ÎCCJ, decizie (scj.ro #181072)

Cerere de suspendare a obligației de plată a ratelor contractului de credit de investiții în contextul pandemiei COVID-19. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile O.U.G. nr. 37/2020 privind acordarea unor facilități pentru creditele acordate de instituții de credit și instituții financiare nebancare anumitor categorii de debitori

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de credit

Index alfabetic: ordonanță președințială

cerere de suspendare a obligației de plată

contract de credit de investiții

pandemie COVID-19

caz de forță majoră

imposibilitate fortuită de executare

O.U.G. nr. 37/2020, art. 2 alin. (1), alin. (5), art. 3 alin. (4), art. 6

C. proc. civ., art. 19

Din economia dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2020 reiese că obligația de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi și comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună și maximum 9 luni.

Această normă are caracter imperativ, astfel că instanța nu trebuie decât să verifice îndeplinirea condițiilor stabilite în art. 6 din ordonanță, nefiind prevăzută condiția analizei existenței cazului de forță majoră, respectiv a imposibilității fortuite de executare.

Prin urmare, suspendarea operează în temeiul legii dacă debitorul îndeplinește condițiile cumulativ prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.

Astfel, în condițiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea economică i-a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei și a declarat, pe proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligațiile de plată a ratelor de credit, în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de credit de investiții pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182 din 13 mai 2021

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea formulată de reclamantul Aeroportul Internațional A. R.A. în contradictoriu cu pârâta B. - Sucursala Cluj-Napoca s-a solicitat, în temeiul art. 997 C. proc. civ., obligarea pârâtei la aprobarea cererii de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de credit de investiții nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 - pentru o perioadă de 9 luni (aferente perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020), cu cheltuieli de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 839 din 7 iulie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. RA în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pârâta să aprobe cererea de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de investiții nr. RQ14051144693729 încheiat la data de 21 mai 2019 pentru perioada aprilie-decembrie 2020; a obligat pârâta să plătească în favoarea statului suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru de a cărei reducere a beneficiat reclamanta; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 19.042,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. SA, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulate de intimat în parte ca inadmisibilă, iar în rest ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva acestei sentințe a formulat apel incident reclamantul A. R.A. solicitând înlăturarea următoarelor considerente: „suspendarea nu se poate dispune în modalitatea solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanței președințiale într-o cerere de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la momentul rămânerii definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor legale care permit ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul aprilie-decembrie 2020”; cu menținerea soluției cuprinsă în dispozitiv, precum și cheltuieli de judecată în apel.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 526 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de B. SA împotriva sentinței civile nr. 839 din 7 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj; a admis apelul incident declarat de A. RA împotriva unor considerente din sentința civilă nr. 839 din 7 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj și, în consecință, a dispus înlăturarea din considerentele sentinței a următoarelor considerente: „Însă, va fi apreciată ca întemeiată apărarea pârâtei în sensul că suspendarea nu se poate dispune în modalitatea solicitată de către reclamantă prin cererea de transformare a ordonanței președințiale într-o cerere de drept comun, respectiv pentru o perioadă de 9 luni stabilită de la momentul rămânerii definitive a hotărârii deoarece o astfel de solicitare este contrară prevederilor legale care permit ca suspendarea să se facă pe o perioadă de maxim 9 luni cuprinsă în intervalul aprilie-decembrie 2020”; a obligat intimata B. SA să plătească apelantului A. RA suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Deși aparent există o neconcordanță între obiectul cererii inițiale și obiectul cererii modificatoare, obiectul cererii este identic atât în cererea inițială, cât și în cererea modificatoare. Diferența este ca perioada de 9 luni să fie calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar aceasta nu este o diferență sub aspectul obiectului cererii cu care a fost învestită instanța. Aceasta provine din preocuparea intimatului ca, cu ocazia punerii în executare a hotărârii, perioada de 9 luni aferentă obligațiilor de plată din intervalul aprilie 2020 - decembrie 2020 să fie acceptată la suspendare, chiar dacă executarea hotărârii se va realiza după data de 31 decembrie 2020. Respectiva precizare nu este de natură să modifice petitul cererii de chemare în judecată, ci a avut ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii prin care urma să se dispună obligarea pârâtei să aprobe cererea de suspendare a obligațiilor de plată derivate din contractul de credit. Tribunalul nu a modificat limitele învestirii instanței cu ocazia soluționării cererii de chemare în judecată și s-a pronunțat strict în limitele învestirii sale, neputându-se reține încălcarea principiului disponibilității. Aspectele legate de punerea în executare a hotărârii nu pot forma obiectul cererii de învestire a instanței, iar instanța nu ar urma să se pronunțe asupra acestora prin însăși dispozitivul hotărârii, ci acestea urmează a fi clarificate într-o altă etapă, cu ocazia punerii în executare a hotărârii.

Prin urmare, considerentele a căror înlăturare se solicită sunt eronate și, în același timp, prejudiciabile pentru parte, deoarece pot crea premisele unei contestări de către partea adversă a respectării limitelor judecării cauzei, premise care de altfel s-au și concretizat, prin promovarea de către B. SA a unui apel prin care s-a invocat, printre altele, încălcarea de către prima instanță a principiului disponibilității.

Instanța de apel apreciază că se impune admiterea apelului incident și, în consecință, înlăturarea considerentelor indicate de către reclamant.

Potrivit prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 37/2020, obligația de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi și comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se suspendă la cererea debitorului cu până la 9 luni, dar nu mai mult de 31 decembrie 2020.

Condițiile de fond pentru acordarea acestor facilități, potrivit art. 6 constau în: întreruperea de activitate (totală sau parțială, determinată de deciziile adoptate de autoritățile publice competente), deținerea unui certificat de situații de urgență sau certificat pentru situații de urgență (prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie și februarie 2020 sau întreruperea parțială sau totală a activității) și faptul că debitorul nu se află în stare de insolvență, aspect probat cu extras de pe pagina web a ONRC.

În ce privește condiția existenței forței majore care a generat o afectare a veniturilor obținute de debitor, instanța de apel a apreciat că aceasta poate și trebuie să formeze obiectul analizei instanței de judecată, în eventualitatea unui litigiu între părțile care au încheiat contractul de credit, deoarece nu orice întrerupere de activitate sau reducere a veniturilor cu 25% este aptă să constituie o premisă pentru acordarea facilităților la plata ratelor de credit, ci doar acelea care au fost determinate de situația gravă generată de criza COVID-19.

Situația epidemiologică internațională determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de țări, printre care și țara noastră, constituie o realitate ce nu poate fi negată.

Situația generată de  pandemia COVID-19, care a determinat limitări ale activității unor persoane juridice, fie prin efectul deciziilor autorităților competente, fie inerente în noul context epidemiologic, constituie o împrejurare exterioară contractului încheiat de părți, care a fost aptă să se repercuteze, uneori în mod grav, asupra capacității de plată a debitorului și, în final, asupra modului de derulare a raporturilor contractuale.

Din economia dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2020 reiese faptul că, deși legiuitorul a făcut o aplicație particulară a forței majore în contractele de credit aflate în derulare, nu a reglementat efectele forței majore în maniera în care dispun prevederile de drept comun.

Pentru a se putea dispune suspendarea obligațiilor de plată a debitorului, la cererea acestuia, prevederile O.U.G. nr. 37/2020 nu au impus ca și condiție imposibilitatea de executare a obligației de plată, ci doar o dificultate în onorarea acesteia, cauzată de scăderea veniturilor debitorului fie prin înregistrarea unor venituri inferioare celor obținute în perioada precedentă, fie prin restrângerea activității economice derulate.

Intenția legiuitorului prin reglementarea unor facilități la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în imposibilitate de susținere a costurilor creditului datorită situației generate de criza Covid-19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid-19, acești debitori să se îndrepte spre faliment.

Prin hotărârile adoptate la nivelul conducerii aeroportului s-a aprobat suspendarea temporară a contractelor de muncă ale unor salariați ca urmare a efectelor pandemiei, respectiv reducerea activității, reducerea programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână, precum și suspendarea achiziționării unor documentații tehnice aferente obiectivelor de investiții și a unor echipamente și utilaje. Toate aceste împrejurări evidențiază faptul că activitatea economică a reclamantului a fost afectată de criza generată de răspândirea virusului SARS-CoV2.

Deoarece intimatul a îndeplinit condițiile cumulative prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020, se impunea admiterea cererii sale de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de credit de investiții nr. RQ14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferente perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. SA, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost pronunțată de către un complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, astfel că în cauză sunt întemeiate cerințele art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 13 octombrie 2020, completul a fost compus din judecătorii: C. și D., iar la 27 octombrie 2020, când a fost dezbătut fondul cauzei și a fost amânată pronunțarea pentru 3 noiembrie 2020, completul a fost compus din judecătorii, D. și E.

Nu exista la dosarul cauzei niciun înscris care să justifice modificarea intervenită în componența completului de judecată.

Au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în cauză fiind încălcat principiul disponibilității părților.

În mod greșit a reținut instanța de apel că, în realitate, contradicția dintre obiectul cererii inițiale și obiectul cererii modificatoare este doar aparentă.

Recurenta susține că pârâtul A. urmărește să obțină în prezenta cauză suspendarea ratelor pentru o altă perioadă decât cea vizată inițial, respectiv ca suspendarea să opereze începând cu data rămânerii definitive a hotărârii pentru o perioadă de 9 luni.

Intimatul-reclamant face o confuzie vastă între hotărârea judecătorească și dispozitivul acesteia, pe de o parte, și punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, pe de altă parte, altfel spus, între obținerea unui titlu executoriu și punerea în executare a acestuia.

Instanța de apel se întemeiază pe susținerile reclamantului de la termenul de judecată din 7 iulie 2020, deși acestea au fost contestate, iar recurenta susține că, în acest mod, instanța i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Prin cererea modificatoare din 29 mai 2020 s-a modificat obiectul cererii de chemare în judecată în sensul că s-a solicitat ca perioada de suspendare de 9 luni să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii (și nu din aprilie 2020); petitul referitor la momentul curgerii perioadei de suspendare nu are ca finalitate organizarea punerii în executare a hotărârii, ci este un capăt de cerere prin care a fost învestită instanța, aceasta fiind obligată să îl soluționeze astfel cum a fost formulat.

Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 37/2020 și ale H.G. nr. 270/2020, precum și cele din materia forței majore, respectiv art. 1351, art. 1557 și art. 1634 C. civ.

Instanța a reținut că aplicarea O.U.G. nr. 37/2020 se face în litera ei, în mod automat, în sensul că dacă sunt îndeplinite condițiile exprese prevăzute de art. 6, atunci banca este obligată să aprobe cererea. Recurenta susține că această ordonanță reprezintă o aplicație particulară a teoriei forței majore din dreptul comun, iar imposibilitatea fortuită de executare este o condiție intrinsecă de aplicare a ordonanței, iar A. nu s-a confruntat și nu se confruntă cu o imposibilitate fortuită de executare a obligației.

Instanța de apel a golit practic de înțeles și de efecte teoria forței majore din dreptul comun, ignorând-o cu desăvârșire, deși la nivelul declarativ apreciază că această teorie este incidentă în speță.

Dacă s-ar admite că ordonanța nu ar impune imposibilitatea de executare, ci doar dificultatea de executare, această concepție și terminologie se aproprie mai mult de teoria impreviziunii și se îndepărtează semnificativ de teoria forței majore.

Prevederile H.G. nr. 270/2020 nu modifică și nu derogă de la prevederile O.U.G. nr. 37/2020, ci le detaliază și explică.

Instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a ordonanței, precum și a dispozițiilor art. 1351, art. 1557 și art. 1634 C. civ.

O forță majoră aplicabilă

ope legis

nu poate fi recunoscută. În dreptul comun, art. 1634 alin. 4 C. civ. consacră regula conform căreia „dovada imposibilității de executare revine debitorului”. O.U.G. nr. 37/2020 nu consacră

in terminis

vreo excepție de la regula din dreptul comun.

În opinia recurentei, ordonanța instituie cel mult o prezumție relativă de imposibilitate fortuită de executare.

În ce privește condiția imposibilității fortuite de executare, instanța de apel a apreciat că ordonanța nu impune o astfel de condiție.

În condițiile în care ordonanța face o aplicare a teoriei forței majore din dreptul comun, imposibilitatea de executare este o condiție esențială care trebuie analizată, în conformitate cu prevederile art. 1557 și art. 1634 C. civ. Instanța de apel face vorbire despre o „dificultate în executare”, care este incompatibilă cu teoria forței majore.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Instanța de apel apreciază că analiza incidenței forței majore se face în concret, ceea ce înseamnă că trebuie analizate toate condițiile prevăzute de lege pentru ca evenimentului de forță majoră să îi fie recunoscute efectele juridice. Dacă se admite incidența forței majore, atunci analiza instanței trebuie să se refere și la imposibilitatea fortuită de executare, ca efect al forței majore, respectiv la raportul de cauzalitate dintre evenimentul de forță majoră și imposibilitatea de executare.

Instanța de apel consideră că, deși sunt incidente prevederile de drept comun referitoare la forța majoră, totuși ordonanța nu impune ca și condiție imposibilitatea fortuită de executare.

Sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ. și se solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii”. Acest motiv de recurs vizează în mod evident asigurarea respectării principiului continuității, reglementat expres de art. 19 C. proc. civ., care prevede că judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.

Cazurile și condițiile în care completul de judecată stabilit aleatoriu poate fi schimbat sunt reglementate expres de lege, fie că este vorba despre Codul de procedură civilă, fie că este vorba despre Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În speță, la termenul din 13 octombrie 2020, completul de judecată a fost alcătuit din judecătorii C. și D., conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr. 113 din 19 decembrie 2019, acesta fiind completul de apel A3. La termenul din 27 octombrie 2020, completul a fost alcătuit din judecătorii D. și E., aceasta din urmă fiind primul judecător desemnat de permanență conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr. 66 din 2 iulie 2020.

Așa fiind, în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de teza a II-a pct. 2 alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., modificarea compunerii completului nefiind făcută cu încălcarea dispozițiilor legale, câtă vreme, la termenul din 27 octombrie 2020, a intrat judecătorul desemnat în planificarea de permanență.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenta invocă încălcarea principiului disponibilității, criticând limitele învestirii primei instanțe, fiind nemulțumită de soluția pronunțată în apel față de motivele de apel invocate de pârâtă. Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar cu respectarea condițiilor imperative ale legii, în același timp acoperă și dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv

ultra petita

.

În cauză, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că nu a fost încălcat principiul disponibilității și că nu există o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, s-a reținut că A. este îndreptățit la suspendarea ratelor creditului pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.

Așadar, nu există nicio încălcare a principiului disponibilității, instanța acordând ceea ce s-a cerut, respectiv a obligat pârâta să aprobe cererea de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de investiții nr.    RQ 14051144693729 încheiat la data de 21 mai 2019 pentru perioada aprilie - decembrie 2020. În acest mod instanța s-a pronunțat strict în limitele învestirii sale și nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității.

Recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil arătând că instanța de apel a respins proba cu înregistrarea audio a ședinței de judecată din data de 7 iulie 2020.

Dreptul la apărare este garantat, însă nu este un drept absolut, ci trebuie exercitat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Faptul că instanța a respins solicitarea privind administrarea unei probe, considerând că nu este utilă în soluționarea cauzei, nu înseamnă că a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei, instanța fiind suverană în aprecierea utilității probelor.

Pe de altă parte, aprecierea și administrarea probelor nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Este adevărat că dreptul la apărare reprezintă principala garanție a unui proces echitabil, fără de care tranșarea litigiului în mod judicios nu ar fi posibilă, însă în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil astfel cum susține recurenta.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Acest motiv de recurs presupune că instanța a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit. Exemplele date în doctrină se referă la aplicarea unei norme generale în detrimentul normei speciale, aplicarea unei norme străine de speță, interpretarea greșită a textului de lege.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

O.U.G. nr. 37/2020 a fost adoptată având în vedere Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, prin care s-a instituit starea de urgență pe o perioadă de 30 de zile, în contextul evoluției situației epidemiologice internaționale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-COV -2, context în care s-a considerat că, în scopul prevenirii răspândirii virusului și pentru limitarea efectelor negative ale acestuia trebuie luate a serie de măsuri care vor viza sectorul sănătății publice, educației, protecției sociale, precum și măsuri de limitare a efectelor negative determinate de limitarea sau întreruperea activităților socioeconomice.

O.U.G. nr. 37/2020 este un act normativ adoptat în situația excepțională determinată de pandemia de coronavirus. Aceasta reprezintă legea specială față de dispozițiile de drept comun prevăzute de Codul civil.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 37/2020 „obligația de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, reprezentând rate de capital, dobânzi și comisioane, acordate debitorilor de către creditori până la data de 30 martie 2020, se suspendă la cererea debitorului pentru o perioadă cuprinsă între minimum o lună și maximum 9 luni”.

Norma cuprinsă în ordonanță are caracter imperativ, astfel că instanța nu trebuia decât să verifice îndeplinirea condițiilor stabilite în art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020.

Așa fiind, suspendarea operează în temeiul legii, dacă debitorul îndeplinește condițiile enumerate în O.U.G. nr. 37/2020. Legea nu distinge, în afara condițiilor enumerate la art. 6, necesitatea analizei oportunității din partea băncii creditoare, nu este necesar acordul băncii pentru a se dispune suspendarea plății.

Pe de altă parte, în O.U.G. nr. 37/2020 nu este prevăzută condiția analizei existenței cazului de forță majoră, respectiv a imposibilității fortuite de executare.

Banca susține că A. putea și poate să își achite ratele, însă pentru a beneficia de facilitatea suspendării la plată, legea prevede obligația debitorului de a nu avea rate restante. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 5 din O.U.G. nr. 37/2020, facilitatea poate fi acordată doar pentru creditele care nu înregistrează restanțe la data instituirii stării de urgență pe teritoriul României sau debitorii au efectuat plata acestor restanțe până la data solicitării suspendării obligației de plată.

În mod corect a reținut Curtea de apel faptul că O.U.G. nr. 37/2020 nu impune ca și condiție imposibilitatea de executare a obligației de plată, aceasta practic ar echivala cu starea de insolvență a debitorului, ori tocmai legea stabilește în mod expres că debitorul trebuie să nu se afle în stare de insolvență.

Condițiile de fond prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 pentru a se acorda facilitățile la plată sunt: întreruperea de activitate (totală sau parțială), deținerea unui certificat de situații de urgență prin care se atestă o diminuare a veniturilor sau a încasărilor cu minimum 25% în luna martie, aprilie sau mai 2020 prin raportare la media lunilor ianuarie și februarie 2020 sau întreruperea parțială sau totală a activității și faptul că debitorul nu se află în stare de insolvență.

Este de necontestat faptul că activitatea aeroporturilor a fost unul dintre sectoarele cele mai afectate de pandemia de COVID-19, traficul aerian fiind oprit aproape complet în toată Uniunea Europeană, inclusiv în România, din cauza măsurilor aplicate în vederea diminuării impactului tipului de risc, materializate prin restricții de zbor și de trecere a frontierei.

S-a reținut în mod corect de către instanța de apel faptul că intenția legiuitorului prin reglementarea unor facilități la plata ratelor de credit nu a fost doar aceea de a interveni în cursul executării contractelor în favoarea debitorilor care s-ar afla în imposibilitate de susținere a costurilor creditului datorită situației generate de criza Covid-19, ci a fost aceea de adoptare a unor măsuri de sprijin pentru persoanele juridice care au încheiat contractele de credit în calitate de debitor, pentru a se evita ca în conjunctura economică alterată de pandemia Covid-19, acești debitori să se îndrepte spre faliment.

Practic scopul intervenției legiuitorului a fost aceea de acordare a unor măsuri de protecție în scopul diminuării efectelor negative pe care pandemia Covid-19 le-a determinat în mediul economic, astfel ca agenții economici să își mențină o situație economico-financiară relativ stabilă și să se evite situația intrării acestora în insolvență.

Este de reținut în acest context faptul că A. a luat măsuri de reducere a personalului de reducere a programului de muncă și corelativ a veniturilor, de anulare a unor proceduri de achiziție publică sectorială, toate acestea pentru a continua activitatea și a plăti ratele de credit în contextul pandemiei Covid-19, care prin restricțiile impuse a generat o restrângere drastică a activității.

Întrucât intimatul a îndeplinit condițiile cumulativ prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 37/2020 în mod corect a fost admisă cererea de suspendare a obligațiilor de plată aferente contractului de credit de investiții nr. RQ 14051144693729 din 21 mai 2014 pentru o perioadă de 9 luni aferentă perioadei aprilie 2020 - decembrie 2020.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, instanța de apel a arătat în considerentele hotărârii obiectul cererii și susținerile părților, expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, reținând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Critica recurentei privind motivele contradictorii care rezultă din faptul că, deși instanța de apel a reținut că analiza incidenței forței majore se face în concret, analiza condițiilor forței majore se limitează la condițiile formale impuse de ordonanță, fără a se putea analiza pe fond existența imposibilității de executare - este nefondată.

Raționamentul juridic al instanței de apel este corect. Astfel, O.U.G. nr. 37/2020 nu impune printre condițiile prevăzute la art. 6 imposibilitatea fortuită de executare.

Potrivit art. 3 alin. 4 din ordonanță - „Creditorul analizează solicitarea și o aprobă în condițiile prevăzute în normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență”.

În condițiile în care reclamantul a prezentat dovezi din care rezultă că activitatea economică i-a fost afectată de măsurile luate pentru combaterea pandemiei și a declarat, pe proprie răspundere, că se află în imposibilitate de a executa obligațiile de plată a ratelor de credit, în mod corect s-a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 37/2020 și s-a dispus suspendarea obligațiilor de plată aferente contractului de învestiții nr. RQ 14051144693729 încheiat la 21 mai 2019 pentru perioada aprilie - decembrie 2020.

Așa fiind, motivarea hotărârii oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, iar în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.