ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 94/2021

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Consiliul National Pentru Combaterea Discriminării, recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București, Curții de Apel Târgu Mureș și Curții de Apel Ploiești, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depășește limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022.

Totodată, au solicitat uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017; repararea prejudiciului produs prin acțiunea pârâților până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenței dintre suma care li s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești.

De asemenea, au cerut obligarea pârâților Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata sumelor reprezentând aceste diferențe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor și actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2.1. Prin sentința nr. 624 din 10 iulie 2020, Tribunalul Maramureș, secția civilă, admis excepția necompetenței materiale, invocată din pârâții Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a constatat a ca rămasă fără obiect excepția necompetenței teritoriale absolute, invocată din oficiu.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că se critică încadrarea efectuată, mai exact faptul că valoarea maximală a sporurilor cumulate a fost plafonată la un procent de 30% din salariul de bază.

Faptul că reclamanții nu au atacat în mod expres și cele două decizii, prin care s-au stabilit sporurile ce li s-au cuvenit și cuantumul acestora și se invocă ca temei al cererii existența unui stări de discriminare, nu este de natură să conducă la altă concluzie.

2.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1007 din 21 octombrie 2020, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția civilă, a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, întrucât cererea reclamanților nu reprezintă o plângere formulată împotriva ordinelor sau deciziilor de stabilire a drepturilor salariale, nefiind solicitată anularea unor astfel de acte, așa încât litigiul are natura unui conflict de muncă și sunt aplicabile dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), (13)4 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează recunoașterea unei discriminări prin raportare la cuantumul sporurilor de care reclamanții beneficiază în comparație cu personalul din aceeași categorie din raza altor curți de apel, uniformizarea modului de calcul a cuantumului sporurilor, repararea prejudiciului prin obligarea la plata diferențelor, inclusiv pe viitor, actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație și obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare.

Înalta Curte reține, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiție, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de față nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanți se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Timisoara și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2021.