ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 868/2019

Ședința publică din data de 17 aprilie 2019

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 3 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0.1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000", precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 30 și urm. din Noul C. proc. civ. și art. 30 din O.U.G nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 8834 din 13 iulie 2017, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a acțiunii civile.

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1658 din 27 noiembrie 2017, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcții Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Nationala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Directia Regionala de Drumuri și Poduri Timișoara, fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș.

Împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs atât reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest, cât și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează considerentele reținute de instanța de apel în decizia recurată, motiv pentru care se solicită admiterea căii de atac, înlăturarea considerentelor reținute cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție și înlocuirea acestora, menținând soluția de admitere a apelului cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În esență, recurentul-reclamant susține că, referitor la suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1% precum și accesoriile ei (penalități) ce-și au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții legale.

De asemenea, în ceea ce privește cota de 0.70%, curtea de apel a interpretat greșit, trunchiat, dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, astfel cum au fost completate și modificate prin Legea nr. 587/2002 (aplicabilă la data efectuării recepției la terminarea lucrărilor).

În concluzie, în privința ambelor cote, raportat la data recepției lucrărilor de construcții, respectiv 31.10.2012, ținând cont de dispozițiile art. 91 Codul de procedură fiscală potrivit cărora termenul de prescripție de 5 ani trebuie să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală, în prezenta cauză, termenul de prescripție începe să curgă la data de 01.01.2013 și nu era împlinit la data de 03.05.2017, data formulării prezentei acțiuni.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea apelului formulat de reclamant și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 1658/27.11.2017, în sensul admiterii excepției invocate de către societatea pârâtă și constatării prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, precum și respingerea în totalitate a acțiunii formulate de reclamant, cu acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat că termenul general de prescripție de 3 ani nu își are aplicabilitatea în prezenta speță, deoarece Inspectoratul de Stat în Construcții ar fi o instituție care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, iar veniturile încasate de acesta ar avea natura juridică a unor creanțe fiscale și ar fi supuse termenului de prescripție de 5 ani.

Arată că Autorizația de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă la data de 14.08.2009, iar cotele de 0,1% și 0,7% precum și penalitățile solicitate de reclamantă trebuiau calculate începând cu data emiterii acestei autorizații. Având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci peste 8 ani de zile, rezultă că s-a depășit termenul general de prescripție de 3 ani, ba mai mult este depășit și termenul de prescripție de 5 ani privind creanțele fiscale.

Totodată, învederează și faptul că reclamantul a fost încunoștiințat despre data demarării lucrărilor de construcție la obiectiv prin Anunțul de începere a lucrărilor nr. 112/14.04.2011. Deci, și prin raportare la această dată ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție (atât de 3 cât și de 5 ani), tot ar fi depășit termenul de prescripție extinctivă și dreptul de a mai solicita pretenții. Mai mult, Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012 a fost încheiat la data de 31.10.2012 iar acțiunea în justiție a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci și de la această dată termenul de prescripție este depășit.

Raportat și la dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ.., momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune este cel al nașterii dreptului pretins, respectiv data de 14.08.2009, când a fost emisă autorizația de construire. Mai mult, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii acestuia. Având în vedere toate aceste aspecte, consideră că dreptul material la acțiune este prescris, în cauză intervenind prescripția extinctivă și, în consecință, solicită admiterea acestei excepții și respingerea cererii reclamantului, așa cum a stabilit și instanța de fond.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că reclamantul își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Or, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, susține că societatea pârâtă nu mai are obligația achitării cotelor de 0,1% și 0,7% din valoarea lucrărilor către Inspectoratul de Stat în Construcții, fiind scutită de la plata acestei taxe, conform dispozițiilor art. 1 pct. 4, alin. (10) din Legea nr. 184/2008.

Învederează faptul că lucrările efectuate de către societatea pârâtă sunt din categoria celor de utilitate publică, așa cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, adică lucrări de construcție, reabilitare și modernizare de drumuri de interes național, județean și local și, ca atare, sunt scutite de la plata taxelor către I.S.C.

Recurenta-pârâtă susține că, din analiza comparată a textelor de lege în vigoare anterior abrogării Legii nr. 184/2008, rezultă că Legea nr. 255/2010 a concentrat, într-un act normativ unic, mai multe legi care reglemantau proceduri similare de expropriere și de realizare a unor lucrări de interes public. Mai mult, nu există nicio justificare pentru ca lucrările de interes public, menționate la art. 1 din Legea nr. 255/2010, să aibă un tratament juridic diferit/diferențiat, după cum realizarea acestora presupune sau nu o expropriere. Este nelegal și discriminatoriu ca legiuitorul să dispună scutirea de la plata taxelor de autorizare lucrările pentru care este necesară o expropriere prealabilă a terenului și să oblige la plata acelorași taxe dacă pentru terenul respectiv nu este necesară exproprierea, acestea fiind în domeniul public al statului.

De altfel, chiar și instanța de apel, trimițând cauza spre rejudecare, a sesizat că societatea pârâtă nu are obligația achitării taxelor, care își au sorgintea în art. 30 din Legea 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, către reclamantul I.S.C., tocmai având în vedere dispozițiile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 și ale art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010, care scutesc pârâta de la plata acestor taxe.

Solicită instanței să aibă în vedere și faptul că C.N.A.I.R. S.A. este o societate înființată în baza O.U.G. nr. 84/2003, prin reorganizarea Regiei Autonome "Administrația Națională a Drumurilor din România", fiind o persoană juridică română, de interes strategic național cât timp statul este acționar majoritar, care se organizează și funcționează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, conform legilor în vigoare și statutului, și, conform prevederilor art. 1, alin. (6) din această ordonanță, "desfășoară în principal activități de interes public național în domeniul administrării drumurilor naționale și autostrăzilor, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019 au fost admise în principiu recursurile și a fost fixat termen la data de 17 aprilie 2019, în vederea soluționării acestora.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma criticilor invocate, reține că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vizează considerentele reținute de instanța de apel în decizia recurată cu referire la suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1 % întemeiată pe art. 30 din Legea nr. 50/1991 și cota de 0,70 % întemeiată pe art. 40 din Legea nr. 10/1995, recurentul susținând că în privința ambelor cote, raportat la data recepției lucrărilor (31.10.2012) art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție a început să curgă la data de 1.01.2013.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, cota de 0,1 % din valoarea lucrărilor autorizate începe să fie virată odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, în cauză aceasta dată fiind 14.04.2011.

Conform art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție a început să curgă la data de 01 ianuarie 2012 și s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2017, deci anterior formulării prezentei acțiuni, la data de 03 mai 2017.

Așadar nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că termenul de prescripție în privința acestei creanțe ar curge de la data de 01.01.2013, prin raportare la data finalizării lucrării, ce a avut loc la 31.10.2012.

Nici critica cu privire la cota de 0,70 % întemeiată pe art. 40 din Legea nr. 10/1995 nu poate fi primită.

Conform textului de lege menționat, aceasta se achită sub forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitor, ca atare pentru fiecare dintre aceste prestații curge un termen de prescripție distinct.

Având în vedere că lucrările au debutat la 14.04.2011, prescripțiile aferente prestațiilor constând în plata taxei de 0,7% aferente anului 2011, au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2012, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, fiind împlinite la 01 ianuarie 2017, așadar înainte de data introducerii acțiunii, la 03 mai 2017, ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că prestațiile pretinse cu titlu de taxă de 0,7 %, precum și accesoriile lor (penalități), ce-și are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, sunt prescrise.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare A Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională De Drumuri și Poduri Timișoara vizează greșita calificare a creanțelor pretinse ca fiind fiscale și în consecință aplicarea greșită a dispozițiilor privind prescripția.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește natura creanțelor deduse judecății, instanța de apel a reținut corect incidența în cauză a Deciziei Î.C.C.J. nr. 8/2018 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ. prin care s-a decis că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 și poziția 5 din anexa nr. 1 la aceeași lege, precum și cu prevederile art. 21 și art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, este o obligație fiscală.

De asemenea, s-a mai decis că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

Față de aceste dispoziții obligatorii, criticile recurentei pe aceste aspecte sunt nefondate.

În ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul de prescripție aferent pretențiilor deduse judecății, aceasta este în mod expres prevăzută de lege, astfel încât și criticile legate de acest aspect sunt nefondate pentru considerentele arătate la momentul analizării recursului recurentului-reclamant.

Trimiterile recurentei-pârâte la dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu vor fi avute în vedere întrucât în cauză sunt aplicabile normele speciale de prescripție prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 care le înlătură de la aplicare.

Față de soluția dată de instanța de apel în sensul admiterii apelului formulat de către apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, anulării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș, pe considerentul calificării greșite a naturii pretențiilor deduse judecății, criticile recurentei pârâte ce privesc fondul cauzei nu vor mai fi analizate întrucât cauza va fi rejudecată de instanța de fond, respectiv Tribunalul Timiș, conform dispozițiilor date prin decizia de casare.

Având în vedere cele reținute, Înalta Curte, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - ISC - INSPECTORATUL REGIONAL DE CONSTRUCȚII VEST la considerentele deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. prin DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.