ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2598/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 28 decembrie 2015, sub nr. de dosar x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 lit. c) din condițiile speciale al contractului de credit nr. x din 13 august 2008, art. 2.4 Secțiunea 2, art. 4.1, art. 4.4 și art. 4.5 Secțiunea 4 din condițiile generale ale contractului amintit; să dispună înghețarea cursului de schimb CHF-leu la data încheierii contractului; să dispună și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare și la restituirea sumelor plătite în plus, împreună cu dobânzile legale aferente; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a arătat, între altele, că în urma fuziunii intervenite la 31 decembrie 2015, B. S.A. și C. S.A. au devenit o singură entitate, și anume C. S.A. Aceeași pârâtă a invocat și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 5722 din 28 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială, invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 5067 din 6 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2004A/2017 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant afirmă că instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului, analizând numai aplicabilitatea normei generale statuate de art. 1578 C. civ. din 1864, ignorând cadrul procesual stabilit de reclamant care și-a întemeiat acțiunea pe normele speciale ce vizează protecția consumatorului și combaterea practicilor comerciale incorecte.

În memoriul de recurs se mai arată că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cu privire la excluderea clauzelor contractuale ce reflectă principiul nominalismului de la analiza caracterului lor abuziv întrucât Secțiunea 4 pct. 4.2 și 4.3 conțin o prevedere expresă ce înlătură incidența art. 1578 în sensul că dau posibilitatea părților de a converti în RON creditul acordat în situația unei fluctuații în sens crescător a cursului valutar cu mai mult de 10% față de valoarea de la data semnării contractului.

Autorul căii de atac susține că motivarea curții de apel cu privire la caracterul normei ce reglementează nominalismul este contradictorie deoarece pe de o parte arată că nu pot fi primite susținerile reclamantului în sensul că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, iar pe de altă parte îmbrățișează opinia instanței europene din Cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant nu a indicat cazul de casare pe care și-a întemeiat cererea de recurs.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017 și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părților.

La termenul de la 15 mai 2019, instanța supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă observă că recurentul-reclamant nu a încadrat criticile formulate prin memoriul de recurs în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. criticile prin care se susține că instanța de apel a motivat contradictoriu decizia atacată, instanța supremă le va respinge, constatând că este logic și clar raționamentul prin care curtea de apel ajunge la concluzia că normele de natură supletivă sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, astfel cum a rezultat din analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

Criticile referitoare la aplicarea greșită a legii, respectiv a raportului dintre norma generală (art. 1578 C. civ. de la 1864) și norma specială (prevederi din materia protecției consumatorilor), precum și cele referitoare la existența unei alte înțelegeri a părților care ar înlătura aplicarea principiului nominalismului pot fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Cu privire la aceste argumente, instanța supremă reține că ele sunt invocate omisso medio și nu pot fi analizate direct în recurs de vreme ce nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel.

Într-o altă critică circumscrisă aceluiași motiv de recurs, autorul căii de atac susține că instanța de apel nu a aplicat corect prevederile art. 1 alin. (2) din Directia 93/13, apreciind că prevederile contractuale contestate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv și că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Aceste critici sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurentul-reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurentul-reclamant reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată. Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora în contract ar fi fost inclusă o altă înțelegere a părților vor fi înlăturate, fiind invocate omisso medio.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, astfel cum a reținut instanța de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc și din celelalte hotărâri pronunțate de CJUE.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2020.