ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 215/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca - prin hotărârea ce se va pronunța - să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor privind plata ratelor în CHF și să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului urmând a se face la data contractării creditului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul acțiunii, reclamanții si-au precizat valoarea obiectului primului capăt de cerere la suma de 288.803,60 RON, indicând totodată caracterul neevaluabil în bani al celui de-al doilea capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 788 din 01.02.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, prin care au solicitat schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din 17.10.2016, Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea cauzei cu numărul C-186/2016 aflată pe rolul CJUE. La data de 02.04.2018, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, a dispus redeschiderea judecății.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, prin decizia nr. 653 din 2 aprilie 2018, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B. .

Recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru motivele de casare prevăzute de pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți susțin, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de nulitate invocate, încălcând normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum acesta este reglementat de art. 425 C. proc. civ., fără a arăta motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, arată că, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidența pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenții reclamanți arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește aplicarea deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, recurenții-reclamanți arată că, pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a indicat și mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul național atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

În opinia recurenților, analiza efectuată de instanța de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, potrivit recurenților, caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive, chiar dacă intră în sfera noțiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil. Clauzele sunt abuzive, potrivit recurentului-reclamant, și pentru că au fost inserate în contracte nenegociate și, contrar cerințelor bunei-credințe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților, dezechilibrul manifestându-se și în timpul executării contractului.

Principiul nominalismului, astfel cum susțin recurenții, are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiții, consideră că revenea instanței de apel obligația să aplice excepția în discuție așa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 și interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, dar și în raport de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Recurenții-reclamanți arată că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, așa cum a arătat C.J.U.E. în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiții: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Susțin că, dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, așa cum arată art. 169, normele obligatorii din dreptul național în materia protecției consumatorului, trebuie să fie în mod obligatoriu mai stricte, adică să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin directivă).

Astfel, arată că instanța trebuie să aplice prioritar Directiva 93/13 și Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, așa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituție și că, în cazul de față, principiul nominalismului, așa cum a fost invocat de intimata-pârâtă și aplicat de către instanța de apel, nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenții-reclamanți mai arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Prin urmare, în opinia recurențior-reclamanți, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepția instituită de art. 1 alin. (2) din directivă.

Clauzele contestate, astfel cum susțin recurenții, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Totodată, arată că instanța trebuia să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

O astfel de analiză, astfel cum susțin recurenții, este în acest moment superfluă, raportat la aspectele arătate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la paragrafele 37, 41 și 43 din decizia dată în speța Andriciuc.

Așadar, recurenții arată că instanța de apel a constatat în mod greșit că sunt redactate în mod clar și inteligibil clauzele contestate.

Recurenții-reclamanți consideră că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială și că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaționale, iar raporturile juridice inegale, de putere, dintre bancă și consumator îl fac pe acesta să fie dependent informațional de bancă. În acest sens, recurenții-reclamanți arată că oferta de a contracta, precum și contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informațiile oferite de bancă pentru a-și forma un consimțământ în cunoștință de cauză și că lipsa sau disimularea informației determină vicierea sau lipsa totală a consimțământului.

Totodată, recurenții arată că băncii îi revenea obligația de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora, operând o prezumție de neinformare în favoarea consumatorului, care nu a fost răsturnată de către bancă prin prezentarea de probe.

Orice bancă vânzătoare de produse de creditare are, potrivit recurentului-reclamant, obligația să includă în caracteristicile creditului și avertizarea asupra riscului valutar, în raport de dispozițiile art. 15 și, respectiv, art. 48 din Codul consumului, iar față de art. 6 și art. 7 din Legea nr. 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Recurenții-reclamanți fac trimitere și la Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, în ceea ce privește obligația de avertizare cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, prin încheierea din 19 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenții au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen la data de 4 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 653 din 2 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile recurenților subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și nemotivarea hotărârii, vor fi înlăturate ca fiind nefondate.

În speță, prin cererea de recurs s-a susținut că instanța nu a analizat toate motivele de nulitate a clauzelor a căror anulare s-a solicitat și nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că, reclamanții au invocat dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. ca unic temei al apelului, motiv pentru care s-a pronunțat, în fond, numai pe baza motivelor, mijloacelor de apărare și probelor invocate la prima instanță.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de fond a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale și a analizat toate motivele de nulitate a clauzelor invocate.

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenții-reclamanți în memoriul de recurs, care vizează obligația de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, inexistența bunei-credințe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

În prezenta speță nu se pune în discuție suportarea vreunei diferențe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare și cel valabil la vânzare, pentru a se face aplicabilitatea jurisprudenței CJUE (cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt), creditul fiind acordat în CHF, iar obligația de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeași monedă, situație față de care nu se pune problema efectuării unei operațiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenții-reclamanți au reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispozițiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum și a Regulamentului B.N.R. nr. 17/2012 și nr. 24/2011, acestea nereprezentând aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 653 din 2 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 653 din 2 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.