ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5933/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3691/31.01.2017 emise de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 2.042,36 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul nr. de înmatriculare x, achitate de A. pentru persoana păgubită B..

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2178 din 9 iunie 2017, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 3691/31.01.2017 emisă de pârât, obligându-l pe acesta să soluționeze pe fond cererea reclamantei de plată nr. x/14.03.2016.

Totodată, a respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 770 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a recurentul a reluat situația de fapt, susținând, în esență, că hotărârea atacată conține motive străine de natura cauzei și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, a arătat că în mod greșit prima instanță se raportează exclusiv la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deși reclamanta a supus judecații dreptul său de regres izvorât din plata indemnizației făcută asiguratului său Casco, analizând alt raport juridic decât cel dedus judecății, reținând greșit că dispozițiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015, așa încât a apreciat că motivele sunt străine de natura pricinii.

Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecații si pretins încălcat de către pârâtă prin decizia contestata, iar principala critică adusă respectivei decizii este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare în drepturile asiguratului sau plătit, potrivit dispozițiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuala RCA".

În dezvoltaea celui de-al doilea motivi de recurs, recurentul a susținut că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În opinia recurentului, prima instanță se află în eroare chiar dacă elementele "raportului de drept substanțial" și ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogație legală a despăgubirii de către asigurător, acțiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat, mențiuni care fac trimitere la dreptul de regres dedus judecății și care este întemeiat pe contractul Casco si nicidecum pe cel RCA.

Totodată, contrar celor reținute de prima instanță, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că dreptul reclamantei de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri și obligația corelativă a Fondului de a face aceste plăți, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară și declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a C., respectiv la data de 31.08.2015, dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015 și nu Legea nr. 136/1995.

De asemenea, între părți nu există un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliței RCA și nici un drept de garantare născut între asiguratul Casco și Fond. Așadar, între reclamantă și pârât nu există raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puțin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul C. S.A. aflat în faliment.

Cât privește raportul de drept administrativ ale cărei părți sunt A. și FGA, acesta s-a născut în baza legii, după declanșarea procedurii falimentului asigurătorului C., odată cu depunerea cererii de plată la Fond, făcând trimitere și la Tabelul Preliminar de creanțe care consemnează natura creanței A. de "creanță afectată de condiția rezolutorie a plații de către FGA" prin referire directă la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, contrar celor reținute de judecătorul fondului, față de prevederile sus-menționate și având în vedere modalitatea în care funcționează mecanismul garantării, recurentul conchide prin a sublinia că raportul juridic dintre părți s-a născut la data declanșarea procedurii falimentului asigurătorului C., dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În principal, a susținut că susținerile invocate de recurentă în dezvoltarea primului motiv de recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În subsidiar, apreciază că susținerile recurentului nu pot fi primite,

Astfel, recurentul încearcă să acrediteze ideea că pretinsul drept încălcat prin decizia atacată ar avea zvorul în polița Casco emisă de A. și nu în polița RCA emisă de asigurătorul falit C.. Dar, în realitate, dreptul de regres al asigurătorului Casco este un drept prevăzut de lege (art. 2210 C. civ.) care reglementează subrogația legală, iar o consecință a subrogației este preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor persoanei păgubite.

În cauză, reclamanta s-a adresat Fondului cu o cerere de despăgubire potrivit art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015 care reglementează categoriile creditorilor de asigurări, astfel, creditorul de asigurare îndreptățit să primească despăgubirea fiind persoana păgubită.

Or, întrucât persoana păgubită a optat să-și repare autovehiculul avariat în baza poliței Casco încheiate la societatea reclamantă, A., conform art. 2210 din C. civ., se subrogă în drepturile persoanei păgubite, fiind îndreptățită să primească de la Fond suma datorată de asigurătorul în insolvență, în temeiul poliței RCA emise de C..

În consecință, cererea de plată s-a formulat în temeiul subrogării legale reglementate de art. 2210 din C. civ. și este grefată pe drepturile și obligațiile persoanei păgubite față de care Fondul garantează plata despăgubirii în temeiul poliței RCA emise de C..

Invocă, totodată, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 1593 și 1597 din C. civ. și arată că drepturile pe care reclamanta le are față de Fond sunt aceleași pe care persoana păgubită le-ar fi avut față de acesta, în absența unui contract de asigurare facultativă.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimata a arătat, de asemenea, că cele invocate nu se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin invocarea argumentelor din cerere Fondul se abate de la scopul cu care a fost înființat, respectiv acela de garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

I. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentului pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată înregistrată la pârât sub nr. x/14.03.2016 pentru plata sumei de 2.042,36 RON, reprezentând despăgubire.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenții.

Astfel, a reținut că decizia contestată este nelegală, vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond, întrucât această cerere a fost respinsă doar prin raportare la atingerea plafonului maxim prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fără a fi examinată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, însă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal, susținerile circumscrise acestui motiv care, în esență, se referă la faptul că, în opinia sa, dreptul de regres al reclamantei este întemeiat pe contractual Casco și nu pe cel RCA, cum greșit a reținut prima instanță, și la legea aplicabilă, sunt reluate în cadrul celui de-al doilea motiv de casare, așa încât criticile părții, vizând greșita aplicare a normelor de drept material, vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului dedus judecății, se obsevă că recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995, așa încât pârâtul a soluționat cererea de plată în raport cu voința manifestată de reclamantă și cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii acesteia.

Totodată, se reține că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, astfel că nu putea fi soluționată în baza lui, iar argumentele primei instanțe cu privire la momentul nașterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, și art. 22 din Legea nr. 503/2004, dar și dispozițiile art. 266 din Legea nr. 85/2014.

Din conținutul prevederilor legale menționate, rezultă că s-a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația pârâtului de a achita sumele solicitate, așa încât susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței de asigurare nu pot fi primite.

Așa fiind, se constată că între pârât și reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport cu dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine pârâtului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii.

Contrar celor reținute de prima instanță, nicio prevedere legală invocată nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiții, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă și asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 din C. civ., și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Așa fiind, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări și Fondul de Garantare a Asiguraților în instrumentarea dosarului de daună, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanță momentul încheierii poliței RCA sau a poliței Casco, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privința raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre nașterea vreunui drept de garanție afectat de condiție suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenței asigurătorului.

În concluzie, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a C. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14 martie 2016).

În cauză, se reține că, la soluționarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă, pârâtul a avut în vedere, în esență, faptul că, în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a C. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, și nu pe creanță de asigurare.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile pârâtului, acestea fiind menite să sprijine interpretarea potrivit căreia, decizia contestată este legală întrucât s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Din perspectiva înțelesului dat noțiunilor de creditor de asigurare și creanță de asigurare, precum și modalității de interpretare a dispozițiilor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanță în parte.

În consecință, prin această decizie, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor deduse judecății.

Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2178 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.