ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2215/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 28 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta V. S.A., să se dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ. din 1864, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 21 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus disjungerea cauzei în privința reclamantului I. și formarea unui dosar nou, înregistrat sub nr. x/2016.

Cererea reclamantului I. vizează clauza de risc valutar de la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/01.08.2007, diferența dintre valoarea creditului de la data încheierii contractului și valoarea creditului de la data introducerii cererii de chemare în judecată fiind evaluată de reclamant la suma de 172.954,88 RON .

Prin sentința civilă nr. 5732/2016 din 4 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 6170 din 10 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâta V. S.A. și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 6170 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamantul I., prin care a solicitat admiterea apelului și anularea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta V. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1514A din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

La 7 decembrie 2017, reclamantul I. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1578 C. civ. din 1864, întrucât principiul nominalismului monetar nu exclude aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

În acest sens s-a învederat că instanța de apel a reținut incidența principiului nominalismului monetar și a principiului forței obligatorii a contractului, fără să aibă în vedere că împrumutatul nu a încasat franci elvețieni la încheierea contractului de credit, ci RON, astfel cum rezultă din extrasul de cont din dosarul de creditare.

Prin raportare la decizia CJUE, pronunțată în cauza C26/2013, s-a arătat că este posibilă verificarea legalității clauzei de risc valutar care face parte din obiectul contractului.

Astfel, instanțele judecătorești pot constata caracterul abuziv al unor clauze care se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului ori remunerației, în măsura în care nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, evocând în acest sens jurisprudența CJUE din cauza C-484/08 și cauza C-241/98.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate în domeniul protecției consumatorilor.

În legătură cu acest aspect, s-a învederat că limbajul clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, iar limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecințele economice ce decurg din executarea contractului de credit, evocând în acest sens decizia CJUE pronunțată în cauza C-26/13.

Or, instanța de apel nu a analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei de risc valutar din perspectiva consecințelor economice și al producerii unui dezechilibru vădit și semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât riscul valutar este suportat exclusiv de către împrumutat.

De asemenea, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la considerentele deciziei CJUE pronunțate în cauza C-186/16.

În legătură cu această decizie, s-a arătat că instituția financiară trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variații ale cursului valutar și riscurile inerente contractării unui credit într-o monedă străină.

Astfel, informațiile furnizate de instituția financiară trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau deprecierii valutei în care a fost acordat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar îl au asupra ratelor aferente împrumutului.

În cazul neîndeplinirii acestei obligații, instanța de judecată poate constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 16 ianuarie 2018 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 15 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă a menționat în cuprinsul întâmpinării ca nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 27 februarie 2018 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant I. împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinsă în art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 1 august 2007, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuție, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 1 august 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauza contestată.

Critica recurentului privind moneda în care a fost tras, în realitate, creditul nu se circumscrie într-o critică de nelegalitate ce ar putea fi verificată de instanța de recurs, întrucât recurentul pune în discuție modul de interpretare a probatoriului administrat de instanțele anterioare. Recursul urmărește examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, interpretarea probatoriului fiind atributul instanțelor devolutive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și altii, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței anterioare, considerente suplimentare, stabilindu-se că nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurent clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe), a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

Conform art. 453 cu referire la art. 452 C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă W., reduse în condițiile art. 451 alin. (2) din același cod.

Prezenta instanță a procedat la reducerea onorariului de avocat, de la suma de 4.419,47 RON, potrivit înscrisurilor de la dosar recurs, la suma de 3.000 RON, în condițiile textului de lege sus-menționat, deoarece a apreciat că suma inițială este nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de apărătorul intimatei, constând în depunerea întâmpinării, precum și în participarea la un singur termen de judecată, cel din 11 noiembrie 2020, la care cauza a rămas în pronunțare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I. împotriva deciziei civile nr. 1514A din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant I. la plata către intimata-pârâtă W. a sumei de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.