ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2430/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conținutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit și să se dispună eliminarea acestora; pârâta să fie obligată la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor și la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

Prin sentința civilă nr. 4324 din 17.11.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții A. și B., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 11 iunie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1978/A din 16 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4324 din17.11.2017, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D., prin S.C. C. S.A. și S.C. C. S.A.

Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 ianuarie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În cadrul recursului formulat, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel, în mod total eronat și neîntemeiat, a respins cererea de apel formulată, motivând că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar, respectiv comision de administrare flat, dobânda penalizatoare și comision de rambursare anticipată nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru ca reflectă o normă legală, aceasta presupunând ca nu se poate verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lucru total neadevărat.

Totodată, au menționat că instanța de apel, în mod nelegal, a statuat că nu poate avea în vedere apărările recurenților-reclamanți cu privire la lipsa caracterului clar si inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligațiile părților sau la inexistenta bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Au invocat incidența dispozițiilor art. 3 din Directiva 93/2013 CEE, art. 4 alin. (1) și art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea Hotărârii din 16 ianuarie 2014 pronunțată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez a Curții de Justiție a Uniunii Europene, incidența dispozițiilor art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, a textului art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, aplicabilitatea art. 8, art. 27 lit. a) și art. 78 (devenit art. 79) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, textul art. 970 din C. civ. din 1864, art. 6 alin. (1) din Directiva 2005/29/CE, incidența în speță a Cauzei C-186/16, Andriciuc și alții vs. Banca Romanească, decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României.

La data de 25 februarie 2019, E. S.A. a formulat precizări, invocând excepția lipsei calității procesual pasive în cauza dedusă judecății, arătând că S.C. C. S.A. - devenită prin fuziune E. S.A. - a transferat, anterior fuziunii prin absorbție cu E. S.A., creditul acordat recurenților-reclamanți către F.. prin contractul cadru de vânzare-cumpărare din 11.07.2008, iar ulterior, între F.. și D. S.A. a intervenit un contract de cesiune, despre care debitorii-cedați (recurenții-reclamanți) au fost și înștiințați.

Totodată, au precizat că, în conformitate cu notificarea transmisă recurenților-reclamanți, începând cu data de 01.07.2018, noul reprezentant al D. S.A. este S.C. G. S.A.

La data de 2 aprilie 2019, la dosar a fost înregistrată întâmpinarea formulată de către intimata-pârâtă E. S.A., prin care s-a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivată de împrejurarea că litigiul a fost înregistrat pe rolul instanței de fond la data de 18.07.2017, înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017, astfel că decizia recurată nu poate fi atacată cu recurs, fiind supusă dispozițiilor legale în vigoare la data pronunțării sale.

Prin întâmpinare s-a mai invocat și excepția nulității recursului, întrucât aspectele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci reprezintă reluarea criticilor deja formulate în fața instanței de apel, care și-au găsit deja rezolvarea în decizia recurată.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă E. S.A; a admis în principiu recursul și a constat suspendarea judecății de prim drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 13 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părților să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a fost soluționată la 9 iulie 2020.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin acțiunea pendinte, reclamanții B. și A. au invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în Contractul de credit nr. x/19.06.2008 solicitând instanței să constate nulitatea acestei clauze și stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și să fie obligată pârâta la restituirea diferențelor încasate de aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului și la plata dobânzii legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. IV din contract și contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva E., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Recurenții-reclamanțâi mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a reținut că acordarea creditelor în valută nu a fost și nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din chiar prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Națională a României, act normativ invocat chiar de către recurentul-reclamant.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din secțiunea a IV-a din Capitolul II al Regulamentului, secțiune denumită "Regimul aplicabil rezidenților", rezidenții au dreptul să dobândească, să dețină și să utilizeze active financiare exprimate în valută. Potrivit alin. (2), sumele în moneda națională și în valute cotate - precum CHF - deținute de rezidenți pot fi convertite prin intermediul pieței valutare. Prin alin. (3) s-a stipulat că rezidenții pot deschide conturi în valută și în moneda națională la instituții de credit și alte instituții asimilate acestora. Ca atare, atât dobândirea sumei împrumutate în CHF cât și deschiderea unui cont bancar în această monedă - chiar dacă acesta a fost deschis în vederea restituirii sumei împrumutate, deoarece dispoziția alin. (3) menționată nu distinge - se circumscriu prevederilor art. 5 alin. (1) și alin. (3) pre-citate, fiind, pe cale de consecință permise, fără a prezenta relevanță dispozițiile art. 3 din același act normativ.

Contractul de credit dedus judecății a dat naștere obligației împrumutaților de a restitui suma de bani împrumutată în moneda CHF, conform acordului de voință al părților și în conformitate cu dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Dată fiind forța obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu poate dispune modificarea convenției de credit cu privire la moneda împrumutului, indiferent de normele edictate de Banca Națională a României în privința regimului valutar. Astfel de norme nu sunt menite a institui cerințe de validitate a contractelor - caz în care s-ar pune în discuție exclusiv problema nulității, nu și a modificării contractului de către instanța de judecată - ci de a asigura monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 și nr. 20/2006 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Prin urmare, normele emise de Banca Națională a României nu pot fi invocate de către recurenții-reclamanți în scopul de a obține modificarea convenției încheiate cu banca, în sensul înlocuirii monedei contractului.

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanți în motivarea cererii - care a cunoscut o consacrare jurisprudențială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziții cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speță.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Considerentele în care Curtea Constituțională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar și teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunțată tot de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanța de contencios constituțional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

Totodată, incidența deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale este de domeniul evidenței în cauza de față (ea însăși grefată pe un contract de credit încheiat de o instituție bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât și acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanța de apel și întemeiate pe dezlegările date de instanța de contencios constituțional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, instanța de apel a reținut corect că nu se justifică cererea reclamanților privind restituirea sumelor încasate de pârâtă peste cursul valutar de la data semnării contractului și a dobânzii legale aferente (obligarea la plata dobânzii legale fiind solicitată direct în apel cu încălcarea art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.).

Având în vedere că recurenții au invocat în cadrul acestor susțineri și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o atare critică este pur formală, întrucât nu au fost indicate motivele contradictorii, motivele străine de natura cauzei sau nemotivarea hotărârii, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1978/A din 16 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.