ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5019/2020

Cererea de chemare în judecată prin încheierea de ședință din data de 12.02.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a sesizat secția a II-a contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, cu excepția de nelegalitate a punctului MF nr. x din Anexa nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, invocată de intimata-pârâtă Băneasa 6981 S.R.L., la data de 5.02.2019, în ceea ce privește: a) în principal, drumurile de exploatare care fac parte din suprafața de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, București, b) în subsidiar, drumurile de exploatare evidențiate în Raportul atașat și care fac parte din suprafața de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, București. În motivarea excepției, s-a invocat, în esență, că H.G. nr. 1705/2006 reprezintă primul act administrativ care atestă, conform Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, faptul că drumul de exploatare menționat s-ar afla în domeniul public, așa încât a apreciat că ar trebui să fie pe deplin aplicabile toate prevederile Legii nr. 213/1998, condiția sine qua non pentru ca un bun să aparțină domeniului public sau privat este înscrisă în art. 6 alin. (1) din lege. Așadar, statul nu a dobândit cu titlu valabil terenul aferent drumului de exploatare, în condițiile în care în baza Decretului nr. 115/1959, Statul Român nu a preluat dreptul de proprietate asupra terenurilor, ci numai dreptul de folosință. Prin urmare, niciunul dintre terenurile preluate în baza Decretului nr. 115/1959 nu a intrat în proprietatea statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, în cauză, terenul aferent drumului de exploatare, deși nu a intrat în proprietatea statului printr-un titlu valabil, făcând parte din suprafața de 430 ha situată în București, a fost inclus în mod nelegal în domeniul public al statului, această soluție fiind reținută în jurisprudență și cu privire la alte suprafețe de teren incluse în terenul de 430 ha menționat, inclusiv cu privire la terenul aflat în proprietatea reclamantei. În concluzie, a arătat că pct. MF nr. x din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 încalcă prevederile art. 6 alin. (1) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în ceea ce privește drumul de exploatare menționat, precum și prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru că statul nu are un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate a terenului aferent drumului de exploatare, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3374 din 9 mai 2019, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea Curții de apel Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 488 din 26 iunie 2020, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 45/2009 și a Legii nr. 72/2011, ca inadmisibilă, și cererea de suspendare a judecății cauzei, ca neîntemeiată. Prin aceeași sentință a respins excepția lipsei coparticipării procesuale pasive invocată de pârâta A., ca neîntemeiată. Totodată, a respins excepția de nelegalitate formulată de reclamanta Băneasa 6981 S.R.L., ca neîntemeiată.

Recursurile exercitate Împotriva acestei sentințe, prin memorii distincte, a declarat recurs reclamanta Băneasa 6981 S.R.L., în privința soluțiilor asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale a României și excepției de nelegalitate. 3.1. Recursul împotriva soluției date cererii de sesizare a Curții Constituționale a României reprezintă doar o declarație de recurs și este formulată de parte anterior comunicării hotărârii atacate. 3.2. În motivarea recursului asupra soluției date excepției de nelegalitate, încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse în fața primei instanțe, dezvoltând, în esență, critici care pot fi structurate astfel: 3.2.1. Hotărârea atacată încalcă formele de procedură (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865) și cuprinde o motivare insuficientă, contradictorie și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 din cod. Astfel, a susținut că motivarea hotărârii este insuficientă și nu respectă rigorile impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu răspunde tuturor argumentelor aduse, judecătorul fondului considerând, enunțiativ, că actul administrsativ unilateral atacat pe calea excepției de nelegalitate este emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar instanța verifică exclusiv concordanța acestui act cu normele legale în baza cărora a fost emis. Totodată, a apreciat că motivarea hotărârii este contradictorie, având în vedere că judecătorul fondului a reținut, pe de o parte, faptul că hotărârea de guvern de atestare a domeniului public doar atestă apartenența unui drept de proprietate preexistent, neconstituind un titlu de proprietate, iar, pe de altă parte, se consideră că, totuși, această apartenență presupune și o modalitate de intrare a bunului respectiv în domeniul public, adică un mod legal de dobândire. Totodată, a arătat că judecătorul fondului a reținut că valabilitatea titlului statului asupra imobilului în cauză nu poate forma obiectul controlului efectuat de instanța de contencios administrativ în cadrul excepției de nelegalitate. O analiză specifică, fie unei acțiuni în revendicare de drept comun, fie unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile legilor cu caracter reparator, ar excede limitei verificărilor permise de legea contenciosului administrativ (conformitatea actului cu prevederile legale în virtutea cărora s-a emis). Așadar, prima instanța a statuat atât asupra unui veritabil fine de neprimire, argumentarea fiind a unei excepții de inadmisibilitate, deși soluția a fost dată pe fond, aspect nepus în discuția părților și care conduce la contrarietate între considerente și dispozitiv, încălcându-se astfel dreptul la apărare și principiul contradictorialității, cât și pe un motiv străin cauzei, prin motivarea că verificarea valabilității titlului statului excede verificărilor pe care instanța de contencios administrativ le poate face in cadrul excepției de nelegalitate, or, în cauză se invocă un interes legitim și nu un drept concurent aceluia de proprietate al statului sau al pârâtei. În opinia recurentei, prima instanță a refuzat să judece fondul excepției de nelegalitate, sub aspectul condițiilor intrinseci, contrar prevederilor art. 3 din vechiul C. civ., după cum i-a refuzat și accesul la justiție, câtă vreme a îndrumat-o să urmeze o cale procedural la care nu are acces. Totodată, a ignorat, în egală măsură, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 971/12.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin Decizia nr. 561/07.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a constatat nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006, pentru motivul că Statul nu a prezentat un titlu legal de dobândire. Așa fiind, a apreciat că motivarea hotărârii atacate este străină de natura pricinii, în raport cu prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 213/1998. Potrivit recurentei, ceea ce interesează este împrejurarea potrivit căreia actul atacat pe cale incidentală să răspundă cerințelor de legalitate atât din perspectiva îndeplinirii condițiilor extrinseci (respectarea normelor de elaborare, aprobare, emitere, publicare a actului) cât și intrinseci (respectarea regulilor de drept prin conținutul actului atacat), analiză pe care judecătorul fondului nu a realizat-o efectiv, invocând prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865. În concluzie, a apreciat că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, acesta nefiind analizat de prima instanță. 3.2.2. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. Recurenta a susținut că prima instanță a intrepretat greșit prevederile Legii nr. 213/1998, limitându-se a analiza dispozițiile art. 20 alin. (2) din această lege, dar cu ignorarea aplicării, pe calea intrepretății sistematice, a art. 6 și art. 7 din această lege. În plus, argumentând posibilitatea analizei existenței unui titlu legal de dobândire de către stat în cadrul unei acțiunii reale în revendicare sau pe calea legilor reparatorii, prima instanța a interpretat și aplicat greșit art. 6 din Legea nr. 213/1998. Recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a invocat dispozițiile art. 6 alin. (1)-(3) din din Legea nr. 213/1998 din a căror interpetare rezultă că acțiunea prin care se solicită constatarea nelegalității actului de preluare de către stat a unui bun imobil poate fi invocată de orice persoană interesată și nu exclusiv de foștii proprietari, așa cu sugerează prima instanță. Or, a precizat că singura cale pe care o are la îndemână pentru a pune în discuție verificarea legalității titlului Statului este tocmai excepția de nelegalitate, pe care a invocat-o în contextul unor apărări făcute de pârâta pentru prima dată în caile de atac din acțiunea confesorie de servitute. A arătat recurenta că, prin excepție, pornind de la prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 35 din Legea nr. 18/1998, în legătură cu imobilele intrate în proprietate statului, acesta trebuie să facă dovada modului legal de dobândire, aspect ignorat de judecătorul fondului. De asemenea, din art. 7 al Legii nr. 213/1998, reiese că legea în sine nu este considerată un mod de dobândire a dreptului de proprietate, or, statul nu poate prezenta un titlu legal de preluare, așadar, prima instanță a încălcat prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar prin simpla trimitere la acest din urmă text a încălcat și prevederile în materia transparenței decizionale, prevăzute de Legea nr. 52/2003, cât și normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000. În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Apărările formulate de intimații-pârâți Prin întâmpinare, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepția nulității și excepția tardivității ambelor recursuri, iar pe fondul recursului împotriva soluției asupra excepției de nelegalitate a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Intimata-pârâtă A., prin apărările formulate, a invocat excepțiile privind nulitatea și tardivitatea recursului exercitat împotriva soluției asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar în privința recursului declarat în privința soluției date excepției de nelegalitate a invocat excepția tardivității acestuia. Pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, răspunzând punctual criticilor formulate.

Procedura derulată în recurs Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a învederat că nu mai insistă în cererea de recurs formulată împotriva soluției asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale înainte de comunicarea hotărârii atacate și deci înainte de a cunoaște motivele pentru care a fost respinsă, iar la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2020 Înalta Curte a luat act de precizarea părții în acest sens. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului în ceea ce privește soluția asupra excepției de nelegalitate În ceea ce privește excepția tardivității recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că respectiva cale de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege (17 august 2020) în raport cu data comunicării sentinței atacate (10 august 2020). Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor intimaților, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a punctului MF nr. x din Anexa nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în ceea ce privește, în principal, drumurile de exploatare care fac parte din suprafața de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, București, iar în subsidiar, drumurile de exploatare evidențiate în Raportul atașat și care fac parte din suprafața de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, București. Curtea de Apel București a respins excepția de nelegalitate formulată de reclamantă, ca neîntemeiată Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. 1.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. este neîntemeiat. În conformitate cu prevederile art. 304 punctul 5 din C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). Art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., la care face trimitere motivul de recurs menționat, impune, pentru anularea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent, condiția ca părții să-i fie pricinuită o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin aplicarea sancțiunii juridice a nulității. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Ca o pretinsă încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, se poate încadra în acest motiv de recurs susținerea recurentei cum că prima instanță a statuat asupra unui veritabil fine de neprimire, argumentarea fiind a unei excepții de inadmisibilitate, deși soluția a fost dată pe fondul cauzei, aspect nepus în discuția părților. Or, contrar criticilor recurentei, se constată că prima instanță a pus în discuția părților toate excepțiile și chestiunile invocate de părți (ședința publică din 6 decembrie 2019), iar dezbaterile asupra excepției de nelegalitate au avut loc în ședința publică din data de 12.06.2020, așa încât nu se poate susține că s-a nesocotit principiul contradictorialității, recurenta beneficiind de garanțiile unui proces echitabil și de posibilitatea valorificării tuturor mijloacelor pe care le implică exercițiul dreptului la apărare. De altfel, nu se poate afirma că argumentarea este specifică unei excepții de inadmisibilitate, câtă vreme prima instanță a efectuat o cercetare pe fondul excepției de nelegalitate, arătând motivele care au condus la soluția pronunțată. Prin urmare, nu se identifică o încălcare de către prima instanță a principiilor dreptului la apărare, contradictorialității și rolului judecătorului în aflarea adevărului, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil. 1.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7din C. proc. civ. de la 1865, de asemenea, nu poate fi primit. În sensul normei citate, acest motiv este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că prima instanță nu a motivat suficient hotărârea atacată, aceasta nu răspunde tuturor argumentelor aduse, așa încât nu respectă rigorile impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocând, totodată, faptul că hotărârea este contradictorie și străină de natura cauzei, argumentarea acesteia conducând și la contrarietate între considerente și dispozitiv, din perspectiva analizei efectuate. Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. De asemenea, instanța a analizat, în limitele învestirii, motivele invocate, îndeplinindu-și prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare a reclamantei cu privire la motivele de înlăturare a criticilor de nelegalitate formulate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior, aspect confirmat prin faptul că recurenta a fost în măsură să formuleze critici asupra soluției. Prin urmare, judecătorul fondului a demonstrat analiza criticilor de nelegalitate în aceste limite, nemotivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme. Totodată, se reține că motivarea hotărârii răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei). În fine, în ceea ce privește susținerile părții cu referire la efectele juridice ale hotărârii irevocabile a Curții de Apel București la care a făcut trimitere, afirmând, în acest sens, că a fost ignorată puterea de lucru judecat, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite, având în vedere că litigiile sunt diferite, prin urmare nu sunt întrunite cerințele legale privind identitatea de elemente specifică. În concluzie, faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat. 1.3. Instanța de control judiciar constată că sunt neîntemeiate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. În sensul normei citate, acest motiv este incident atunci când hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material. În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile cauzei dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greșit. Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau intrepretarea greșită a prevederilor Legii nr. 213/1998, având în vedere că nu s-a făcut dovada intrării terenului în cauză în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valid, iar singura cale pe care o are la îndemână pentru a pune în discuție verificarea legalității titlului statului este excepția de nelegalitate formulată. Obiectul excepției de nelegalitate îl constituie punctul MF nr. x din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, prin care s-a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prevăzut în anexele nr. 1 - 46*) care fac parte integrantă din hotărâre, actualizate la data de 4 decembrie 2006. Potrivit Anexei nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, la punctul x este inventariat terenul în suprafață de 430 ha situat în București, B-dul. x nr. 4, indicându-se anul 1999 ca an al dobândirii, în baza H.G. nr. 517/1999. Instanța de contencios administrativ, învestită prin acest mijloc procedural, cu caracter incidental în litigiul de fond aflat pe rolul tribunalului, este ținută a efectua un control de legalitate a actului administrativ, respectiv de a face un examen al conformității lui cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și pentru executarea cărora a fost emis. Din această perspectivă, se reține că H.G. nr. 1705/2006 nu este un act de dobândire a unui drept de proprietate asupra terenului în cauză, ci atestă o situație juridică existentă în evidențele autorității, fiind emis în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, care obligă ministerele și celelalte organe specializate ale administrației publice centrale care au în administrare bunuri proprietate publică, să procedeze la reactualizarea inventarului domeniului public. Așa fiind, instanța de contencios nu este chemată să analizeze dreptul de proprietate al statului, ci doar încadrarea terenului în sfera afectațiunii publice, în timp ce stabilirea dreptului de proprietate, prin compararea titlurilor în conflict și validarea celui mai caracterizant și mai preferabil, luând în calcul la această analiză nu numai conformitatea cu legea din punct de vedere formal, ci și consistența drepturilor autorilor de la care provin titlurile, este în competența exclusivă a instanței civile, instanța de contencios urmând să analizeze dacă trecerea terenurilor în litigiu s-a făcut în temeiul unui titlu. Efectuând propria analiză, instanța de control judiciar constată că anterior emiterii actului administrativ atacat, prin acte administrative similare și cu aceeași forță juridică, terenul în discuție a fost atestat ca făcând parte din domeniul public, fiind inclus în inventarul corespunzător prin H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004, necontestate de autorul excepției. În conformitate cu Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, temeiul includerii suprafeței de teren (drumurile de exploatare) în inventarul domeniului public al statului l-a constituit H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, situație juridică preluată de la actele administrative sus-menționate. La rândul ei, această hotărâre a fost emisă în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 și art. 10 din Legea nr. 213/1998. Totodată, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituția României "Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice." Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilește că "Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege, în anexă la pct. 5 fiind menționate "terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă." Or, drumurile de exploatare, cuprinse în pct. MF nr. x din Anexa nr. 3 la H. G. nr. 1705/2006, contestate de recurentă ca aflându-se în proprietatea publică a statului, sunt chiar terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic indicate la pct. 5 din anexa la Legea nr. 213/1998. Așadar, inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică a statului s-a întocmit în baza Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 290/2002 modificate prin Legea nr. 147/2004, precum și a Legii nr. 45/2009 modificate si completate prin Legea nr. 72/2011. În concluzie, contrar susținerilor recurentei, potrivit actelor normative anterior menționate, terenurile fac obiectul proprietății publice prin declarația legii, fiind în patrimoniul statului la momentul acestei consacrări legale, iar autorul excepției nu a făcut dovada că intrarea lor în domeniul public s-a făcut fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului formulat împotriva soluției asupra excepției de nelegalitate. Totodată, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 304 pct. 5, 7, 9 și art. 301 1 din cod.