ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5568/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 08.12.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziilor nr. 10880/07.11.2017 și nr. 10879/07.11.2017 prin care pârâtul a respins cererea de plată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata în favoarea lor a sumelor la care a fost obligată C. S.A. în temeiul sentinței civile nr. 2/2017 pronunțate de Judecătoria Gherla în Dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1891 din 20 aprilie 2018, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, având în vedere că a fost soluționată cauza fără a se intra în judecata fondului, sau, în subsidiar, casarea hotărârii recurate cu consecința admiterii contestației, astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziilor nr. 10880/07.11.2017 și nr. 10879/07.11.2017 și obligării pârâtului la plata sumelor la care a fost obligată C. S.A. în temeiul sentinței civile nr. 2/2017 a Judecătoriei Gherla din Dosarul nr. x/2015.

Au apreciat recurenții-reclamanți că starea de fapt reținută de prima instanță, că reclamanții dețin o creanță împotriva debitorului intrat în insolvență, creanță născută anterior rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dieschis procedura de insolvență, nu se aplică în ceea ce-i privește.

Astfel, hotărârea de fond nu respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., făcând referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28.05.2005 din Cauza Albina contra României, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Au arătat că dețin împotriva societății C. S.A. un drept câștigat în mod irevocabil, care obligă societatea la plata unei sume în favoarea reclamanților, existența creanței și cuantumul acesteia fiind stabilit prin hotărârea judecătorească depusă la dosar.

În timpul soluționării dosarului de fond, C. S.A. a solicitat suspendarea soluționării cauzei pe motiv că a început procedura insolvenței, însă cererea a fost respinsă prin încheierea din 11.02.2016, pe motiv că până la soluționarea cauzei nu există o creanță împotriva societății și nici nu era stabilită vinovăția asiguratului, astfel că nu dețineau nicio creanță împotriva soceității.

Astfel, creanța lor a luat naștere doar la momentul la care au aflat că au o hotărâre împotriva societății debitoare în insolvență susceptibilă a fi pusă în executare, hotărâre care le-a fost comunicată la mai bine de un an de la data deschiderii procedurii falimentului, neaplicându-li-se starea de fapt reținută de instanța de fond.

Au mai precizat recurenții că hotărârea Judecătoriei Gherla ar fi trebuit comunicată tuturor părților din oficiu, iar, în ceea ce privește pe debitoarea C. S.A., comunicarea trebuia făcută atât la sediul acesteia, cât și la sediul administratorului judiciar. Însă, la data de 27.07.2017, când s-a depus prima cerere de definitivare, nu s-a putut definitiva sentința pentru că nu s-a respectat comunicarea față de C. S.A..

Omisiunea privind comunicarea hotărârii respective nu le poate fi imputată, astfel că cererea de plată a fost formulată în termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări pentru creanțele născute ulterior deschiderii procedurii.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere care ar duce la pierderea dreptului subiectiv, aspect inadmisibil pentru că au un drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească a cărei punere în executare se poate face în tot termenul de prescripție și nu poate fi condiționat de un termen invocat de pârât.

Au mai apreciat recurenții că în mod greșit au fost înlăturate apărările întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, considerând că sentința a fost pronunțată în contradictoriu cu un particular (C. SA), în condițiile în care se solicită plata de la Fondul de Garantare a Asiguraților, instituție de drept public, înființată de Statul Român. Refuzul instituției de interes public, de a-și îndeplini obligația de plată legală, nu poate fi condiționat de pretinderea unei conduite a creditorului într-un anumit termen, câtă vreme creanța acestuia este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, care poate fi pusă în executare în termenul legal de prescripție.

Au invocat Cauza Ruianu contra României, Cauza Pini s.a. contra României, Cauza Sandor contra României, V. Ionescu contra României, Sabin Popescu contra României.

În lumina jurisprudenței CEDO, accesul liber la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a statului ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părți (Cauza Sandor contra României 2005, Cauza Sacaleanu contra României 2007), iar în cazul refuzului unei instituții de interes public înființată pentru a garanta păgubiților din asigurări posibilitatea recuperării daunei pricinuite de asiguratul unei societăți în faliment, de a executa o hotărâre judecătorească, garanțiile oferite de art. 6 din Convenție pierd orice rațiune de a exista.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 07.01.2014 în Cauza Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și Stanomirescu contra României (cererile x/2003 și y/2007) a stabilit că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația instituției de a se conforma unei hotărâri judecătorești, iar, în situația în care refuză să execute o hotărâre, sau o execută tardiv, garanțiile prevăzute de art. 6 își pierd orice rațiune de a fi.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimatul că, în raport cu nașterea dreptului de creanță, 21.06.2017, când a rămas definitivă hotărârea Judecătoriei Gherla, ultima zi de formulare a cererii de plată a fost 20.09.2017, cererile reclamanților fiind depuse tardiv la 25.09.2017.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

4.1. Reclamanții A. și B. au supus controlului de legalitate Deciziile nr. 10880/07.11.2017 și nr. 10879/07.11.2017 emise de Fondului de Garantare a Asiguraților prin care le-au fost respinse cererile de plată nr. x/27.09.2017, respectiv nr. 52253/03.10.2017, comunicate prin poștă la 25.09.2017, ca tardiv formulate.

Prima instanță a respins cererea reclamanților, ca neîntemeiată, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

4.2. Nu pot fi reținute, nefiind relevante, alegațiile recurenților-reclamanți cu privire la momentul rămânerii definitive a sentinței nr. 2 din 5 ianuarie 2017 a Judecătoriei Gherla, care nu ar fi fost comunicată administratorului judiciar al C. S.A., moment în raport cu care ar curge termenul de 90 de zile pentru formularea cererilor de plată.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015,

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că,

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

De asemenea, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Categoria "creditor de asigurare" include persoana îndreptățită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită.

Astfel, în cauză, recurenții-reclamanți A. și B., în calitate de creditori de asigurare, aveau un drept de creanță (de despăgubire) care s-a născut anterior deschiderii procedurii falimentului, respectiv la momentul producerii evenimentului asigurat (20.09.2012) din contractul de asigurare obligatorie încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul D.) cu asigurătorul C. S.A. intrat ulterior în faliment.

Prin urmare, în raport cu aceste norme, în cauză este aplicabilă prima ipoteză prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, când termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în cauză de la data de 28.04.2016, data rămânerii definitive a încheierii Tribunalului București de deschidere a procedurii falimentului C. S.A. în Dosarul nr. x/2015.

Or, în raport cu această dată, nu a fost respectat termenul de 90 de zile prevăzut de lege, în mod corect apreciindu-se că cererile de plată formulate de recurenții-reclamanți și depuse la data de 25.09.2017 sunt tardive.

4.3. Contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție.

De asemenea, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care ar fi îndreptățit.

Contrar alegațiilor recurenților, pentru realizarea drepturilor privind despăgubirile, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și ale actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică, neputându-se reține că instituirea unor termene procedurale de urmat ar încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, respingerea cererilor recurenților-reclamanți de despăgubire ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, hotărârea instanței de fond care a validat această conduită fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. și B. împotriva sentinței nr. 1891 din 20 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2020.