ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 920/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2016 la data de 20.01.2016 reclamanta S.C. Autotim S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Transporturilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timișoara, str. x, în suprafața de 20.781 mp conform documentației întocmită, avizată și aprobată în favoarea reclamantei conform H.G. nr. 834/91, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 214 din 6 iulie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. Autotim S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor.

S-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timișoara, județul Timiș în suprafață de 18.891 mp, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. x delimitat de punctele x, conform raportului de expertiză întocmit în cauză.

A fost respinsă în rest acțiunea.

S-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu expert.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (Ministerul Transporturilor), apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că la momentul depunerii cererii, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv a deținerii imobilului.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță nu a luat în considerare aserțiunile pârâtului cu privire la conținutul adresei Direcției Administrației Publice Locale nr. x/03.09.2015, astfel că, având in vedere momentul solicitării privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, nu se poate emite retroactiv certificate.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimata- reclamantă S.C. Autotim S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât a îndeplinit toate condițiile prevăzute de lege pentru obținerea și eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

A invocat excepția nulității recursului pentru nemotivarea acestuia.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 18 februarie 20, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Tratând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, constatând că motivele de recurs invocate se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin raportare la cerințele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al excepției respective, reținându-se că, la o analiză a motivelor de reformare a sentinței atacate raportat la normele de drept material incidente în soluționarea litigiului, recurenta - pârâtă a formulat critici punctuale asupra sentinței pronunțate de prima instanță privind greșita aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin adresa nr. x/14.12.2015, reclamanta S.C. Autotim S.A. a solicitat Ministerului Transporturilor să procedeze la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timișoara, str. x, în suprafața de 20781 mp, iar prin răspunsul cu nr. x din 30.12.2015 i s-a comunicat refuzul Ministerului Transporturilor de a emite actul solicitat.

Reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timișoara, str. x, în suprafața de 20781 mp, arătând că a înaintat cererea nr. x/01.09.1994 și documentația aferentă terenului întocmită și avizată spre validare conform procedurii de Consiliul Județean Timiș prin referatul x/15.09.1994, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 15/1990:

"Unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.", iar potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ:

"Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu."

Atribuirea în proprietate a bunurilor aflate în administrarea fostelor societăți aparținând Statului Român, reorganizate în condițiile Legii nr. 15/1990, ca regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat, s-a realizat potrivit H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a normelor de aplicare a acestei hotărâri, respectiv potrivit Criteriilor emise de Ministerul Economiei si Finanțelor sub nr. x/1992.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991: "Terenurile aflate in patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeana.", iar potrivit art. 5 din același text normativ:

"Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară."

În raport de textele de lege enunțate anterior, condițiile ce se cer a fi îndeplinite la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate sunt următoarele: a) terenul să se afle în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat la data înființării acesteia; b) terenul să fie necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate al societății.

In justificarea refuzului de soluționare a cererii, pârâtul Ministerul Transporturilor a precizat că poate emite certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor doar pentru unitățile aflate sub autoritatea/în coordonarea sau în subordinea sa iar reclamanta este societate privată, care nu se află în vreuna dintre situațiile amintite.

Cu privire la această împrejurare, precum și a susținerii că Ministerul Transporturilor nu emite retroactiv certificate, Înalta Curte reține că prevederile H.G. nr. 834/1991 reglementează în mod expres situația terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat "la data înființării acestora", afectate activității desfășurate, procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate reglementând condiții ce trebuie dovedite în raport de acest moment specific, iar nu în raport de data depunerii cererii ori a emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Argumentul recurentei-reclamante nu are relevanță în cauză, atât timp cât, indiferent de data la care societatea beneficiară și-a manifestat voința de a-i fi constatat dreptul de proprietate, îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea actului se analizează în raport de situația existentă la data înființării persoanei juridice.

De asemenea, se reține că pârâtul Ministerul Transporturilor a emis și alte certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru reclamantă, respectiv certificatul seria x nr. x/27.02.1996, certificatul de atestare seria x nr. x/30.06.1994 și certificatul seria x nr. x/30.06.1994, situația juridică fiind aceeași din acest punct de vedere.

Cu privire la îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege se reține că prima instanță a făcut o analiză exhaustivă a înscrisurilor depuse la dosar fiind efectuată și o expertiză specialitatea topografie, expertul identificând terenul în litigiu (platformă betonată, spații verzi și construcții industrial edilitare), proprietar Statul Român cu construcții înscrise în CF x-C1 Timișoara în proprietatea reclamantei S.C. Autotim S.A., concluzionându-se că terenul necesar desfășurării activității reclamantei, conform obiectului de activitate este determinat de gradul de încărcare cu mijloacele specifice de transport persoane.

Înalta Curte va respinge ca neavenite susținerile recurentei - pârâte cu privire la omisiunea instanței de fond a se pronunța asupra conținutului adresei Direcției Administrației Publice Locale nr. x/03.09.2015, întrucât prin această adresă s-a comunicat reclamantei documentația tehnică întocmită conform H.G. nr. 834/1991, analizată de prima instanță, iar intimata - pârâtă nici în fața curții de apel și nici in recurs, nu a formulat vreo critică concretă cu referire la această adresă.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința în parte, dispunând reducerea onorariului apărătorului de la suma de 8330 de RON la suma de 3000 de RON, având în vedere complexitate redusă a cauzei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (Ministerul Transporturilor) împotriva sentinței civile nr. 214 din 6 iulie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată in favoarea intimatului reclamant S.C. Autotim S.A. in cuantum de 3000 de RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2020.