ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1897/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. x/2019 din 18 decembrie 2019, reclamanta MINIERA MEDGIDIA S.A. în faliment, prin C. civ. A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să fie obligată pârâta la plata integrală și imediată a creanței certe, lichide și exigibile, în cuantum total de 256.889,75 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate la factura fiscală nr. x din 7 decembrie 2012, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 septembrie 2012.

Pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare - solicitând în principal, admiterea excepției prescripției extinctive și în consecință respingerea acțiunii promovate ca prescrisă, în subsidiar solicită respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 266 din 22 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta MINIERA MEDGIDIA S.A. în faliment prin C. civ. A., împotriva pârâtei B. S.R.L., fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 266 din 22 iunie 2020 a declarat apel MINIERA MEDGIDIA S.A. care prin decizia civilă nr. 23 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției extinctive pentru perioada 19 decembrie 2016 - 31 mai 2019, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să-i achite reclamantei suma de 73.768,96 RON, cu titlu de penalități de întârziere: a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 23 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a declarat recurs B. S.R.L.

În motivarea cererii recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanța de apel a constatat în mod neîntemeiat că plățile pe care le-a efectuat și încheierea unui angajament de plată, echivalează cu recunoașteri ale debitului, care au întrerupt prescripția extinctivă, efectul fiind, potrivit art. 2541 alin. (1), (2) din C. civ. ștergerea prescripției începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere și începerea curgerii unui nou termen de prescripție extinctivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta arată că instanța de apel nici măcar nu s-a pronunțat, deși era obligată să rejudece fondul și să constate că debitul a fost achitat integral. În susținerea acestei critici recurenta face trimitere la înscrisurile existente la dosarul cauzei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x, angajamentul de plată încheiat la data de 5 august 2016.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Analizând actele dosarului în funcție de criticile și apărările invocate Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textul de lege are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispoziții legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Doctrina a statuat că pentru a exista acest motiv de casare este nevoie, în principiu, ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii.

În prezenta cauză problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă a intervenit prescripția dreptului la acțiune a penalităților de întârziere în condițiile în care părțile litigante au încheiat un angajament de plată a debitului principal și au fost efectuate plăți în baza acestuia, după împlinirea termenului de prescripție.

Potrivit art. 2507 din C. civ., nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită.

Literatura de specialitate a statuat că renunțarea la prescripție este actul prin care beneficiarul prescripției câștigate renunță la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, iar ca natură juridică renunțarea la prescripția extinctivă este un act juridic care îmbracă mai multe caractere specifice, și anume: unilateral, consensual, neutru, pur și simplu (neafectat de modalități) abdicativ (constând în stingerea prin renunțare, a dreptului de a invoca prescripția).

Articolul 2508 din C. civ. prevede că, renunțarea la prescripție este expresă sau tacită (alin. (1). Renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce (alin. (2).

Din dispozițiile art. 2508 C. civ. rezultă că renunțarea la prescripția îndeplinită poate fi atât expresă cât și tacită.

Renunțarea este expresă când se face printr-un act scris sau în mod verbal și renunțarea este tacită când rezultă dintr-un fapt sau dintr-o împrejurare care lasă a se presupune abandonarea prescripției îndeplinite.

Or, prin încheierea angajamentului de plată la data de 5 august 2016 și efectuarea plăților în baza acestuia a debitului principal reiese fără echivoc că în prezenta cauză a operat renunțarea tacită a prescripției a debitului principal.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că prin încheierea nr. 1158 din 25 august 2017 Judecătoria Caransebeș a admis cererea având ca obiect ordonanța de plată și a dispus obligarea B. (recurenta) la plata sumei de 73.061,88 RON debit principal diferență de plată din factura fiscală nr. x din 7 decembrie 2012.

Față de cele arătate la care se adaugă și faptul că debitul principal a fost achitat integral la 10 septembrie 2019 (afirmația intimatei în întâmpinare și necombătată de către recurentă) rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18 decembrie 2019, dreptul de a solicita penalități de întârziere aferente perioadei de trei ani anterioară introducerii acesteia nu era prescris.

Referitor la critica recurentei privind fondul cauzei, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat, Înalta Curte o va înlătura deoarece atât din dispozitivul cât și din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța a dispus cu privire la penalitățile de întârziere.

Susținerea recurentei referitoare la interpretarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x, angajamentul de plată încheiat la 5 august 2016 nu va fi analizată de către Înalta Curte deoarece se tinde la reaprecierea probelor ceea ce este incombatibilă cu etapa procesuală a recursului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 23 din 13 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.