ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4611/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 04.09.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 16423/14.08.2018 emisă de pârât, comunicată la domiciliul procesual ales în data de 24.08.2018, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților (în continuare FGA) a dispus respingerea ca tardivă a cererii de plată a creanței împotriva B. S.A. (în continuare B.) având în vedere data depunerii acesteia, 29.11.2016, reținând depășirea termenului de 90 zile calculat de la data deschiderii insolventei B., 28.04.2016.

Prin sentința civilă nr. 948 din data de 12.03.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 16423/14.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/03.01.2017, cu prioritate solicitarea de repunere în termen formulată de reclamantă prin intermediul acestei cereri, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 948 din data de 12.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta A. arată că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de fond deși avea toate datele necesare soluționării cererii de chemare în judecată, a admis în parte cererea dedusă judecății anulând decizia emisă de Fondul de Garantare, însă a lăsat tot acestuia posibilitatea de a reanaliza cererea, deși s-a pronunțat o dată pe soluția dată.

Atât timp cât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tardivității cererii reclamantei, anulând Decizia contestată nu a făcut decât să retrimită la intimată, pentru o noua analiză asupra celor dispuse, cu aceeași finalitate.

Cu privire la modalitatea de motivare a hotărârii, C. proc. civ. nu conține dispoziții de detaliu, reglementând doar în art. 425 C. proc. civ. considerentele hotărârii, ca parte a conținutului hotărârii cuprinde "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Prin urmare, motivarea hotărârii se regăsește, printre altele, în cadrul considerentelor, iar din economia codului se înțelege că motivarea se realizează efectiv cu ocazia redactării hotărârii, legiuitorul neprevăzând pentru motivare un moment distinct în cadrul "tehnologiei hotărârii judecătorești".

Modalitatea de elaborare a motivării hotărârii judecătorești a fost analizat și de către instanțe, dar numai din perspectiva conținutului motivării.

Deși dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 2013/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, îi dădeau posibilitatea să se pronunțe pe toate capetele de cerere formulate, având toate probele la dosar, instanța de judecată a retrimis la instituția pârâtă pentru o analiză care nu ar putea fi alta decât să dispună respingerea cererii reclamantei ca tardivă.

Așa cum a arătat și în fața Curții de Apel București, în data de 29.11.2016, reclamanta a depus la FGA o cerere de plată a creanței împotriva B. rezultată în urma producerii evenimentului rutier din data de 05.10.2013, în baza Contractului de asigurare obligatorie seria x încheiat cu B., cu valabilitate de la data de 26.04.2013 la data de 25.10.2013, eveniment rutier în urma căruia a fost format dosarul de urmărire penală nr. 9195/P/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău, în care reclamanta are calitate de parte vătămată, dosar în care prin Rechizitoriul din data de 11.05.2016 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C., formându-se în acest sens dosarul penal nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Bacău, dosar ce se află în curs de soluționare pe fond.

Prin cererea de plată menționată mai sus, a solicitat aprobarea plații indemnizației/despăgubirii în cuantum de 69.366 RON. formată din 1.680 RON reprezentând daune materiale și 67.686 RON reprezentând daune morale.

Ulterior, a formulat o cerere precizatoare a cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a indicat faptul că a solicitat aprobarea plații sumei de 3920 RON daune materiale și 67.686 RON reprezentând daune morale, rezultând un total de 71.606 Iei. Această precizare a fost formulată urmare a precizării similare depuse în dosarul penal nr. x/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Bacău.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a arătat că, urmare a evenimentului rutier reclamat, s-a deschis la asigurător dosarul de dauna nr. RCA/B/12432 care a primit număr unic la FGA161866, iar în cadrul analizării acestei cereri, din analiza tuturor documentelor, prin Decizia nr. 16423/14.08.2018 s-a stabilit respingerea cererii de plată întrucât petenta a depus cererea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A., în faliment, încălcându-se astfel prevederile art. 14 din Legea 213/2015, raportat la art. 20 din Norma ASF 16/2015.

Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța de judecată a încălcat prevederile art. 13 din Legea 213/2015, omițând faptul că FGA are căderea de a se pronunța prin emiterea actului administrativ, numai asupra admiterii sau respingerii sumelor pretinse de petenți. Astfel art. 13 alin. (4) prevede că:

"aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare", iar punctul (5) a aceluiași articol prevede că:

"în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare."

Instanța de judecată face o greșeală gravă atunci când apreciază că:

"Instanța nu va analiza în mod direct cererea de repunere în termen prin prisma îndeplinirii condiției existenței unor "motive temeinic justificate" potrivit prev. art. 186 C. proc. civ., atât timp cât reclamanta a învestit pe pârât în procedura administrativă cu soluționarea unei cereri de repunere în termen, iar instanța de contencios administrativ verifică legalitatea actului administrativ contestat prin prisma respectării prevederilor legale în vigoare la data emiterii acestuia, raportat de soluția dată tuturor solicitărilor formulate de reclamantă în procedura administrativă."

Reclamanta nu putea învesti Fondul cu o cerere prevăzută de art. 186 C. proc. civ. întrucât soluționarea acesteia este de competența exclusivă a instanței de judecată, nefiind de competența autorității administrative.

Art. 186 C. proc. civ. pct. 3 prevede că:

"Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Pe de altă parte, instituția repunerii în termen se referă exclusiv la actele procedurale, astfel cum precizează pct. 2 al art. 186 C. proc. civ. "partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac."

În situația în care se va analiza cauza prin prisma dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004, pe fondul cauzei, recurentul-pârât solicită să se aibă în vedere că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată, este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plată a asiguraților. Termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunerea în termen - pentru că sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita despăgubiri. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Drept urmare, FGA a analizat în mod corect cererea, ținând cont de prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, imperativ, a cărui depășire conduce la respingerea cererii de plată și la neanalizarea acesteia pe fond.

Termenul de 90 de zile, fiind un termen legal de decădere, nu îi sunt aplicabile regulile prescripției extinctive prevăzute de art. 2522 C. civ. prin care cererea de repunere în termen se poate face în 30 de zile socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție și nici cele prevăzute de art. 186 C. proc. civ. care se referă la termenele procedurale și la care repunerea în termen se face în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 11 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate atât de recurenta-reclamantă, cât și de recurentul-pârât, a apărărilor menționate în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse.

Controlul jurisdicțional declanșat de către recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 16423/14.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care s-a dispus respingerea ca tardivă a cererii de plată a creanței împotriva B. S.A., reținându-se depășirea termenului de 90 zile calculat de la data deschiderii insolventei B., 28.04.2016.

Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 16423/14.08.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/03.01.2017, cu prioritate solicitarea de repunere în termen formulată de reclamantă prin intermediul acestei cereri, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că deși reclamanta s-a adresat pârâtului FGA cu o cerere de plată prin care a solicitat și repunerea în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, pârâtul a ignorat cererea formulată și fără o minimă analiză a argumentelor reclamantei a respins cererea de plată ca tardivă.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la recursul declarat de către reclamanta A., Înalta Curte constată că deși nu a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin criticile formulate a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că atât timp cât cererea de plată a fost respinsă ca tardiv formulată, admiterea acțiunii deduse judecății nu poate impune analizarea acestei cereri pe fondul său de către instanța de judecată.

Cu privire la motivul de recurs formulat de recurentul-pârât prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este legală întrucât constatarea neanalizării cererii de repunere în termen corespunde realității.

Într-adevăr, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează ca:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților menționează două momente în funcție de care poate fi formulată cererea pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor: 1) cererea de plată se poate depune în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment; 2) Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că din cuprinsul Deciziei nr. 16423/14.08.2018 rezultă fără putință de tăgadă că Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x transmisă la data de 29.11.2016 și înregistrată la data de 03.01.2017, fără a analiza cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor ce i s-ar cuveni recurentei-reclamante în baza Contractului de asigurare obligatorie seria x încheiat cu B. S.A., cu valabilitate de la data de 26.04.2013 la data de 25.10.2013 și fără a avea în vedere considerentele încheierii de ședință din data de 03.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă din cuprinsul căreia rezultă că s-au admis cererile de repunere în termen formulate de creditorii Municipiul Târgu Mureș, D., E. S.R.L., F., G. S.R.L., A., H. și I. și, în consecință s-a dispus repunerea acestora în termenul de înregistrare a cererii de admitere a creanței.

Pe de altă parte, prin încheierea de ședință din data de 03.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă la data de 28.04.2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., însă termenul de 90 de zile termen care s-a împlinit la data de 28.07.2016 este valabil pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Referitor la natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, Înalta Curte contată că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție și începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Însă, deși prima instanță a anulat Decizia nr. 16423/03.01.2017 pe considerentul că recurentul-pârât nu a avut în vedere conținutul cererii de repunere în termenul de contestare, întemeiată pe dispozițiile art. 186 C. proc. civ., motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât sunt nefondate și vor fi respinse având în vedere că verificarea cererii de plată și stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de 90 de zile trebuia făcută prin prisma motivelor invocate în cererea de repunere în termen, raportat la împrejurările care au condus la depunerea cererii după împlinirea termenului de 90 de zile.

Având în vedere că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat să verifice termenul legal de formulare a cererii de plată, existența tuturor înscrisurilor justificative, precum și condițiile stipulate în contractele de asigurare încheiate de petenți, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 948 din 12 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.