Decizia nr. 188/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2015 la data de 20 octombrie 2015, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 852.166,42 RON, ce reprezintă contravaloarea facturilor nr. x/24.04.2015 în valoare de 402,248,81 RON și nr. 101/29.05.2015 în valoare de 449.917,61 RON, emise de către S.C. B. S.R.L. ca urmare a executării lucrărilor de proiectare, execuție și consolidare versant DN 68A km 3+190 stânga conform Contractului de lucrări nr. x din data de 21.10.2014. Pârâtul A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei; admiterea cererii reconvenționale în sensul obligării Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin DRDP Timișoara la plata sumei de 20.185,20 euro, contravaloarea tarifului de ocupare a terenului proprietate personală de către drumul național 68 A; pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș: Prin sentința civilă nr. 294/PI din 7 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 106.255,5 RON cu titlu de pretenții; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara; a fost obligată reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și pârâtul A., în mod egal, să achite în contul Biroului de Expertize Judiciare - pendinte Tribunalul Timiș, deschis la C. S.A. Timișoara, suma de 5.531 RON pentru fiecare expert, cu titlu de diferență onorariu aferent lucrării de specialitate efectuată de către experții D., E. și F.; au fost compensate parțial cheltuielile de judecată și, în consecință, a fost obligat pârâtul A. la plata către reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, a sumei de 3.616,3 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara: Prin decizia nr. 252 din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile formulate de către apelanții Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și A., împotriva sentinței civile nr. 294 din 07 martie 2019, pronunțate de Tribunalul Timiș.

Calea de atac formulată în cauză: Decizia civilă nr. 252 din 5 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost atacată cu recurs de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, a formulat, în esență, următoarele critici: Se susține că atât instanța de fond, cât și cea de apel, au considerat în mod greșit culpa din prezenta cauză ca fiind una comună. Reclamanta arată că desi a apreciat că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, instanța de apel, în mod greșit, într-un final a reținut că în cauză este vorba despre o culpă comună. Învederează că pârâtul a săvârșit o contravenție, anume nu a respectat dispozițiile O.U.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, faptă pentru care a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 6.000 RON prin procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/16.06.2014. Astfel, s-a stabilit pe cale jurisdicțională, de către Tribunalul Timiș, în mod definitiv și irevocabil, că pârâtul este vinovat de comiterea unei fapte ilicite. Acesta nu a respectat prevederile legale în vigoare, anume dispozițiile art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin: … c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranța circulației.; Reclamanta mai arată că instanța nu a dispus repararea integrală a prejudiciului cauzat societății recurente, ci a apreciat, în mod greșit, că ar fi vorba despre o culpă comună, cu toate că reclamanta nu a afectat în niciun fel exercitarea normală și a legală a dreptului de proprietate al pârâtului și nici nu a îngrădit în vreun fel atributele acestui drept real. Cu privire la chestiunea legată de cheltuielile de judecată și onorariile de expert, recurenta apreciază că acesta nu se află în culpă față de pârât și față de întreaga situație care a generat cedarea corpului drumului datorită intervenției neautorizate a pârâtului, situație față de care se impune ca aceste cheltuieli să fie suportate doar de pârât. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți: Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul astfel întocmit, s-a reținut că, în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ar fi incidentă excepția nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în măsura în care va trece peste această excepție, va aprecia asupra admisibilității în principiu a recursului. În procedura de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a depus punct de vedere la raport prin care a susținut admisibilitatea recursului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Pe calea prezentului recurs a fost atacată decizia nr. 252 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2015. Prin această hotărâre s-a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelantei reclamante Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara - vizând eronata reținere de către prima instanță a stării de fapt, ce a condus la stabilirea unei culpe comune în cauză și greșita aplicare a normelor de drept în privința compensării cheltuielilor de judecată. S-a arătat că reclamanta a formulat o acțiune în pretenții, în baza răspunderii civile delictuale a pârâtului. În speță, din probatoriul administrat, Curtea de Apel Timișoara a reținut că s-a probat fapta ilicită a pârâtului - constând în efectuarea lucrărilor de săpătură neautorizate și dislocarea pământului pe o porțiune de 60-70 m, la baza zidului de sprijin, cu consecința cedării corpului drumului pe o lungime de cca. 20 m, o lățime a acostamentului de cca. 2 m și o adâncime de 1,50 m pe DN 68A km 3+ 190 stânga, în seara zilei de 24725 mai 2014 - precum și fapta ilicită a reclamantei - constând în îndeplinirea necorespunzătoare a unei activități impuse de lege, anume efectuarea de reparații anterioare în mod defectuos, dar și omisiunea de a efectua lucrările ce se impun preventiv. Prin decizia atacată instanța a arătat că în mod legal a stabilit tribunalul că trebuie reținută și culpa reclamantei, deoarece aceasta, deși cunoștea că zona în discuție este problematică, alunecări de teren producându-se și anterior, nu a luat măsurile necesare și adecvate pentru a opri producerea în continuare a unor asemenea fenomene, iar lucrările efectuate anterior nu au condus la rezultatul scontat. Expertiza omologată de către tribunal a concluzionat că pârâtul este vinovat pentru că a intervenit la o distanță mai mică de 2 m de rambleul unde se situa așa numita grindă din beton (acest element a fost insuficient pentru a asigura stabilitatea versantului mai ales când apa a acționat pe două direcții diferite de scurgere - una paralelă cu drumul și alta transversal cu drumul). Totodată, s-a reținut că ambele părți sunt responsabile în egală măsură de evenimentele din data de 24/25 mai 2014 ce au condus la surparea drumului, pe o secțiune în lungime de 25m, lățime de 3 m și înălțime de 2 m cauzele fiind următoarele: ploaia abundentă peste limitele curente care normal se iau în calcul și care a fost confirmată de procesul-verbal de calamitate nr. x/28.05.2014; supraîncărcarea drumului prin înălțarea în timp a acestuia; proiectarea și realizarea defectuoasă a unor elemente de susținere a malului; intervenția neautorizată la baza rambleului de către pârât, stabilind totodată și lucrările și cantitățile necesare în vederea refacerii corpului de drum care s-a prăbușit și care se cifrează la nivelul sumei de 211511 RON. În concluzie, Curtea de Apel Timișoara a arătat că instanța de fond a reținut corect culpa comună a părților în producerea prejudiciului, astfel că susținerea apelantei reclamante că doar pârâtul se face vinovat de producerea prejudiciului este neîntemeiată. Înalta Curte reține că, de principiu, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare." În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității. Art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs. În speță, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci se fac susțineri care nu reprezintă critici de nelegalitate, ele privind elemente ale situației de fapt contestate de recurentă, care învederează că instanța nu a dispus repararea integrală a prejudiciului cauzat societății recurente, ci a apreciat, în mod greșit, că ar fi vorba despre o culpă comună, cu toate că reclamanta nu ar fi afectat în niciun fel exercitarea normală și a legală a dreptului de proprietate al pârâtului și nici nu a îngrădit în vreun fel atributele acestui drept real. Or, asemenea susțineri prin care se tinde a se demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanțe de recurs, în condițiile în care dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat "numai" pentru motivele de nelegalitate statuate expres în ipotezele de la pct. 1-8 ale aceluiași articol, normă imperativă, de ordine publică. Se constată că recurenta nu a dezvoltat critici concrete de natură a se circumscrie cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci a procedat la expunerea unei situații de fapt și a solicitat reevaluarea probatoriilor administrate, considerând că instanța de apel a interpretat greșit gravitatea faptelor pârâtului, considerându-l răspunzător doar pe jumătate. Susținând că nu este în culpă față de pârât și față de întreaga situație care a generat cedarea corpului drumului datorită intervenței neautorizate a pârâtului, reclamanta a arătat că se impune ca aceste cheltuieli să fie suportate doar de către pârât. Or asemenea susțineri pun în discuție o chestiune de netemeinicie și nu una de nelegalitate a deciziei atacate prin prezentul recurs. În aceste condiții, având în vedere că în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea instituită expres prin art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceea a nulității recursului.