului demers judiciar a subliniat că instanța de apel a ignorat voința părților exprimată atât la încheierea contractului, cât și ulterior, precum și atitudinea reclamantei, exhibând fără echivoc executarea succesivă a actului fără rezerve.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 980 C. civ., potrivit cărora clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului, prin aceea că i-a ignorat susținerile în sensul ca în situații similare, în alte contracte de închiriere, a procedat la perceperea de penalități și asupra facturii privind utilitățile.

Detaliind, a susținut că distincția realizată de instanță nu prezintă relevanță în speță în absența unei erori esențiale, care să poată fi reținută în favoarea reclamantei, care, în calitate de profesionist, nu își poate invoca propria culpă sau eroare în derularea relațiilor comerciale.

De asemenea, a susținut că nu se poate reține o eroare a reclamantei raportat la plățile efectuate, în condițiile în care aceasta a executat contractul având reprezentarea deplină a faptului că s-a obligat la achitarea penalităților de întârziere în cazul nerespectării obligațiilor la termen și a efectuat benevol aceste plăți vreme de 5 ani de la încheierea contractului.

A mai criticat recurentul faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor sale vizând imputarea erorii în care reclamanta a pretins că s-ar fi aflat, în lipsa oricărei consecințe juridice care să-i incumbe acesteia însăși.

În acest sens, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a expus argumentele pentru care a apreciat comportamentul intimatei-reclamante ca fiind rezultatul unei prezumții de bună-credință (efectuând plata din eroare), iar comportamentul său ca fiind reflexia prezumției de rea-credință (săvârșirea unei fapte ilicite extra-contractuale).

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a preluat întocmai apărările intimatei-reclamante, în sensul că eroarea în care s-a aflat a fost generată de faptul că penalitățile de întârziere aferente sumelor reprezentând plată utilități nu erau defalcate în cuprinsul facturilor și de complexitatea modului de calcul utilizate, respectiv a plăților parțiale efectuate.

Astfel, a susținut că instanța de apel, deși a notat existența raportului de tip general - special între instituțiile răspunderii civile contractuale și delictuale, a inversat aplicarea regulilor răspunderii civile, respectiv sarcina probei și efectele sale.

În opinia autorului prezentului demers judiciar, litigiul dedus judecății este guvernat și trebuia analizat prin prisma răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, așa cum a făcut instanța de prim control judiciar, în contextul în care temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii introductive vizează atragerea răspunderii sale contractuale și nu s-a pus în discuția părților fundamentarea pretențiilor reclamantei pe răspunderea pentru săvârșirea unei fapte ilicite extra-contractuale.

A mai criticat recurentul și concluzia instanței de apel în sensul că nici regulile de reparare a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, care a efectuat plățile din eroare, nu se circumscriu sferei răspunderii civile contractuale, deși prin sentința primei instanțe, menținută în întregime în calea ordinară de atac, s-a stabilit în sarcina sa obligația de a-i restitui acesteia suma de 223.521,14 RON, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei contractuale privind perceperea penalităților de întârziere.

Recurentul a susținut că în mod eronat, instanța de apel a stabilit începutul termenului de prescripție ca fiind momentul constatării plății ca nedatorată, opinia sa fiind că acest termen a început să curgă de la data fiecărei plăți, contractul fiind cu executare succesivă.

III. Referitor la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a criticat decizia atacată din perspectiva cazurilor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 451 alin. (2) din același cod, având în vedere disproporția vădită dintre onorariul avocațial solicitat de reclamantă în primă instanță, în cuantum de 15.773,91 RON, complexitatea cauzei și activitatea desfășurată în concret de avocatul acesteia, inclusiv din prisma susținerilor reclamantei.

A mai menționat că se impunea măsura reducerii cheltuielilor de judecată solicitate și în considerarea admiterii pretențiilor reclamantei doar în parte.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat eronat dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că a reținut ca fiind justificat cuantumul cheltuielilor de judecată și raportat la câtimea pretențiilor admise.

Detaliind, a apreciat ca instanța a ignorat normele imperative evocate, care instituie un criteriu obiectiv și derivat din soluția de admitere în parte a pretențiilor și impune stabilirea în mod temeinic a măsurii în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că instanța de apel nu a analizat culpa procesuală a intimatei-reclamante, decurgând din admiterea parțială a pretențiilor acestora, recurentul a subliniat că se impunea reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată acordate.

În considerarea celor anterior expuse, recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Un prim set de critici ale recurentului-pârât se referă, pe de o parte, la aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor legale privind clauzele abuzive între comercianți în analiza clauzei prevăzute la pct. 8.8 din contractul de locațiune nr. x/11.07.2011, respectiv a art. 1089 C. civ. de la 1864 și art. 9 din O.G. nr. 9/2000, cât și la lipsa motivării înlăturării criticilor recurentului cu privire la valabilitatea aceleiași cauze.

Criticile recurentului subscrise cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Art. 8.8 din contractul de locațiune nr. x/11.07.2011, "pentru orice întârziere în efectuarea oricăror plăți menționate în prezentul contract, locatarul va fi obligat de plin drept la plata unor penalități de 0,05%/zi întârziere în primele 30 zile de la scadență. Începând cu ziua 31 de la scadență se percep penalități de 3%/zi de întârziere aplicate la întreaga sumă datorată".

Instanța supremă reține că, în raport de data încheierii contractului, instanța de apel a stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1864 și ale O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești.

Conform art. 1089 din C. civ. de la 1864, "Dobânda pe timpul trecut poate produce dobândă, sau prin cerere în judecată sau prin convențiune specială, numai ca, sau în cerere sau în convențiune, să fie chestiune de dobândă debită cel puțin pentru un an întreg".

Totodată, dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 dispun în sensul că, "dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an"

Ca urmare, prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, potrivit cărora "părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești", contrar opiniei recurentului, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile comerciale, de dispozițiile imperative ale legii. Se reține astfel că art. 9 din același act normativ dispune în sensul că, "în raporturile civile, obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept".

În condițiile în care instanța de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, că, în baza clauzei de la art. 8.8 din contractul de locațiune, recurentul-pârât a calculat penalități de 3%, începând cu ziua 31 de la scadență, și penalităților calculate anterior, pentru primele 30 de zile de la scadență, respectiv că s-a aplicat o dobândă penalizatoare unor dobânzi datorate pe o perioadă mai mică de un an, rezultă deci că, în mod corect s-a reținut că această clauză este contrară legii și că operează sancțiunea nulității de drept prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 9/2000.

Argumentele recurentului privind consimțământul reclamantei liber exprimat și executarea contractului fără obiecțiuni nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei atacate, întrucât vizează stabilirea situației de fapt. Pe de altă parte, se reține că, fiind interzisă de lege, clauza lovită de nulitate absolută nici nu putea fi confirmată, astfel că referirile la comportamentul contractual al reclamantei nu prezintă relevanță în raport de sancțiunea aplicabilă.

Cât privește greșita aplicare a normelor relative la clauzele abuzive unui contract încheiat de profesioniști constată că este străină de considerentele deciziei atacate.

Astfel, instanța a constatat nulitatea unei clauze contractuale în temeiul dreptului comun, reținând încălcarea normelor legale sus citate, nu în temeiul legislației speciale a dreptului consumatorului.

Recurentul a mai invocat și faptul că instanța de apel nu a analizat argumentele sale cu privire la validitatea clauzei 8.8 din contractul de locațiune însă nu a reușit să dezvolte o critică concretă de nelegalitate a hotărârii atacate, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Se reține că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția instanței de apel, care a menținut soluția primei instanțe, nu poate constitui prin ea însăși un motiv de nelegalitate iar susținerile recurentului prezentate de acesta drept motiv de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

O altă critică a recurentului privește aprecierea probei cu expertiza contabilă de către instanța de apel. Susține acesta că proba nu a fost coroborată cu susținerile recurentului și cu celelalte elemente probatorii existente la dosar, fiind nesocotite dispozițiile art. 264 C. proc. civ.. Totodată, apreciază recurentul că s-a reținut ilegal că expertul nu și-a depășit atribuțiile prin concluziile raportului întocmit.

Instanța supremă constată faptul că, deși recurentul-pârât și-a subsumat criticile cazurilor de casare prevăzute de pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susținerile acestuia nu conțin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, în realitate, administrarea și interpretarea probei cu expertiza contabilă de către instanța de apel, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire la valoarea penalităților percepute și temeiul lor contractual.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului de locațiune și a expertizei.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurentul-pârât.

În ceea ce privește critica privind calculul eronat al sumelor de către prima instanță, se reține, în primul rând, incidența dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd faptul că erorile de calcul se îndreaptă la cerere sau din oficiu, precum și cele ale art. 445 din același cod, cu titlu marginal "Obligativitatea procedurii", care dispun în sensul că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442-444 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul nu a precizat nici în ce constă pretinsa eroare invocată, astfel că argumentul este invocat formal.

Tot o critică de netemeinicie este și cea prin care se invocă interpretarea greșită a clauzelor contractuale prevăzute la art. 12.2 prin raportare la art. 8.8 din contractul de locațiune, cu privire la posibilitatea de a se aplica penalități facturilor de utilități restante. Deși recurentul a indicat formal dispozițiile art. 1266 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispoziții de altfel inaplicabile față de data nașterii raportului juridic, și ale art. 980 din C. civ. de la 1864, susținerile acestuia vizează, în realitate, aspecte factuale ale cauzei, respectiv stabilirea voinței reale a părților atât la data semnării contractului cât și pe parcursul executării acestuia, pe baza interpretării comportamentului părților în desfășurarea raportului contractual. De asemenea, recurentul urmărește restabilirea situației de fapt și reinterpretarea probatoriului prin care a dorit demonstrarea practicii contractuale a acestuia în raport de alți clienți.

Or recursul urmărește să asigure conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind incompatibilă cu cercetarea ce se desfășoară în această etapă procesuală.

Se mai reține, contrar opiniei recurentului, că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așadar, jurisprudența din România nu este izvor de drept în raport și de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Departe de a constitui un motiv de nelegalitate, criticile recurentului privind faptul că instanța de apel, pe de o parte, ar fi avut o apreciere circumstanțială și subiectivă a clauzelor contractuale, care ar releva motive străine de obiectul judecății, iar pe de altă parte, că ar fi înlăturat criticile recurentului privind interpretarea contractului printr-o motivare sumară, arată, în esență, nemulțumirea autorului prezentei căi de atac față de confirmarea de către instanța de apel a raționamentului juridic al primei instanțe, a cărei soluție a păstrat-o în totalitate.

Astfel, recurentul nu a dezvoltat aceste critici, subscrise punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a arăta, în concret, care sunt motivele străine de natura cauzei reținute în decizia atacată ci doar a înțeles să reia aceleași susțineri privind modul propriu de interpretare al comportamentului contractual al reclamantei, asupra cărora instanța de apel, ca instanță devolutivă, s-a pronunțat deja prin hotărârea recurată.

Criticile privind existența unor considerente străine de obiectul dedus judecății reflectate în prezentarea comparativă între noțiunile juridice de eroare și culpă au fost invocate formal, întrucât recurentul-pârât urmărește o reevaluare a susținerilor sale din cererea de apel și repunerea în discuție a situației de fapt așa cum a fost reținută de instanța de prim control judiciar, care, susține recurentul, ar fi în contradicție cu cea existentă în realitate.

Invocarea lipsei motivării înlăturării criticilor sale din cererea de apel este doar apanajul intenției recurentului de readministrare a probatoriului de către instanța de recurs, în vederea dovedirii caracterului lipsit de incertitudine al sumelor facturate, care, în final, ar duce către lipsa stării de eroare reținută în favoarea reclamantei de către instanțele anterioare.

Instanța supremă reamintește faptul că în cadrul recursului nu poate fi analizată temeinicia hotărârii atacate, oricât de nemulțumit ar fi recurentul de situația de fapt reținută de instanțele devolutive, în urma interpretării probatoriului.

Faptul că instanța a preluat unele dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate. Astfel, în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății. Faptul că a fost respins apelul, menținându-se soluția instanței de fond, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, astfel încât să fie incident motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a subsumat aceleași critici și cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu au fost identificate norme de drept material pe care recurentul să fi pretins că instanța de apel le-ar fi aplicat sau interpretat greșit, cu privire la reținerea stării de eroare în care s-a aflat reclamanta pe parcursul executării contractului de locațiune.

Nu în ultimul rând, recurentul a invocat aplicarea greșită de către instanță a regulilor răspunderii civile delictuale, în locul celor care reglementează răspunderea contractuală, cu privire la restituirea sumelor plătite de reclamantă cu titlu de penalități la penalități, în temeiul clauzei nr. 8.8 declarată nulă.

Critica recurentului subsumată de acesta cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, instanța de apel aplicând în mod corect regulile restituirii prestațiilor efectuate în temeiul unei clauze contractuale desființate cu efect retroactiv.

Așa cum s-a arătat în cadrul considerentelor anterioare, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 9/2000 și a constatat că dispozițiile clauzei prevăzute la art. 8.8 din contractul de locațiune, care instituie plata penalităților la penalități, sunt lovite de nulitate absolută.

În cauză, recurentul susține că obligația pretins încălcată este atașată contractului de locațiune încheiat de părți la 11 iulie 2011, potrivit căreia chiriașul are obligația de a achita penalități de întârziere pentru orice întârziere în efectuarea oricăror plăți menționate în contract.

Or, în cauză, clauza care instituia plata penalităților la penalități, respectiv clauza nr. 8.8 din contractul de locațiune, a fost anulată de către instanța de judecată, cu efect retroactiv de la începutul relației contractuale, ceea ce face ca plata efectuată de reclamantă în temeiul clauzei nule să nu aibă temei contractual. Prin urmare, obligația recurentului-pârât de a restitui sumele încasate în temeiul clauzei 8.8, cu titlu de penalități la penalități, nu rezultă din contractul de locațiune încheiat, fiind aplicate principiile retroactivității nulității și restituirii prestațiilor executate.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, întrucât plata realizată nu are drept fundament contractul, determinarea caracterului ei și regulile de reparare a prejudiciului creat entității care a plătit din eroare nu se circumscriu sferei răspunderii contractuale.

Prin critica vizând calculul termenului prescripției extinctive, recurentul pune în discuție data plăților efectuate de intimata-reclamantă pe parcursul contractului, aspect care ține de situația de fapt, așa cum menționează chiar și recurentul, și de probatoriile administrate de instanțele devolutive și care scapă controlului de legalitate pe calea recursului, în condițiile în care atât prima instanță cât și instanța de apel au statuat motivat asupra acestor circumstanțe de fapt.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată de prima instanță și menținută de instanța de apel nu este susceptibilă de critică pe aspectul aplicării greșite a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor din C. proc. civ. care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, prin Decizia RIL nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilind că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Tot o critică de netemeinicie este și cea care vizează încălcarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aprecierea culpei reclamantei nu pune în discuție legalitatea măsurii în sine și, ca atare, nu poate forma obiect al judecății în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAȚIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.