ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6322/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.11.2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a Cererii de despăgubire înregistrată la pârât la data de 16.05.2017.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 2852 din 18 iunie 2018, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea formulată de reclamanți și înregistrată la pârât sub nr. 28825 la data de 16.05.2017.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat situația de fapt, a arătat recurentul-pârât că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor și nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen, având în vedere numărul foarte mare de cereri pe care le primește.

Astfel, soluția este aplicarea unui termen rezonabil de soluționare a cererilor are îi sunt adresate, soluție care este confirmată atât de practica CEDO, cât și de soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție care privesc soluționarea administrativă a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză și documentare.

În argumentarea aplicării termenului rezonabil de soluționare a menționat recomandarea privind buna administrare prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a cerut statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și exercite obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Ca urmare a aderării României la UE și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare, ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Astfel, în cauză, termenul rezonabil în care trebuie să soluționeze cererea reclamanților nu a fost încălcat, având în vedere că au înregistrat cereri începând cu 02.08.2016, iar majoritatea cererilor din cele peste 100.000 (pentru cei 4 asigurători în faliment, D., E., F. și G.) înregistrate fiind depuse până la sfârșitul primului trimestru al anului 2016.

În ceea ce privește soluția adoptată de prima instanță, deși acceptă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor, totuși consideră că termenul rezonabil ar fi fost depășit.

Având în vedere faptul că prin soluția pronunțată în dosar se neagă, practic, existența termenului rezonabil, care înseamnă în primul rând a nu soluționa o cerere depusă la o dată ulterioară înaintea altor cereri depuse la date anterioare cererii, înseamnă că instanța de fond a adăugat la lege, stabilind că termenul rezonabil ar fi oricum anterior trecerii a aproximativ 12 luni de la data înregistrării cererii.

Așa fiind, instanța de fond a adăugat la lege, stabilind arbitrar un termen și discriminând petenții care au depus cereri anterior intimaților din cauză, dar care nu s-au adresat instanței pentru soluționarea cererii.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 legitimează în mod expres activitatea judecătorului de completare a lacunelor legislative. Constatarea lacunelor legislative pornește deseori de la o speță, în care apare o situație de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare.

Condiția pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situația din realitate să nu poată fi prinsă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligențele posibile pentru interpretarea acesteia.

Nu poate fi vorba despre o lacună legislativă dacă se poate aprecia că legiuitorul nu a avut în vedere, în mod conștient, situația din realitate, atunci când a elaborat legea. S-a avut în vedere și s-a reglementat expres dreptul petenților de a introduce acțiuni împotriva Fondului într-un termen foarte marte, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluționării sau a nesoluționării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienței fondurilor FGA, dar și posibilitatea care s-a concretizat în prezent, ca, în același timp, să gestioneze petiții pentru mai mulți asigurători faliți concomitent, fapt care justifica posibilitatea ca cererile să rămână pendinte un timp mai îndelungat sau despăgubirile să fie plătite treptat, pe măsura alimentării contului Fondului cu contribuția datorată de asigurători.

Așa fiind, în cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conștientă a unor situații care, obiectiv, fac imposibilă soluționarea tuturor petițiilor care îi sunt adresate într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul și nu dreptul creează realitatea.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității și excepția nulității cererii de recurs, apreciind că susținerile recurentului nu se circumscriu motivelor de casare limitativ prevăzute de lege. Deși, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a indicat, în concret, ce normă de drept material a fost greșit aplicată.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate.

4.1. Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocată de intimații-reclamanți, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată, apreciind că, din punct de vedere formal, susținerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.2. Însă, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Intimații-reclamanți A., B. și C. au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea autorității recurente Fondul de Garantare a Asigurărilor la soluționarea cererii de plată înregistrate la data de 16.05.2017, sub nr. 28825.

Legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispozițiile art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

După cum a constatat și prima instanță, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de plată. Când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut, în esență, că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport cu numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, cererile se soluționează într-un termen rezonabil.

Or, reține Înalta Curte că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, la care recurentul a făcut trimitere.

Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti, eventual, și daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimații-reclamanți a căror cerere, formulată în data de 16.05.2017, a fost soluționată cu întârziere.

4.3. În ceea ce privește aspectul invocat în ședința publică de la data reținerii recursului spre soluționare de către recurent, referitor la rămânerea acțiunii ca lipsită de obiect, Înalta Curte reține următoarele.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută prin raportare la faptul că cererea reclamanților C., A. și B. a fost soluționată prin Deciziile nr. 18831/07.02.2019, nr. 18834/07.02.2019 și, respectiv, nr. 18899/07.02.2019.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi soluționată cererea de plată. Înalta Curte reține că deciziile menționate, de care se prevalează recurentul-pârât, au fost emise la 07.02.2019, ulterior pronunțării sentinței recurate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, 18.06.2018.

De altfel, emiterea deciziilor de soluționare a cererii de plată formulate de intimații-reclamanți după soluționarea cauzei în primă instanță nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la soluționarea acestei cereri.

Astfel, în raport cu cele prezentate, emiterea acestor decizii nu afectează legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge excepția nulității recursului și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2852 din 18 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.