ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4495/2020

Ședința publică din data de 18 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 august 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei nr. 7606/17.07.2017, emisă de pârât, solicitând: admiterea contestației, anularea deciziei contestate ca nelegală și netemeinică, și obligarea pârâtului F.G.A. să emită o decizie de admitere în totalitate a cererii sale de plată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 273 din 29 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins excepția tardivității, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte Decizia F.G.A. nr. 7606/17.07.2017 și a obligat pârâtul să emită decizie de admitere la plata și a sumei de 2.455,55 RON; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, reprezentând taxă de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și a încheierii din 8 ianuarie 2018, care face corp comun cu sentința, și, reținând cauza spre soluționare, respingerea acțiunii în contencios formulate de către partea intimată-reclamantă.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- pârât a criticat sentința primei instanțe, pentru nelegalitate, cuprinzând motive contradictorii sau străine de natura cauzei și ca fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care, a relevat aspecte prealabile aspecte referitoare la situația de fapt și aspecte privind atribuțiile Fondului de Garantare a Asiguraților conform legii, pentru soluționarea cererii de plată, invocând, în esență, următoarele motive:

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și pe baza cererii de plată depuse de petent, Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a deschis procedura falimentului.

În ceea ce privește soluția dată de prima instanță, care a admis capătul de cerere al acțiunii reclamantului, prin care acesta solicită obligarea F.G.A. la plata integrală a despăgubirilor, respectiv, diferența respinsă la plată în cuantum de 2.455,55 RON, și în ceea ce privește dispoziția primei instanțe de obligare a F.G.A. la emiterea unei decizii de admitere și a plății acestei diferențe către reclamant, recurentul-pârât a solicitat casarea sentinței recurate.

Recurentul- pârât subliniază faptul că asigurarea R.C.A. este o asigurare de răspundere obligatorie, caracterul forțat al acestui contract rezultând din faptul că are condițiile de asigurare stabilite prin lege (Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările din România) și Norma R.C.A. nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în vigoare la data emiterii poliței de asigurare în discuție.

Prin urmare, arată recurentul, conținutul contractului de asigurare auto obligatorie (R.C.A.) este cuprins în Polița R.C.A. și Norma R.C.A. edictată de autoritatea de stat competentă (A.S.F.), în vigoare la momentul încheierii contractului de asigurare încheiat în mod valabil, în acest sens fiind prevederile art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014, normă R.C.A. emisă de A.S.F., normă potrivit căreia au fost avute în vedere și dispozițiile art. 1 alin. (1) teza I și alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, art. 18 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, art. 26 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, art. 28 alin. (1)- (2) din Norma 23/2014.

Recurentul- pârât arată că, analizând toate piesele dosarului de daună, s-a constatat că în speță, sunt incidente prevederile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, și, de aceea, F.G.A. a reținut că, în fapt, este vorba despre o culpă comună a ambilor conducători auto, care nu au respectat normele de circulație pe drumurile publice și marcajele locului accidentului, aspect care a contribuit la producerea accidentului rutier și avarierea ambelor vehicule implicate, fiind reținută o culpă comună conform prevederilor art. 28 alin. (1) și alin. (2) din Norma R.C.A. nr. 23/2014.

Pentru aceste considerente, recurentul-pârât apreciază ca fiind greșită motivarea primei instanțe, care este dată cu nesocotirea prevederilor art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, prima instanță reținând că autoturismul cu nr. de înmatriculare x se deplasa pe banda de circulație destinată efectuării virajului la stânga, iar nu pe banda destinată circulației de tramvaie sau, în cazul în care desenul de pe constatarea amiabilă nu corespunde realității, pe o bandă de mers pe care avea obligația să semnalizeze schimbarea direcției de mers (viraj stânga și să semnalizeze această schimbare pe toată durata efectuării manevrei)- astfel cum rezultă din coroborarea declarațiilor date și semnate de cei doi conducători auto implicați în producerea accidentului și observând prezentarea imagistică, așa cum rezultă aceasta din Google Maps, a locului în care a avut loc accidentul- prezentare imagistică pe care a depus-o ca înscris doveditor la dosarul cauzei.

De asemenea, recurentul-pârât consideră că soluția dată de prima instanță, care a obligat F.G.A. la emiterea unei decizii de admitere la plată a diferenței de 2.455,55 RON, este o soluție pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 14 alin. (1) și (4) din Legea specială nr. 13/2015 și a art. 13 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 13/2015.

Intimatul- reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, și menținerea hotărârii civile atacate, ca fiind temeinică și legală.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nu poate fi reținut, întrucât decizia pronunțată de instanța de fon a fost în mod corespunzător motivată, raportat la prevederile art. 425 C. proc. civ., instanța răspunzând tuturor motivelor formulate de părți. De asemenea, nu se poate reține nici existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte observă că, instanța de fond a analizat toate motivele și argumentele invocate de părți, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care conduc la soluția pronunțată. Hotărârea pronunțată răspunde exigenței impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale și de a examina efectiv aspectele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, prima problemă care se impune a fi tranșată vizează prevederile legale aplicabile în cauză, în condițiile în care, recurentul-pârât a invocat incidența dispozițiilor art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Dincolo de faptul că aspectele evidențiate de recurentul-pârât ating chestiuni legate de administrarea probatoriului - ce nu pot face obiectul cenzurii în această etapă procesuală, se constată că, în mod judicios curtea de apel a constatat că aceste prevederi nu sunt incidente, pârâtul reținând fără temei în decizia contestată și culpa conducătorului autoturismului cu nr. de înmatriculare x în producerea accidentului.

Așadar, instanța de fond a reținut în mod corect că, în speță, nu se aplică prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 care, la art. 28 alin. (1) prevede că, în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul- pârât contestă cele reținute de instanța de fond față de cele rezultate, în opinia sa, "din coroborarea declarațiilor date și semnate de cei doi conducători auto implicați în producerea accidentului și observând prezentarea imagistică, așa cum rezultă aceasta din Google Maps, a locului în care a avut loc accidentul- prezentare imagistică pe care a depus-o ca înscris doveditor la dosarul cauzei.".

Or, se reține că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci o critică de netemeinicie, ce nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar.

Modalitatea în care instanța a înțeles să valorifice sau să interpreteze materialul probator existent în dosar privitor la stabilirea culpei în producerea accidentului, nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar, reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Pentru considerentele expuse, instanța supremă apreciază că judecătorul fondului a făcut o analiză corectă a cauzei deduse judecății, considerente pentru care, criticile recurentului-pârât sunt nefondate și, astfel, Înalta Curte constată că în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, sentința recurată fiind legală și la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 273 din 29 ianuarie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.