ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 475/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 4514/27.02.2017 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei solicitată prin cererea de plată, respectiv 2700,35 RON reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul implicat în evenimentul rutier, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3701 din 13 octombrie 2017 a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia FGA nr. 4514/27.02.2017 și a obligat pârâtul FGA să soluționeze cererea de plată nr. x/05.02.2016 prin raportare la titularul cererii de plată și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual-active invocată de FGA. În cazul de față, finanțatorul B., prin reprezentantul său legal, a împuternicit-o pe reclamanta-intimată ca în "nume propriu" să îndeplinească formalitățile prevăzute de Legea nr. 213/2015 privind obținerea de la FGA a indemnizației de asigurare cuvenită în baza poliței de asigurare CASCO, mandatul (care nu este mandat) fiind gratuit. Așa cum rezultă din conținutul acestuia actele, faptele și semnătura mandatarului fiind opozabile mandantului (finanțatorul), în limitele mandatului. Daca nu ar fi opozabile atunci mandatul este lipsit de esența. Prin urmare, este în afara oricărui dubiu că titularul de operațiune ce răspunde pentru neîncheierea regimului prevăzut de Legea nr. 213/2015 este persoană juridică în cauză, respectiv, mandantul-finanțator. Atâta timp cât titularul procedurii necontencioase administrative prevăzută de Legea nr. 213/2015 este mandantul-finanțator, actele întocmite de mandatarul său (mandatarul, reclamanta-intimată) fiindu-i opozabile, calitatea procesuală activă îi revine acestuia - mandantului, iar nu mandatarului, care nu poate ataca actul constatator (Decizia FGA), întrucât titularul dreptului la acțiune trebuie să fie același cu titularul dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut, aspecte pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere la judecarea excepției. Or, instanța de fond, eronat nu a întrevăzut nici o explicație plauzibila pentru care B. S.A. ar fi simțit nevoia de a emite o împuternicire, prin care să "confirme" dreptul A. S.R.L. de a acționa "in nume propriu" în relația cu F.G.A., singura interpretare juridică a acestui act fiind aceea că proprietarul și finanțatorul S.C. B. S.A., în calitate de beneficiar al poliței de asigurare (și singurul creditor de asigurare) a împuternicit utilizatorul A. S.R.L., în calitate de asigurat, să efectueze demersurile necesare în relația cu F.G.A., pentru a pretinde plata indemnizației pe care nu o mai poate obține de la C. S.A., inclusiv a formula cererea de plată. Astfel, recunoaște calitatea de asigurat a finanțatorului, singurul care putea da o împuternicire și singurul care-și putea manifesta acordul de voință în sensul opțiunii către cine să fie efectuată plata însă, în baza acestui acord de voință instanța de fond a dat și calitate de asigurat atât reclamantei-intimate cât și unității reparatoare. Noțiunea de creanță de asigurare și de creditor de asigurare este definită numai de Legea nr. 503/2004 și de Legea nr. 213/2015, definiții care sunt aplicabile numai și numai în relația cu FGA în procedura necontencioasă administrativă sau în relația cu lichidatorul judiciar desemnat al asigurătorului falit în procedura de faliment. Părțile contractului de asigurare le regăsim identificate în chiar noțiunea contractului de asigurare, art. 2199 noul C. civ. nominalizându-i pe contractantul asigurării, asiguratul, asigurătorul, beneficiarului asigurării sau terțul păgubit, aceștia doi din urmă nefiind însă părți în contract. Problema care se pune în cazul dedus judecății este faptul că, finanțatorul este într-adevăr creditor de asigurare însă, este unic creditor chiar dacă deține mai multe creanțe de asigurare și legiuitorul nu a folosit singularul și nu a fost deloc incoerent în folosirea singularului în ceea ce privește creditorul de asigurare. Un creditor de asigurare este UN creditor și nu "este" mai mulți creditori de asigurare raportat la fiecare creanța de asigurare. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca FGA să achite un plafon maxim de 450.000 RON per fiecare creanță de asigurare atunci ar fi folosit singularul în ceea ce privește creanța de asigurare și nu în ceea ce privește creditorul de asigurare. Or, în cazul dedus judecății vorbim despre un contract de asigurare facultativă CASCO care are ca temei de drept art. 4, alin. (1), lit. b), pct. (i) din Legea nr. 213/2015: "persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare". Totodată instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)", articol de lege care demonstrează și întărește și mai mult intenția legiuitorului ca acest plafon să fie aplicat pe un creditor de asigurare care poate deține mai multe creanțe și nu pe o creanță, așa cum eronat susține instanța de fond. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, în cauză, chiar dacă actul administrativ contestat în cauză de către reclamantă este adresat altui subiect de drept, respectiv finanțatorului B. S.R.L., cu toate acestea reclamanta din cauză justifică calitate procesuală activă prin prisma calității sale de terț pretins vătămat prin act individual adresat altui subiect de drept. Actul administrativ contestat în cauză a fost emis de către pârâtul FGA (cu destinatar B. SRL) în urma unei cereri de plată formulată în nume propriu de către reclamantă prin reprezentant, astfel că în mod temeinic și legal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active. Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 4514/27.02.2017 pârâtul Fondul de garantare a asiguraților a respins cererea de plată nr. x/05.02.2016, pretins formulată de S.C. B. S.A., reținând, în esență, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 că, în privința finanțatorului B., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. De asemenea, prin aceeași Decizie, pârâtul a mai reținut că, în situația de față, calitatea de creditor de asigurare aparține finanțatorului S.C. B., iar nu utilizatorului A., atât raportat la calitatea finanțatorului de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar și prin prisma cesionării poliței de asigurare CASCO, în care figurează ca și asigurat utilizatorul A. S.R.L.. În mod greșit pârâtul Fondul de Garantare a apreciat că titular al cererii de plată este finanțatorul B. și pe cale de consecință în mod greșit a analizat, pe de o parte, calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. 1lit. b) Legea 213/2015 în privința finanțatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidența art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON tot prin raportare la finanțatorul B.. În realitate, având în vedere cererea de plată formulată de asiguratul utilizator A. S.R.L. în nume propriu, Fondul de Garantare avea obligația în temeiul art. 13 alin. (3) Legea 213/2015 de a analiza cererea de plată prin raportare la pretinsa calitate de creditor de asigurare a reclamantei A. S.R.L.. Înalta Curte apreciază că soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă. De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.