ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 821/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 3 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000", precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 30 și urm. din Noul C. proc. civ. și art. 30 din O.U.G nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 8834 din 13 iulie 2017, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a acțiunii civile.

Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1658 din 27 noiembrie 2017, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcții Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Nationala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Directia Regionala de Drumuri și Poduri Timișoara, fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș.

Împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs atât reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest, cât și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Prin decizia nr. 868 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ambele recursuri ca nefondate.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017**.

Prin sentința civilă nr. 420/2020 din 9 iunie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcții Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, având ca obiect pretenții reprezentate de cota de 0,7% și penalitățile aferente datorate în perioada 01.01.2012-31.10.2012.

Prin decizia civilă nr. 28 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis cererea de apel formulată de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC- Inspectoratul Regional de Construcții Vest, în contradictoriu cu intimata pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 420 din 09 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. x/2017.

A schimbat sentința apelată, în sensul ca a admis în parte acțiunea.

A obligat pe intimată la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% aferentă prestațiilor din perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 corespunzătoare AC nr. x/14.08.2009, emisă de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii pentru lucrările de construcții reprezentând "Consolidare DN 57B km 36+000 - 49+000, km 53+000 - 69+000, în cuantum de câte 47.424,84 RON și penalități de întârziere, în cuantum de câte 47.424,84 RON.

A respins în rest acțiunea, ca prescrisă extinctiv.

Împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC- Inspectoratul Regional de Construcții Vest și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, iar, ulterior, urmare a declinării de competență acesta a fost înregistrat pe rolul secției a II-a civile a instanței supreme.

Recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC- Inspectoratul Regional de Construcții Vest a invocat prin cererea de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat de acesta, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumei totale de 613.651,10 RON.

S-a arătat că instanța de apel a admis, în parte, apelul reclamantului și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferentă prestațiilor din perioada 01.01.2012-31.10.2012, corespunzătoare AC nr. 14/14.08.2009, respingând în rest acțiunea, ca prescrisă extinctiv.

Recurentul-reclamant a învederat că prin decizia civilă nr. 77/2018, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1658/27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care, urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 2517 C. civ., a fost respinsă cererea de chemare în judecată; deși instanța de apel, în primul ciclu procesual, a reținut corect caracterul de obligații fiscale a sumelor solicitate de reclamant și incidența în cauză a dispozițiilor art. 91 din Codul de procedură fiscală privind termenul special de prescripție de 5 ani, admițând apelul reclamantului și anulând sentința atacată, în considerentele hotărârii recurate, instanța a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente, a dat o dezlegare greșită în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare din cele două categorii de creanțe pretinse, respectiv cota de 0,1% întemeiată pe dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și cota de 0,7% întemeiată pe dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, această interpretare fiind în mod greșit susținută de Înalta Curte, de Casație și Justiție în decizia civilă nr. 868/17.04.2019.

Astfel, în ceea ce privește cota de 0,1 %, Curtea de Apel Timișoara a apreciat că se percepe, potrivit art. 30 din Legea 50/1991, odată cu transmiterea înștiințării privind începerea lucrărilor, fapt ce s-a consumat la data de 14.04.2011, iar termenul de prescripție a început să curgă la data de 01 ianuarie 2012 și s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2017, anterior formulării acțiunii la data de 03 mai 2017.

Curtea a reținut greșit că suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1%, precum și accesoriile ei ce își au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991 trebuie considerate ca fiind prescrise, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, care stabilesc că obligația de plată a cotei de 0,1% se naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, dar, în contextul în care ea nu a fost achitată, obligația de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă devine scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcții și a stabilirii valorii finale, odată cu regularizarea.

Astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile alin. (3) al art. 30 din Legea nr. 50/1991, potrivit cu care cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepția la terminarea lucrărilor, cele ale art. 37 alin. (4) din același act normativ, care stabilesc în mod imperativ obligația de regularizare a cotelor legale (cota de 0,1% și cota de 0,7%) la finalizarea lucrărilor, în funcție de valoarea finală a acestora, precum și pe cele ale art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor și încheierea procesului-verbal de recepție pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distinție între cota de 0,1% și cota de 0,7%, aplicându-se același regim juridic.

Lucrările de construcții executate în baza AC nr. 14/14.08.2009 au început la data de 14.04.2011 și au fost finalizate la data de 31.10.2012 odată cu încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012, dată la care obligația de plată a cotelor legale a devenit scadentă. Prin urmare, raportat la data recepției lucrărilor de construcții, respectiv la 31.10.2012, ținând cont de dispozițiile art. 91 Codul de procedură fiscală, potrivit cărora termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală în prezenta cauză, recurentul a opinat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2013 și nu era împlinit la data formulării prezentei acțiuni, respectiv la 03.05.2017.

În ceea ce privește cota de 0,7 %, Curtea de Apel Timișoara, apreciază ca aceasta se achita sub forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitor, motiv pentru care concluzionează în sensul că prestațiile pretinse cu titlul de taxă de 0,7 %, precum și accesoriile lor (penalităti), ce-și au izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, trebuie considerate ca fiind prescrise.

Prin urmare, recurentul-reclamant a învederat că aceasta dezlegare dată de Curtea de Apel Timișoara acestei chestiuni de drept este greșită, întrucât se bazează pe interepretarea trunchiată a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

În lipsa oricărei dovezi privind momentul la care investitorul face plata prestațiilor, respectiv achitarea cheltuielilor pentru executarea lucrărilor de construcții, raportat la care se aplică cota de 0,7 %, singurul moment în care creanța izvorâtă din dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă și exigibilă, este cel al finalizării lucrărilor. Doar la momentul finalizării lucrărilor, concretizat în încheierea Procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012, poate fi cunoscută valoarea finală a lucrărilor de construcții în funcție de care se stabilește cuantumul cotei de 0,7 %.

Pe cale de consecință, obligația de plată a cotei de 0,7 % devine scadentă la data de 31.10.2012, dată la care a fost încheiat Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012 și a fost stabilită valoarea finală a lucrărilor.

Conchizând, recurentul a arătat că, în privința ambelor cote, atât cota de 0,1%, cât și cota de 0,7%, raportat la data recepției lucrărilor de construcții, 31.10.2012, având în vedere și dispozițiile art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2013 și nu era împlinit la data de 03.05.2017 când a fost formulată prezenta acțiune.

Recursul exercitat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelului formulat de reclamant, cu consecința menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 420/09.06.2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2017, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și respingerea, în totalitate, a acțiunii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a apreciat că se impune constatarea autorității de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., reținând că cele anterior stabilite nu pot fi contrazise de nicio altă hotărâre judecătorească pentru că s-ar aduce atingere principiului securității juridice a raporturilor civile și garanțiilor la un proces echitabil, fără a ține cont de prevederile art. 430 alin. (4) din același cod, potrivit cu care autoritatea de lucru judecat este provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului.

Recurenta a mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, dată cu aplicarea greșită a normelor de drept raportat la situația de fapt dedusă judecății, cu o motivare succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei, ceea ce echivalează cu inexistența motivării, așa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Autorizația de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă la data de 14.08.2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci după 8 ani, fiind depășit atât termenul general de prescripție de 3 ani, cât și termenul special de prescripție de 5 ani privind creanțele fiscale.

În ceea ce privește cota de 0,1%, prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991, aceasta se percepe odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor; or, această înștiințare a avut loc la data de 14.04.2011, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 03.05.2017, termenul de prescripție fiind depășit, iar acțiunea fiind prescrisă, fapt sesizat corect de către instanța de apel.

Referitor la cota de 0,7%, sumele pretinse de reclamant își au temeiul în art. 40 din Legea nr. 10/1995, care prevede ca acestea se achită sub forma unor prestații periodice, datorate lunar, de către investitor și, având în vedere data începerii lucrărilor, respectiv 14.04.2011, și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 05.05.2017, rezulă clar că și în acest caz, termenul de prescripție de 5 ani este depășit, dar, cu toate acestea, instanța de apel a considerat că nu sunt supuse prescripției prestațiile periodice reprezentând cota de 0,7% ce ar fi datorată începând cu data de 01.01.2012.

În raport de temeiul juridic indicat de reclamant, respectiv art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, recurenta-pârâtă a învederat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, nu mai are obligația achitării cotelor de 0,1% și 0,7% din valoarea lucrărilor către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, fiind scutită de la plata acestei taxe conform dispozițiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008.

Având în vedere aceste prevederi legale, recurenta-pârâtă a opinat că rezultă clar că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, CNADNR S.A. - DRDP Timișoara, nu mai are obligația achitării taxelor prevăzute atât în Legea nr. 10/1995, cât și în Legea nr. 50/1991, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Autorizația de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii pentru executarea lucrărilor de construcții "Consolidare DN 57B km 36+000 - 49+000, km 53+000 - 69+000" în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991, ale Ordinului nr. 839/2009 și ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, iar terenul pe care s-au realizat lucrările invocate aparține domeniului public al statului.

Ca atare, rezultă că lucrările efectuate în cauză sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții, conform prevederilor legale antemenționate, deoarece terenul pe care s-au realizat aceste lucrări aparține domeniului public al statului, aflat în administrarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii și în concesiunea Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România, iar legiuitorul, prin scutirea instituită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, a avut în vedere inclusiv proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor privind dezvoltarea de obiective de interes național, care privesc lucrările realizate pe terenuri aparținând domeniului public al statului și care evident, nu pot face obiectul unei exproprieri în temeiul Legii nr. 255/2010.

Mai mult, conform art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010 "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru proiecte de infrastructură și investiții străine, etc. sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale, privind dezvoltarea de obiective' de interes național, respectiv de interes județean și local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și de Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Or, lucrările efectuate de pârâtă sunt din categoria celor de utilitate publică, așa cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, adică lucrări de construcții, reabilitare și modernizare de drumuri de interes național, județean și local și, ca atare, sunt scutite de la plata taxelor către reclamant.

Prima instanță a reținut că pârâta nu are obligația achitării taxelor, care își au sorgintea în art. 30 din Legea 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, având în vedere dispozițiile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 și cele ale art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010, însă instanța de apel a considerat ca aceste acte normative sunt completate de Legea nr. 233/2018 care nu reprezintă o retroactivitate a legii noi, ci un argument în plus, în sensul că legiuitorul a adus doar clarificări unui text de lege susceptibil de mai multe interpretări.

Instanța de apel a considerat că pârâta nu este scutită de la plata taxelor către I.S.C. și că sunt supuse taxării prestațiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripție, obligând-o la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% (47.424,84 RON debit principal și 47.424,84 RON penalități de întârziere) aferentă prestațiilor din perioada 01.01.2012-31.10.2012, luând în considerare, în mod greșit, două facturi emise în anul 2011, respectiv facturile nr. x/30.11.2011 și nr. y/02.12.2011. Or, raportat la termenul de prescripție, la calcularea valorii cotei de 0,7 %, trebuiau luate în calcul doar prestațiile și lucrările executate în perioada 01.01.2012 -31.10.2012 chiar dacă plățile au fost efectuate ulterior.

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat ca în situația în care nu va fi scutită de la plata taxelor către reclamant și dacă va fi menținută hotărârea atacată, să se dispună diminuarea cuantumului total al sumei datorate raportat doar la factura emisă în anul 2012, nu și la cele emise în anul 2011, care se încadrează în perioada considerată prescrisă.

Recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Cosntrucții a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei, iar recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea reclamantului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 6 septembrie 2021, Înalta Curte, secția I civilă a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neînțelegând să utilizeze de acest drept.

Ulterior, prin încheierea nr. 2393 din 10 noiembrie 2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A fost declinată competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional de Construcții Vest și de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe rolul secției a II-a Civile a instanței supreme dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017***.

Prin încheierea din 9 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu ambele recursuri și a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondate recursurile.

De la început este important a se evidenția că obiectul litigiului de față îl constituie cererea de chemare în judecată, prin care reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcții Vest a solicitat, în baza art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000".

În plus, trebuie arătat că, în primul ciclu procesual, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1658 din 27.11.2017, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant.

Ulterior, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul-reclamant împotriva sentinței menționate, cu consecința anulării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș.

În fundamentarea acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1 %, precum și accesoriile ei (penalități), ce-și au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, trebuie considerate ca fiind prescrise.

Totodată, privitor la taxa de 0,7% pretinsă de către Inspectoratul de Stat în Construcții în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995, s-a statuat că aceasta se achită în forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitor, cu consecința că pentru fiecare dintre aceste prestații curge un termen de prescripție distinct.

S-a mai reținut că, întrucât, lucrările au debutat începând cu data de 14.04.2011, prescripțiile aferente prestațiilor constând în plata taxei de 0,7% aferente anului 2011, au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2012, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, fiind împlinite la 01 ianuarie 2017, așadar înainte de data introducerii acțiunii, la 03 mai 2017.

Drept urmare, privitor la cota de 0,7%, s-a statuat că prestațiile pretinse cu titlu de taxă de 0,7 %, precum și accesoriile lor (penalități), ce-și are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, trebuie considerate ca fiind prescrise, nefiind prescrise prestațiile periodice reprezentând cota de 0,7%, care ar fi datorate începând cu 01 ianuarie 2012, și nici accesoriile lor (penalități), întrucât în privința lor termenul de prescripție s-ar împlini la data de 01 ianuarie 2018.

Mai mult, prin decizia nr. 868 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, ambele recursuri declarate de părți împotriva deciziei civile nr. 77/08.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, aceasta fiind astfel menținută.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 420/2020 din 9 iunie 2020, Tribunalul Timiș a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului având ca obiect pretenții reprezentate de cota de 0,7% și penalitățile aferente datorate în perioada 01.01.2012-31.10.2012.

Ulterior, prin decizia recurată în prezent, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, cu consecința schimbării sentinței menționate anterior, în sensul admiterii în parte a acțiunii, intimata fiind obligată la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% aferentă prestațiilor din perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 și penalități de întârziere, în cuantum de câte 47.424,84 RON. A fost respinsă în rest acțiunea, ca prescrisă extinctiv.

În aceste condiții, prima subliniere necesar a fi făcută este aceea că, în speță, considerentele deciziei instanței de apel, pronunțată în primul ciclu procesual, menținută de instanța de recurs, au dobândit puterea lucrului judecat, iar dezlegările astfel date nu mai pot forma obiectul reevaluării în apel, în al doilea ciclu procesual.

A doua subliniere necesară este aceea că, în rejudecare, atât tribunalul, cât și curtea de apel, au decelat, în mod corect, din considerentele deciziei instanței de prim control judiciar, menținută de instanța de recurs, limitele rejudecării, spre deosebire de recurente, care readuc în discuție chestiuni ce tind să înfrângă autoritatea de lucru judecat.

Astfel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional de Construcții Vest aduce în dezbatere prin criticile din memoriul de recurs o dezlegare greșită dată de instanță momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru fiecare din cele două categorii de creanțe pretinse.

În opinia recurentului-reclamant, atât în privința cotei de 0,1%, cât și în privința cotei de 0,7%, raportat la data recepției lucrărilor de construcții, 31.10.2012, și având în vedere și dispozițiile art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție a început să curgă la data de 01.01.2013 și nu era împlinit la data de 03.05.2017, când a fost formulată prezenta acțiune.

Se cuvine menționat că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2)Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Înalta Curte amintește că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare.

Chestiunile litigioase la a căror rezolvare face referire art. 430 alin. (2) C. proc. civ., trebuie înțelese ca aspecte disputate judiciar, care trebuie să se bucure de efectul puterii lucrului judecat deoarece au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților și instanța a statuat asupra lor în urma verificărilor jurisdicționale pe care le-a efectuat.

Așa fiind, instanța de apel care a pronunțat decizia recurată în prezenta etapă procesuală a fost ținută în litigiul pendinte de dezlegarea dată în primul ciclu procesual, și a reținut, în mod corect, autoritatea de lucru judecat sub aspectul celor arătate anterior.

Din această perspectivă, în mod nejustificat recurentul-reclamant aduce în discuție momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, pentru fiecare din cele două categorii de creanțe pretinse, deoarece, ca efect al autorității de lucru judecat, acest aspect nu a mai format obiect al judecății în apel, în al doilea ciclu procesual.

În contextul relevat, de altfel, având în vedere momentul de început al curgerii termenului de prescriție, respectiv 1 ianuarie 2012, în condițiile în care cota de 0,7 % se achita sub forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitor, pârâta a fost obligată la plata sumelor pretinse cu titlu de taxă de 0,7 % și accesorii aferente (penalităti), însă exclusiv cu privire la prestațiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripție (inclusiv aspectul luării în considerare a datei plății/achitării și nu al emiterii facturii fiscale făcând obiectul dezlegării cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior), astfel cum acestea au fost învederate de reclamantă, la ultimul termen de judecată, în apel.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, nu poate fi primit, astfel că recursul acestuia urmează a fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara:

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte prin care se susține că referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a apreciat că se impune constatarea autorității de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., fără a ține cont de prevederile art. 430 alin. (4) din același cod, Înalta Curte reține că nu este fondată.

În acest sens, se reține că, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Acest text de lege consacră autoritatea de lucru judecat provizorie atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului și funcționează până la respingerea căii de atac împotriva căii de atac exercitate împotriva hotărârii.

Așa fiind, cum, în speță, instanța de recurs a respins calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunțată în apel în primul ciclu procesual, aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat, din această perspectivă critica recurentei-pârâte urmând a fi înlăturată.

Prin recursul pârâtei (ca și prin recursul reclamantului), Înalta Curte constată că se aduc în discuție o serie de chestiuni care tind să înfrângă autoritatea de lucru judecat a celor stabilite în primul ciclu procesual prin decizia instanței de apel, menținută de instanța de recurs.

Astfel, recurenta-pârâtă aduce în dezbatere inexistența obligației achitării cotei de 0,1%) din valoarea lucrărilor către reclamant, întrucât este scutită de la plata acestei taxe, conform dispozițiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008, și considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că nu sunt supuse prescripției prestațiile periodice reprezentând cota de 0,7% ce ar fi datorată începând cu data de 01.01.2012.

Or, aceste critici sunt nefondate, fiind de natura evidenței că orice analiză asupra temeiniciei creanței pretinse cu titlu de taxă de 0,1 % nu poate fi realizată, în condițiile în care, în primul ciclu procesual, s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că suma pretinsă cu acest titlu, precum și accesoriile ei (penalități), ce-și au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, trebuie considerate ca fiind prescrise; iar, în ceea ce privește prestațiile periodice reprezentând cota de 0,7% (ce-și are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995), care ar fi datorate începând cu 01 ianuarie 2012 și accesoriile lor (penalități), s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că nu sunt prescrise, întrucât în privința lor termenul de prescripție s-ar împlini la data de 01 ianuarie 2018.

Din același considerent al autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, nu este fondată nici critica recurentei-pârâte prin care se susține că instanța de apel a luat în considerare, în mod greșit, două facturi emise în anul 2011, respectiv facturile nr. x/30.11.2011 și nr. y/02.12.2011, obligând-o la plata sumei totale de 94.849,68 RON, în condițiile în care, raportat la termenul de prescripție, la calcularea valorii cotei de 0,7 %, trebuiau luate în calcul doar prestațiile și lucrările executate în perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 chiar dacă plățile au fost efectuate ulterior.

Așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel în al doilea ciclu procesual, pârâta este supusă taxării, însă doar cu privire la prestațiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripție (aspectul luării în considerare a datei plății/achitării și nu al emiterii facturii fiscale făcând obiectul dezlegării cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior), astfel cum acestea au fost învederate de apelantul-reclamant la ultimul termen de judecată, în apel (evidență la care intimata-pârâtă a achiesat, cu solicitarea nefondată, pentru considerentul anteevocat, de a fi avut în vedere exclusiv factura fiscală emisă în anul 2012).

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte prin care se susține că, în raport de temeiul juridic indicat de reclamant, respectiv art. 40 din Legea nr. 10/1995, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, nu mai are obligația achitării cotei de 0,7% din valoarea lucrărilor către reclamant, întrucât este scutită de la plata acestei taxe conform dispozițiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008, Înalta Curte constată că este nefondată.

Dincolo de faptul că, prin memoriul de recurs, pârâta, criticând decizia instanței de apel (recurată în prezenta etapă procesuală) privind partea de motive care cuprinde considerentele Deciziei nr. 44 din 14 octombrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, combate, în realitate, argumente ale unei hotărâri obligatorii în considerarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu este permis, Înalta Curte, pentru a răspunde, totuși, acestei critici reține următoarele:

Prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local.

Totodată, este important a sublinia considerentele reținute în cuprinsul menționatei decizii la paragrafele 73-78 și caracterul opozabil erga omnes al acesteia, în considerarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.:

Astfel, "faptul că, ulterior abrogării Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, prevederile art. 3 alin. (10) din actul normativ abrogat au fost preluate în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu trebuie să conducă automat la concluzia menținerii scutirii de la plată a taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții, menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991, pentru toate lucrările de construcții executate în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local, deoarece Legea nr. 198/2004 nu condiționa acordarea scutirii de existența unei exproprieri, iar obiectul său de reglementare era mai restrâns decât cel al Legii nr. 255/2010 (referindu-se numai la lucrări de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, pe când obiectul Legii nr. 255/2010 privea toate lucrările necesare realizării unor obiective de interes național, județean și local).

A îmbrățișa un punct de vedere contrar ar însemna ca o scutire, ca măsură legislativă de favoare care, din acest motiv, se impune a fi interpretată restrictiv, să se aplice extensiv, în cadrul unei legi ulterioare, al cărei obiect de reglementare este nu doar mai vast, ci este și limitat expres, în chiar titlul său, la un anume scop, acela al realizării de lucrări în cadrul procedurii de expropriere, cerință care nu exista în vechea reglementare.

Abrogarea unui act normativ printr-un nou act normativ, care legiferează parțial în același domeniu, nu impune legiuitorului reluarea integrală și în aceeași formă a reglementărilor din legea anterioară, iar, în cazul în care aceasta se produce, sfera de aplicare nu poate fi prezumată ca fiind aceeași, norma preluată neputând fi desprinsă din contextul noului act normativ în care a fost inserată sau interpretată și aplicată independent de obiectul de reglementare a acestuia, numai în acord cu actul normativ abrogat.

Prin adoptarea Legii nr. 233/2018, care a completat textul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, prevăzând expres că scutirea privește taxele "datorate pentru lucrările de construcții executate pe coridorul de expropriere", legiuitorul a confirmat faptul că trebuia delimitată, încă de la început, sfera lucrărilor în privința cărora operează scutirea menționată, ca fiind în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Modificările pe care Legea nr. 233/2018 le-a adus Legii nr. 255/2010 nu reprezintă o retroactivitate a legii noi, ci un argument în plus, în sensul că legiuitorul a adus doar clarificări unui text de lege susceptibil de mai multe interpretări și a cărui semnificație putea fi dedusă doar din interpretarea corelată a acestuia cu celelalte norme cuprinse în Legea nr. 255/2010.

Prin acest act normativ modificator, legiuitorul și-a exprimat într-o manieră mult mai clară intenția de legiferare inițială și nu a restrâns sfera de aplicare a scutirii doar la lucrările executate pentru expropriere întrucât, încă de la început, aceasta era delimitată în raport cu lucrările enumerate la art. 1 al Legii nr. 255/2010, a căror efectuare era vizată de realizarea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel cum reieșea fără echivoc din cuprinsul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 255/2010, care identifica expropriatorul pentru fiecare categorie de obiective: de interes național, de interes județean și de interes local".

De aceea, așa cum a stabilit instanța de apel, lucrarea în litigiu, constând în "Consolidare DN 57B km 36+000-49+000, km 53+000-69+000", nu se încadrează în sfera celor limitativ determinate prin hotărârea prealabilă evocată, nefiind în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât caracterul scutit de taxă al lucrării în litigiu nu poate fi reținut în cauză.

Prin urmare, motivarea hotărârii instanței de apel, care cuprinde argumentele ce au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, dovedește faptul că aceste argumente au fost raportate în mod corespunzător la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, fiind aplicate corect dispozițiile incidente în cauză, respectiv art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care lucrarea în litigiu, nu este în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Mai mult, în contextul prezentat, Înalta Curte reține că, în speță, critica recurentei-pârâte prin care se susține inexistența motivării hotărârii, nu este fondată, întrucât instanța de apel a procedat, în mod efectiv, la motivarea deciziei atacate din perspectiva evoluției legislative și a incidenței menționatei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept, aspect care satisface exigențele analizei raportului juridic dedus judecății, vcând în vedere criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă. Ca atare, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Așa fiind, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că situațiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, recursul pârâtei nefiind fondat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCȚII - ISC- INSPECTORATUL REGIONAL DE CONSTRUCȚII VEST împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI ȘI PODURI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.