ÎCCJ, decizie (scj.ro #185427)

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Ne bis in idem

Cuprins de materii

: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Index alfabetic:

-

drept procesual penal

- partea specială. Judecata

- ne bis in idem

- trimitere spre rejudecare

C. proc. pen

.: art.6, art. 438 alin. (1) pct. 8,

Protocolul nr.7 al Curții Europene a Drepturilor Omului

, art.4

Ordonanța procurorului prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale și administrarea de probe noi, nu face parte din categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat, în absența oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei, nefiind astfel aplicabil principiul

ne bis in idem

, configurat în dispozițiile art. 6 C. proc. pen. și în  art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca atare, instanța de apel nu putea dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., fiind incident  cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr.357/RC din 23 septembrie 2021

Notă: în același sens decizia nr.147/RC din 3 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală în dosarul nr.2433/212/2014

.

Prin sentința penală nr.159 din data de 19.11.2018, pronunțată de Tribunalul Olt, în baza art.289 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 1 an și 4 luni 2 închisoare și la pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta, pe o perioadă de 1 an și 4 luni.

În baza art.65 alin.1 Cod penal, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

S-a stabilit că pedeapsa complementară se va executa în condițiile art.68 lit.b Cod penal.

În baza art.91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere pe un termen de 3 ani.

Conform dispozițiilor art.93 alin.1 din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probațiune Olt, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor de existență;

Conform dispozițiilor art.93 alin.3 din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Consiliul local al mun. S – Direcția Administrare Patrimoniu sau la Colegiul Național.

I s-a atras atenția inculpatei că, în cazul în care încalcă cu rea-credință măsurile și obligațiile dispuse, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei în regim de detenție, conform art.96 Cod penal.

În baza art.274 alin.1 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în cuantum de 100 lei, În baza art.274 Cod procedură penală, a fost obligată inculpata să plătească statului cheltuieli judiciare

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și inculpata A.

Prin decizia penală nr.1207 din 20 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, în temeiul art.421 alin.2 lit.a Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr.159/19.11.2018 a Tribunalului Olt, și  a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva aceleiași sentințe penale, ca nefondat. A fost desființată în totalitate sentința instanței de fond și, în rejudecare: În temeiul art.396 alin.6 raportat la art.16 alin.1 lit.i și art.17 alin.2 Cod procedură penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A., pentru infracțiunea prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.

În temeiul art.275 alin.3 și 6 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, la data de 26 iunie 2015, s-a formulat de către mai mulți petenții plângere penală împotriva inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj, prevăzută de art.207 Cod penal, abuz în serviciu, prevăzută de art.297 Cod penal și luare de mită, prevăzută de art.289 Cod penal raportat la art.308 Cod penal, dosarul fiind înregistrat la D.N.A – Serviciul Teritorial Craiova sub nr.811/VIII-I/2015. Au fost administrate probatorii, constând în declarațiile petenților, ale inculpatei A., actele depuse de părți, contractele de asistență juridică încheiate între inculpată, în calitate de reprezentant al cooperației și apărătorii aleși, inclusiv reprezentarea în dosarul privind anularea hotărârilor adunării generale a membrilor cooperatori, privind revocarea inculpatei din funcția de președinte, anexele la contractele de asistență juridică, raportul privind activitatea apărătorului și modalitatea de calcul a onorariului, facturile fiscale de plată a onorariilor, încheiate între cabinetele de avocatură și Cooperația Meșteșugărească, informarea Consiliului de Administrație, înregistrară la 9 aprilie 2015, decizia nr.35 din 15.03.2016, informarea de preaviz, certificatul grefei civile în dosarul nr.xxx/xxx/xxxx al Tribunalului Olt, cererea petenților formulată la 11 mai 2015 și înregistrată la cooperație, privind eliberarea unei fotocopii a contractului de asistență încheiat cu Cabinetul de avocatură, sesizarea petenților înaintată către D.N.A – S.T. Craiova, ce a fost, la rândul său, înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, aceasta în condițiile în care D.N.A – S.T. Craiova a constatat necompetența materială a organului de urmărire penală, faptele reclamate putând întruni, eventual, elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, prevăzută de 6 art.207 Cod penal, în condițiile în care în plângere nu sunt menționate fapte în competența organului de urmărire penală sesizat, așa cum rezultă din referatul întocmit la data de 03.02.2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, fiind începută urmărirea penală in rem, prin ordonanța din data de 14.03.2016, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută de art.207 Cod penal. Prin ordonanța din data de 27.09.2016, procurorul de caz, a dispus clasarea cauzei pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art.207 Cod penal, în temeiul art.16 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, arătându-se că din probele administrate (declarațiile petenților, declarațiile inculpatei, înregistrarea efectuată în mediul ambiental de către petenți și actele depuse) a rezultat că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenți, neurmărind dobândirea unui folos material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese și din declarațiile petenților, care au precizat, cu ocazia audierii, că suma de 3600 euro și TVA urma să fie remisă avocatului cu care numita A. încheiase un contract de asistență juridică și nu pentru a fi însușită de aceasta. Așa cum a rezultat din referatul întocmit, s-a reținut că niciuna dintre persoanele audiate nu a precizat că inculpata ar fi cerut vreo sumă de bani pentru sine sau pentru a nu le concedia pe acestea din cadrul cooperației.

Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S., verificând legalitatea și temeinicia soluției adoptate, prin Ordonanța din 21.10.2016, a infirmat Ordonanța dată la 27.09.2016 și a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, dosarul fiind restituit Inspectoratului de Poliție O. – Secția Investigații Criminale pentru completarea cercetărilor penale, totodată dosarul înaintându-se judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria S., în vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale în cauză. Așa cum a rezultat din Oordonanța de infirmare a soluției de clasare, aceasta a avut la bază constatarea că aceeași situație de fapt face obiectul cercetării penale în dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, șantaj, prevăzută de art.207 Cod penal și trafic de influență, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal și art.6 din Legea nr.78/2000, dosar în care ancheta se află într-o fază avansată, astfel încât nu erau îndeplinite condițiile de clasare, buna înfăptuire a justiției impunând declinarea dosarului nr.xxx/P/xxx la dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O.

Judecătorul de cameră preliminară învestit cu cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, prin încheierea nr.612 din 21.11.2016, a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria S., arătând că simpla invocare a faptului că împotriva aceleiași persoane se fac cercetări într-o altă cauză aflată pe rolul altui organ judiciar și că cercetările ar fi într-o stare avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune infirmarea unei soluții de 7 clasare și deschiderea urmăririi penale, aceasta în condițiile în care legea impune ca analiza ordonanței de infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția de clasare sau au fost descoperite fapte sau împrejurări noi, care nu mai justifică soluția de clasare, situații ce nu se regăsesc în cauză. Dosarul având ca obiect soluționarea apelurilor declarate în cauză privește acțiunea penală declanșată împotriva inculpatei în dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.308 alin.1 Cod penal raportat la art.289 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000, cauza fiind clasată în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de șantaj. Și acest din urmă dosar a pornit la plângerea formulată de petenți, având conținut identic (formă și fond) cu plângerea formulată în dosarul nr.xxx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S., plângerea fiind înregistrată la data de 8.06.2015 la I.P.J.– Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, iar la data de 5.02.2016 a fost înregistrat dosarul pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O. Prin ordonanța din data de 9.02.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpată, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.289 Cod penal raportat la art.308 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000, acțiunea penală fiind pusă în mișcare împotriva inculpatei prin ordonanța din 15.09.2016, luându-se față de aceasta măsura controlului judiciar. Existența celor două dosare penale, unul finalizat cu soluția de clasare, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevazută de art.335 Cod procedură penală, iar altul finalizat prin trimiterea în judecată a inculpatei, respectiv condamnarea acesteia în primă instanță, a pus în discuție aplicarea principiului non bis in idem, temeinic invocat de către petentă în calea de atac formulată (în opinia instanței de apel). S-a constatat că nici judecătorul fondului și nici procurorul nu au contestat că soluția de clasare a cauzei dată de procurorul de caz ar excede aplicării art.4 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, potrivit căruia „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost  deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a acestui stat” și art.6 din Codul de procedură penală, ce prevede în același sens, respectiv că „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”. S-a remarcat că dispozițiile art.4 din Protocolul Curții Europene a Drepturilor Omului, în alineatul 2, nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cazul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. S-a apreciat, astfel, că dispunerea de către Ministerul Public a soluției de clasare într-o procedură finalizată în mod definitiv prin încheierea judecătorului de cameră preliminară ce a avut spre confirmare ordonanța de infirmare a clasării dispuse, pe de o parte, iar pe de altă parte, dispoziția aceluiași parchet de a trimite în judecată aceeași persoană în vederea condamnării, demarând astfel o a doua procedură penală, nu s-a putut realiza decât cu încălcarea garanțiilor instituite de principiul ne bis in idem. S-a arătat de către instanță că data înregistrării plângerii formulate de cei cinci petenți ar face inaplicabil art.6 din Codul de procedură penală, aceasta fiind diferită, dosarul nr.xx/P/xxx fiind înregistrat la 5.02.2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O, pe baza sesizării din 8.06.2015 la I.P.J, iar dosarul nr.xxx/P/xxx la data de 26.06.2015, la D.N.A – S.T. C. Or, primul dosar înregistrat pe rolul organelor de urmărire penală, dosar în care sunt administrate și primele probe, este și dosarul finalizat în condițiile art.335 din Codul de procedură penală, data înregistrării plângerilor și parcursul soluționării acestora fiind cel care pune în discuție existența procedurilor penale paralele. S-a susținut, de asemenea, că în prezenta cauză nu poate exista o repetare a trimiterii în judecată, atât timp cât dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O. privește o cercetare penală aprofundată în raport de celălalt dosar, fiind instrumentat de către un agent de poliție, pe când cel de față, de procurorul de caz, soluția dată neputând fi calificată drept decizie definitivă dacă din motivare rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată, absența audierii victimei și a unui eventual martor reprezentând un indiciu al lipsei unei astfel de urmăriri aprofundate. Prioritar aprecierilor asupra caracterului „aprofundat” al cercetării penale efectuate în cele două dosare, instanța de apel a subliniat caracterul final, în sensul art.4 din Protocolul nr.7 al Curții Europene a Drepturilor Omului, al ordonanței de clasare, aceasta fiind dată în procedura prevăzută de art.335 Cod procedură penală, inclusiv confirmarea judecătorului de cameră preliminară asupra procedurii îndeplinite. S-a reținut că judecătorul de cameră preliminară a analizat dacă existența unui alt dosar penal înregistrat împotriva inculpatei, cu același obiect, stare de fapt identică, poate constitui temei pentru infirmarea unei soluții de clasare, în 9 controlul judiciar efectuat hotărându-se că existența în lucru a unui alt dosar nu are caracterul faptelor sau al împrejurărilor noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia dosarul, cerință impusă de art.335 alin.1 Cod procedură penală. Mai mult, din enumerarea probatoriilor administrate în cele două cauze, s-a observat că acestea sunt aceleași, probele ce vizează faptele împotriva cărora există plângerea penală, declarațiile petenților, ale inculpatei, înregistrarea audio, dar și actele ce privesc numeroasele litigii de muncă de la nivelul Cooperației Meșteșugărești, precum și contractul de asistență juridică al apărătorului ce solicită onorariu de succes. Or, articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenție face o distincție clară între a doua urmărire penală sau proces penal, care este interzis în primul paragraf al articolului respectiv și reluarea unui proces în circumstanțe excepționale, situație menționată la al doilea paragraf, articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 prevăzând, în mod expres, posibilitatea ca o persoană să fie nevoită să accepte urmărirea penală pentru aceleași acuzații, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care o cauză este redeschisă în urma apariției de noi probe sau a descoperirii unui viciu fundamental în procedurile anterioare (cauza Mihalache împotriva României). Redeschiderea procedurii este posibilă, însă este supusă unor condiții sticte: decizia de redeschidere a cauzei trebuie justificată prin apariția unor fapte noi sau recent descoperite sau prin descoperirea unui viciu fundamental în procedurile anterioare, care ar putea afecta rezultatul cauzei, aceste condiții nefiind alternative, ci cumulative. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului indică astfel că, de la caz la caz, Curtea evaluează dacă circumstanțele invocate de o autoritate de nivel superior, pentru redeschiderea procedurilor, constituie fapte noi (circumstanțe care privesc cauza, dar care apar numai după proces) sau recent descoperite (circumstanțe legate de cauză, care există pe parcursul procesului, dar rămân ascunse judecătorului și devin cunoscute abia după proces) sau un viciu fundamental în procedura anterioară. S-a reținut că noțiunea de „viciu fundamental”, în sensul art.4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 la Convenție, sugerează că numai o încălcare gravă a unei erori procedurale care afectează grav integritatea procedurii anterioare poate servi drept bază pentru redeschiderea acesteia din urmă, în detrimentul acuzației inculpatului, care a fost achitat pentru o infracțiune sau pedepsit pentru o infracțiune mai puțin gravă decât cea prevăzută de legea aplicabilă. S-a concluzionat astfel că o simplă reevaluare a probelor existente la dosar, de către procuror sau de instanța de nivel superior, nu îndeplinește acest criteriu, aprecierea în mod diferit de către procurorul de rang superior a circumstanțelor, care, în opinia sa, ar fi trebuit să dea naștere răspunderii penale, nefiind de natură a justifica formularea unei noi acuzații, în circumstanțe identice. S-a apreciat de către instanța de apel că acesta este raționamentul ce își găsește aplicare și în speța de față, în contextul în care dosarul nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S., soluționat definitiv prin clasarea cauzei, nu mai permite ca inculpata să fie judecată de două ori pentru aceeasi infracțiune, decât cu încălcarea principiului non bis in idem.

La data pronunțării soluției finale în acest dosar, procurorul de caz și ulterior judecătorul, atunci când a verificat soluția de infirmare, a avut spre analiză inclusiv actele de urmărire penală realizate în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., în condițiile în care existența acestui dosar a reprezentat motivul infirmării soluției de clasare, infirmare dispusă de către procurorul ierarhic superior. S-a opinat că enumerarea aproape exhaustivă a declarațiilor date de petenți, inclusiv reproducerea discuției interceptate cu telefonul lor, nu este de natură a modifica interpretarea probatoriilor în cauza de față, atât timp cât acest procedeu nu constituie decât o reproducere și nu o veritabilă interpretare, în măsură să asigure, în mod coroborat, semnificația probelor din dosar, comportamentul inculpatei primind, la rândul său, semnificație contrar adevărului judiciar impus în cauză, „solicitarea inculpatei de a primi mită în fața unei asistențe numeroase, inclusiv a celor cinci intimați” apărând ca neverosimilă. De altfel, s-a reținut că, în ambele dosare penale, conținutul declarațiilor este același, chiar dacă dimensiunile sunt altele, doar interpretarea fiind diferită. Astfel, în aplicarea dispozițiilor art.6 din Codul de procedură penală, s-a constatat că se impune a se reforma soluția primei instanțe, în sensul încetării procesului penal pornit împotriva inculpatei A., atât timp cât ne aflăm în fața unei decizii cu efect final, decizia de clasare a cauzei și a unei alte decizii ce urmărește tragerea la răspundere penală a aceleiași inculpate. A fost avută în vedere și împrejurarea că, în cauza amintită (cauza Mihalache contra României), se arată următoarele: „Convenția permite, fără îndoială, statelor, în funcția lor de administratori ai justiției și de gardieni ai interesului public, să definească ceea ce, potrivit dreptului lor intern, constituie o decizie prin care procesul penal este încheiat cu efect final. Cu toate acestea, dacă statele contractante ar putea stabili, după cum consideră, când o decizie este „definitivă” în sensul art.4 din Protocolul nr.7, fără controlul Curții, aplicarea acestui articol ar fi lăsată la latitudinea lor. O latitudine care s-ar extinde atât de mult poate duce la rezultate incompatibile cu scopul și obiectul Convenției (a se vedea mutatis mutandis, Engel și alții 81 Ozturk vs Germania, 21 februarie 1984, seria A nr.73) și anume de a se asigura că nimeni nu este judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune. Dacă acest drept nu ar fi însoțit de o garanție care să permită determinarea deciziei „definitive” întrun anumit caz, pe baza unor criterii obiective, acesta ar fi aplicat foarte limitat. Cu toate acestea, dispozițiile art.4 din Protocolul nr.7 trebuie interpretate și aplicate într-o manieră care să facă drepturile practice și eficace, nu teoretice și iluzorii (Artic vs Italia, 13 mai 1980, seria A nr.37 și Sergey Zolotukhin)”. S-a subliniat, așadar, că prin instituirea procedurii prevăzute de art.335 din Codul de procedură penală în materia rezolvării cauzelor și a sesizării instanței, a reluării în caz de redeschidere a urmăririi penale, s-a asigurat standardul garanțiilor Convenției în materia condițiilor tragerii la răspundere 11 penală, inclusiv în materia redeschiderii urmăririi penale, excepția încuviințată de Convenție fiind dată numai de apariția unor fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea, precum și viciul fundamental de procedură prevăzut de art.4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 la Convenție.

Or, cauza penală ce formează obiectul dosarului de față, în măsura în care nu privește fapte și împrejurări noi și nici existența unui viciu de procedură, în raport de soluția finală dată în dosarul Judecătoriei S., nu poate fi soluționată decât prin încetarea procesului penal, în temeiul art.16 alin.1 lit.i din Codul de procedură penală. Față de considerentele expuse, s-au apreciat ca lipsite de temei motivele invocate de parchet în calea de atac promovată.

Împotriva deciziei instanței de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a declarat recurs în casație, invocând cazul prevăzut de art.438 alin.1 pct.8 Cod procedură penală. În temeiul cazului de recurs în casație menționat, s-a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A., în baza art.16 alin.1 lit.i Cod procedură penală, prin reținerea incidenței principiului ne bis in idem.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova

cu referire la principiul

ne bis in idem,

despre a cărui incidență parchetul a arătat, circumscris cazului de casare prevăzut de art.438 alin.1 pct.8 Cod procedură penală, că nu se impunea a fi constatată în speță de către instanța de apel, cu consecința dispunerii încetării procesului penal față de inculpata A., Înalta Curte reține următoarele:

A.

Principiul ne bis in idem

, care are înțelesul „nu de două ori același lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă.

Principiul enunțat este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când și-a executat pedeapsa, poate să-și reia locul în societate fără a se putea declanșa, pentru aceeași faptă, o nouă procedură judiciară.

Principiul ne bis in idem răspunde, așadar, unei duble cerințe, de echitate și de securitate juridică.

Principiul ne bis in idem este prevăzut în art.4 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, potrivit cu care „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a acestui stat”.

Reglementări similare, ale aceluiași principiu, sunt identificate și în art.54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).

Astfel, potrivit textului, „o persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

Principiul ne bis in idem a fost încorporat, ulterior, în Decizia-Cadru 2002/584/JAI privind mandatul de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.

Atât art.4 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.54 din CAAS, precum și art.3 pct.2 din Decizia-Cadru, au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare, noțiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind judecate definitiv.

În ceea ce privește noțiunea de „bis”, Curtea Europeană de Justiție a interpretat condiția conform căreia sancțiunea pronunțată de o instanță a unui stat contractant „ a fost executată” sau „este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situația în care inculpatul a fost condamnat sau achitat chiar și pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Stroatem-CJ 150/05).

În analiza aceluiași principiu, Curtea Europeană de Justiție a statuat, în jurisprudența sa, că principiul ne bis in idem nu este aplicabil atunci când s-a pronunțat o decizie prin care autoritățile judiciare au dispus clasarea cauzei, în absența oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-469/03, 2005).

Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care autoritatea judiciară a dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (Hotărârea Turansky, C491/07/2008).

Dintr-o altă perspectivă, CJUE, în analiza acestui principiu, are în vedere momentul încheierii unui proces penal.

Astfel, atunci când decizia este pronunțată în urma unui proces, jurisprudența a stabilit că principiul ne bis in idem se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau, dimpotrivă, condamnat. Acest lucru este valabil și pentru situația judecării în lipsă a inculpatului (Hotărârea Bourguein, C-297/07/2008), dar și pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet (Hotărârea Von Stroatem, C-150/05/2006).

Aplicarea principiului ne bis in idem este condiționată de existența unei hotărâri prin care trebuie să se pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală și trebuie să se verifice, în prealabil (…) dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național (Hotărârea Turansky, C-491/07/2008).

B.

Reglementarea principiului ne bis in idem în dreptul intern

.

În legislația anterioară, principiul ne bis in idem nu era reglementat în mod expres, făcându-se aplicarea directă a art.4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, esența acestuia constând în aceea că autoritățile judiciare pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal.

Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor procesului penal român, prin Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de procedură penală a fost introdus art.6 Cod procedură penală, potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”.

Principiul ne bis in idem este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune.

În acest sens, pentru existența autorității de lucru judecat, în materie penală, se cere existența a două elemente identice, între cauza judecată definitiv și cauza ce urmează a fi soluționată, și anume: identitate de persoană și identitate de obiect.

Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acțiunea penală a fost stinsă definitiv, nu și atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale și, ca atare, nu poate opera un impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

În ceea ce privește sintagma „hotărâre definitivă”, aceasta trebuie înțeleasă în sensul existenței unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluție prin care se stinge definitiv acțiunea penală.

Prin urmare, incidența principiului ne bis in idem, respectiv autoritatea de lucru judecat, pot opera în cazul soluțiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acțiunea penală, cum ar fi, de pildă, renunțarea la urmărirea penală reglementată de art.318 Cod procedură penală sau încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, în sensul art.478 și următoarele Cod procedură penală.

Prin urmare, nu toate soluțiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror, se încadrează în noțiunea de hotărâre definitivă, deoarece, în cele mai multe cazuri, soluțiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.

De altfel, așa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (cauza Turansky).

C. Înalta Curte, raportând exigențele ce rezultă din dispozițiile art.4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – astfel cum au fost analizate anterior, art.54 din CAAS, precum și din art.6 Cod procedură penală, constată că, în speță, instanța de apel în mod greșit a dispus încetarea procesului penal, în temeiul dispozițiilor art.16 alin.1 lit.i Cod procedură penală, nefiind incident principiul ne bis in idem.

Din actele cauzei rezultă că, prin ordonanța din data de 27.09.2016, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria S., s-a dispus, în temeiul art.16 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală formulată de cei cinci petenți împotriva inculpatei A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, prevăzută de art.207 alin.1 Cod penal, în referatul cu propunerea de clasare al I.P.J. din data de 20.04.2016 reținându-se că, din probele administrate, a rezultat că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenți, neurmărind dobândirea unui folos material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese și din declarațiile petenților, care au precizat, cu ocazia audierii, că 15 suma de 3600 euro și TVA urma să fie remisă avocatului cu care A. încheiase un contract de asistență juridică și nu pentru a fi însușită de aceasta.

Ulterior, prin ordonanța din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria S., a fost infirmată ordonanța de clasare din data de 27.09.2016, emisă în cauză, dispunându-se redeschiderea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj.

În cuprinsul ordonanței menționate s-a reținut că, pentru aceeași situație de fapt, se efectuează cercetări în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., sub aspectul infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, șantaj, prevăzută de art.207 Cod penal și trafic de influență, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal și art.6 din Legea nr.78/2000, dosar în care ancheta se află într-o fază avansată, astfel că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune clasarea, ci, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impunea declinarea dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria S. la Parchetul de pe lângă Tribunalul O., pentru a fi reunit la dosarul nr.xx/P/xxxx.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Slatina, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria S., de confirmare a ordonanței din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria S., prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză.

În considerentele acestei hotărâri, s-a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru redeschiderea urmăririi penale.

Astfel, a fost avut în vedere că, potrivit art.335 alin.1 din Codul de procedură penală, „dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”, iar potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”.

Din analiza ordonanței din data de 21.10.2016, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S., a rezultat că motivul redeschiderii urmăririi penale îl constituie faptul că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O., se află dosarul nr.xx/P/xxxx, în care se efectuează cercetări împotriva aceleiași persoane, pentru mai multe infracțiuni, printre care și cea de șantaj și, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impune infirmarea soluției și declinarea dosarului la parchetul ierarhic superior.

Totodată, s-a constatat că, prin ordonanța din data de 15.09.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul O., se reține că împotriva numitei A. a fost începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 și s-a dispus luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate față de această persoană, tot pentru aceeași infracțiune, nerezultând că, în cauză, s-ar efectua cercetări pentru infracțiunea de șantaj ce a făcut obiectul dosarului nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S.

Judecătorul de cameră preliminară a reținut astfel că simpla invocare a faptului că împotriva aceleiași persoane se efectuează cercetări într-o altă cauză, aflată pe rolul altui organ judiciar și că cercetările ar fi într-o fază avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune infirmarea soluției de clasare, în condițiile în care textele de lege menționate impun ca analiza ordonanței de infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția de clasare sau au fost descoperite fapte ori împrejurări noi, care nu mai justifică soluția de clasare, situație care nu se reține în respectiva ordonanță, iar în dosarul organului judiciar superior cercetările se efectuează pentru o altă infracțiune decât cea de șantaj.

Analizând ordonanța emisă de procuror Parchetului de pe lângă Judecătoria S., din perspectiva principiului

ne bis in idem

, și nu din perspectiva redeschiderii urmăririi penale, astfel cum este reglementată de dispozițiile art.335 Cod procedură penală, Înalta Curte constată că soluția adoptată de parchet nu intră în categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat, în absența oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei.

Ordonanța din 27 septembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria S. nu este motivată de procuror, făcându-se doar mențiunea în sensul dispunerii soluției de clasare a cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, prevăzută de art.207 alin.1 Cod penal, pentru care a fost cercetată inculpata.

Dimpotrivă, în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul O. au fost efectuate cercetări cu privire la inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art.308 alin.1 Cod penal raportat la art.289 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 (cauza fiind clasată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj) și, în vederea unei mai bune înfăptuiri a justiției, s-a apreciat că se impune declinarea dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria S. la Parchetul de pe lângă Tribunalul O.

Ca atare, Înalta Curte constată că prin ordonanța la care s-a făcut referire nu a fost stinsă acțiunea penală, ci s-a constatat necesitatea continuării urmăririi penale și a administrării de probe noi.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.448 alin.1 pct.2 lit.b Cod procedură penală, a admis recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel, pentru a se pronunța pe fondul cauzei în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, reținută în sarcina inculpatei A.