ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6238/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.12.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, suspendarea executării Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 a secției pentru judecători din cadrul CSM până la soluționarea pe fond a acțiunii în anularea acesteia.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 50 din 20 ianuarie 2020, instanța respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Inspecția Judiciară.

A admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

A respins cererea de suspendare a Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, sau, în subsidiar, casare hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 emise de secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

După ce a prezentat situația de fapt și cele avute în vedere de prima instanță, recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. x când a admis excepția inadmisibilității invocată de pârât.

Excepția inadmisibilității a fost nelegal admisă întrucât dreptul pretins prin cererea adresată pârâtului CSM la 09.10.2018 este prevăzut de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Referitor la condițiile de admisibilitate, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dovedind că a formulat acțiunea în anulare, ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, pentru că actul atacat este o hotărâre emisă de secția pentru judecători și nu este pronunțată în materie disciplinară și pentru că a prezentat argumente de fapt și de drept privind îndeplinirea cumulativă a cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 15 cu aplicarea art. 14 alin. (1) din lege, pentru că, în ceea ce privește art. 1 din hotărârea CSM, a refuzat să efectueze un control sumar de legalitate, în urma căruia ar fi constatat că, prin Hotărârea nr. 1521/2018, pârâtul a respins o cerere privind plata unei diferențe de drepturi bănești cuvenite pentru perioada 14.12.2017-17.06.2018.

Practic, instanța, constatând că a fost respinsă cererea, fără a observa că pârâtul nu a indicat la art. 1 din hotărâre că este vorba de cererea de repunere în situația anterioară pe care a formulat-o la 09.10.2018, a apreciat că soluția dispusă nu se bucură de executorialitate, deși înscrisurile pe care le-a depus la dosar fac dovada deplină că hotărârea a blocat plata sumei de 132.335 RON.

Or, actul administrativ ar fi fost lipsit de executorialitate în ipoteza în care ar fi fost respinsă cererea de repunere în situația anterioară pentru că nu ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv că nu ar fi încetat măsura suspendării din funcție, ceea ce nu se poate constata în cauză în prezența Hotărârii nr. 854/04.10.2018 prin care a constatat încetată măsura suspendării la 03.10.2018, când a fost pronunțată decizia civilă nr. 173 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, instanța era obligată să verifice dacă actul administrativ produce efecte juridice vătămătoare, prin efectuarea examenului sumar de legalitate, ocazie cu care ar fi constatat că la art. 1 a fost respinsă cererea privind plata diferenței de drepturi bănești aferente perioadei 14.12.2017-17.06.2018, la care pârâtul se referă în motivarea art. 1 din hotărâre, iar această soluție a blocat plata sumei de 132.335 RON.

De asemenea, instanța a reținut că pârâtul a respins cererea privind repunerea în situația anterioară prin plata drepturilor bănești, motiv pentru care susține că nu există niciun dubiu că a constatat faptul că la art. 1 pârâtul a respins o cerere privind plata diferenței de drepturi bănești, deși nu avea competența legală să respinsă o cerere cu acest obiect.

Or, faptul că instanța a apreciat greșit că argumentele referitoare la obiectul cererii care a fost respinsă la art. 1 din hotărâre țin de temeinicia soluției pronunțate, deși este evident că țin de nelegalitatea ei, a condus la pronunțarea unei sentințe nelegale pentru că instanța nu a efectuat examenul sumar de legalitate, ocazie cu care ar fi constatat că pârâtul nu a fost învestit cu o cerere privind plata diferenței de drepturi bănești, dar și pentru că și-a depășit competența.

Cu privire la art. 2 din hotărârea litigioasă, a susținut recurenta-reclamantă că instanța a încălcat competența instanței învestite cu anularea acesteia în dosarul x/2019, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanța de fond a procedat la examinarea pe fond a apărărilor pârâtului privind exceptarea art. 2 de la controlul de legalitate în baza Legii nr. 554/2004, conform competenței prevăzute de art. 9 din Legea nr. 304/2004. A depășit cu mult competența conferită de dispozițiile legale, pășind la cercetarea fondului prin calificarea juridică a art. 2 din hotărâre, stabilind că nu este act administrativ și că nu intră sub incidența dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 303/2004.

Or, contrar refuzului de a efectua un control sumar de legalitate al art. 1 din hotărârea litigioasă, acest control a fost efectuat pe fond cu privire la art. 2, impunând instanței învestite în Dosarul nr. x/2019 să respecte aprecierile făcute în sentința recurată, întrucât are autoritate de lucru judecat provizorie.

Totodată, este dovedită nelegalitatea sentinței recurate pentru că, în procedura prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanța avea posibilitatea, în urma efectuării unui examen sumar de legalitate, să stabilească dacă erau îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și, eventual, să respingă cererea de suspendare pe motiv că nu existau îndoieli serioase privind legalitatea art. 2 și că nu era dovedită paguba, fiind exclusă competența instanței de a proceda la calificare pe fond a naturii juridice a art. 2.

De altfel, instanța de fond a mers cu raționamentul juridic exprimat în considerentele sentinței recurate cu mult peste competența conferită de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că ar exista dispoziții legale potrivit cărora rezoluția emisă de Inspecția Judiciară pentru soluționarea sesizării disciplinare ar putea face obiectul suspendării conform art. 15 și art. 14 din lege.

Contrar opiniei instanței de fond, un control de legalitate al actului final emis de Inspecția Judiciară pentru soluționarea unei sesizări disciplinare este posibil exclusiv în ipoteza emiterii unei rezoluții de clasare a sesizării conform art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, nefiind admisibilă o cerere de suspendare în această situație.

Interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 304/2004 înfrânge voința legiuitorului atunci când susține că aceste dispoziții legale au caracter general și nu pot fi interpretate în sensul că orice hotărâre se poate contesta separat în contencios administrativ, pentru că sintagma "potrivit dreptului comun" se referă la condițiile exercitării acțiunii la instanța de contencios administrativ.

Contrar opiniei instanței, sintagma folosită de legiuitor "în orice alte situații" decât cele prevăzute de art. 134 alin. (3) din Constituția României, referitoare la hotărârile pronunțate atunci când îndeplinesc rolul de instanță disciplinară, permit controlul de legalitate al oricărei hotărâri emise de secțiile din cadrul CSM atunci când sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond a apreciat lipsit de interes demersul său cu referire la neîndeplinirea condițiilor legale prevăzute de art. 33 C. proc. civ., aspect care dovedește încălcarea principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., și a principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., întrucât excepția lipsei interesului nu a fost pusă în discuție anterior închiderii dezbaterilor.

Această excepție nu a fost admisă prin dispozitivul sentinței recurate, însă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., și considerentele se bucură de autoritate de lucru judecat în egală măsură cu dispozitivul, astfel că instanța a respins acțiunea ca lipsită de interes, deși excepția nu a fost invocată din oficiu și nu a fost pusă în dezbaterea părților.

Intimații-pârâți au depus, fiecare, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este temeinică și legală.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 1521/19.12.2018 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători care, la art. 1, i-a respins cererea de repunere în situația anterioară prin plata drepturilor salariale, iar, la art. 2, a sesizat Inspecția Judiciară în vederea efectuării de verificări privind conduita reclamantei.

4.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de casare reglementează încălcarea normelor de competență de ordine publică a altei instanțe.

Necompetența de ordine publică privește trei situații, reglementate de art. 129 C. proc. civ., respectiv

1.-cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești,

2.-cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat,

3.-cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Argumentul recurentei-reclamante, în sensul că instanța învestită cu cererea de suspendare (reținând că sesizarea Inspecției Judiciare prevăzută la art. 2 din hotărârea atacată nu reprezintă un act care să poată face obiectul unei cereri de suspendare) ar fi încălcat competența instanței învestite cu cererea de anulare, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele art. 129 C. proc. civ. (necompetența generală, materială sau teritorială).

Prima instanță nu a făcut altceva decât să motiveze soluția dată asupra excepției inadmisibilității invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în limitele competenței sale.

Încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cu referire la limitele impuse instanței învestite cu analiza cererii de suspendare, de a pipăi fondul) nu poate fi invocată în cadrul acestui motiv de casare, ci, eventual, în cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 (interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material), care urmează a fi analizat.

4.2. Nici motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Recurenta susține că instanța ar fi încălcat principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, apreciind ca lipsit de interes demersul său judiciar, de vreme ce excepția lipsei interesului nu a fost pusă în discuția părților.

Or, instanța de fond a făcut aprecieri din perspectiva excepției inadmisibilității cererii de suspendare, reținând că actul atacat nu produce, prin el însuși, efecte juridice, în acest context menționând că reclamanta nu are niciun interes, în sens de folos practic urmărit, prin suspendarea art. 1 din hotărârea contestată, prin care i-a fost respinsă cererea de repunere în situația anterioară prin plata drepturilor salariale.

Deci, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, nu a fost analizată, în considerentele hotărârii recurate, excepția lipsei de interes din perspectiva art. 33 C. proc. civ.

4.3. Nu sunt întemeiate criticile recurentei nici din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Suspendarea executării actului administrativ este o operațiune de întrerupere temporară a efectelor acestuia, fiind justificată numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire ar produce consecințe greu sau imposibil de înlăturat în situația în care acesta ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească.

Nu pot fi reținute alegațiile recurentei, subsumate faptului că instanța ar fi refuzat să efectueze un control de legalitate a hotărârii atacate, încălcând art. 15 cu aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Or, instanța de fond a avut în vedere tocmai aspectul că nu poate efectua un control de legalitate, în cadrul unei cereri de suspendare întemeiate pe art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce actul nu este susceptibil de executare.

Pentru a putea fi suspendată executarea unui act administrativ, este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare se tinde a se realiza prin cerere.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că hotărârea atacată nu conține nicio dispoziție executorie prin ea însăși, ci a constatat o situație de fapt.

Nu sunt fondate nici criticile vizând încălcarea art. 14 alin. (1) din lege prin examinarea pe fond, în opinia recurentei, a apărărilor intimatului-pârât privind exceptarea art. 2 din hotărârea atacată de la controlul de legalitate.

Sesizarea Inspecției Judiciare urmează procedura prevăzută de dispozițiile Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/15.11.2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ale Legii nr. 317/2004, respectiv ale Regulamentului pentru organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii aprobat prin Hotărârea nr. 1073/03.12.2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, corect s-a reținut faptul că actul susceptibil de a face obiectul unei cereri de suspendare este reprezentat de actul final emis, în urma procedurii menționate, de către Inspecția Judiciară.

Deci, instanța de fond nu a pășit la analizarea pe fond a actului ce face obiectul cererii de suspendare, ci a motivat respingerea cererii de suspendare, ca inadmisibilă, și în ceea ce privește art. 2 al hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 50 din 20 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.