ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4194/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 ianuarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 2999 din 15.12.2016, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului la plata despăgubirii în sumă de 28.224,25 RON, reprezentând contravaloare reparații autovehicul avariat.

Prin sentința civilă nr. 3993 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 3993 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât nu a respectat obligația impusă de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului și de a se pronunța asupra unui mijloc de probă sau a unei apărări esențiale pentru dezlegarea pricinii. Pe cale de consecință, a susținut recurenta, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția EDO.

Recurenta-reclamantă a considerat că instanța de fond a constatat în mod greșit că societatea nu face parte din categoria creditorilor de asigurare. Contrar celor reținute de prima instanță, cererea de despăgubire a fost formulată de beneficiarul asigurării, B., fiind semnată de acesta și de societatea reclamantă, în calitate de unitate care a reparat autoturismul. Rezultă că titularul dreptului de despăgubire a acordat reclamantei dreptul de a încasa suma din devizul de reparații, ceea ce reprezintă o subrogație legală și convențională în sensul art. 1593 C. civ.. Prin urmare, în opinia recurentei, instanța de fond trebuia să exercite rol activ și să pună în vedere părților să facă dovada subrogației convenționale exprese, probă hotărâtoare pentru soluționarea cauzei.

În acest sens, recurenta-reclamantă a anexat cererii de recurs ceea ce consideră a reprezenta dovada dreptului de a cere despăgubirea în numele asiguratului, respectiv procura notarială dată de B. A. S.R.L., autentificată sub nr. x/21.12.2017 de către C..

Recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată și pentru greșita interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanța apreciind eronat că despăgubirea ar fi acordată prestatorului reparației și nu beneficiarului asigurării, respectiv persoana care a produs paguba și care este posesor al poliței RCA. Chiar dacă suma de bani se achită unității reparatoare, nu se poate susține că aceasta este beneficiarul asigurării, iar dacă intimatul avea dubii cu privire la aceste aspecte, avea posibilitatea de a efectua plata direct în contul lui B..

De altfel, a arătat recurenta că anterior i-au fost admise la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților, mai multe cereri de despăgubire pentru autoturisme reparate, acesta fiind singurul dosar de daună în care i s-a opus o astfel de interpretare a textului de lege.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată, față de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Recurenta-reclamantă a expus critici referitoare la modul de aplicare sau interpretare a unor dispoziții din C. proc. civ. și din Legea nr. 213/2015, care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamantă, Înalta Curte reține că aceasta are calitatea de unitate reparatoare a autoturismului avariat, ce a făcut obiectul asigurării conform poliței RCA nr. x emisă de D.. Ca urmare a deschiderii procedurii falimentului asigurătorului, reclamanta a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asuguraților o cerere de plată pentru suma de 28.224 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului asigurat, cerere care a fost respinsă de autoritatea pârâtă pe motivul că unitatea reparatoare nu are calitatea de creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest prim aspect, Înalta Curte constată că, atât intimatul-pârât, cât și instanța de fond, au reținut în mod corect că, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, unitățile reparatoare nu se înscriu în categoria creditorilor de asigurare, îndreptățiți la despăgubire din fondurile FGA, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă). Textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități, enumerarea fiind exhaustivă, iar nu exemplificativă.

Însă, în prezenta cauză reclamanta a susținut că, prin depunerea cererii de plată de către persoana asigurată (B.), cerere semnată și ștampilată și de societatea recurentă, s-a făcut dovada unei subrogații legale și convenționale, prin care titularul dreptului de despăgubire a dat unității reparatoare dreptul de a încasa suma din devizul de reparații, iar această împrejurare este confirmată de declarația notarială depusă în faza procesuală a recursului.

Înalta Curte va respinge aceste argumente, ca nefondate, reținând că în speță nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor subrogației, prevăzute de art. 1593-1598 C. civ.

Cât privește subrogația legală, aceasta intervine în cazuri expres prevăzute de lege, conform art. 1596 C. civ., iar în cauză nu subzistă niciuna din aceste situații.

Subrogația convențională (în cauză nu s-ar putea vorbi decât despre instituția subrogației consimțită de creditor) operează doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1593-1594 C. civ., respectiv să fi fost achitată creanța de către un terț, subrogația să fie expresă să fie constatată prin înscris, pentru a putea fi opusă terților, conform art. 1593 alin. (3) C. civ.

Or, recurenta-reclamantă nu a prezentat un înscris prin care să se constate că titularul dreptului de despăgubire, B., a primit plata de la reclamantă și a subrogat-o pe aceasta în toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului FGA. Depunerea cererii de plată de către B., dar purtând semnătura și ștampila A. S.R.L., nu poate avea valoarea juridică a unei subrogații convenționale, atât timp cât această convenție trebuie să fie una expresă, iar nu tacită/implicită, pentru a putea fi opusă terților.

Nici procura notarială depusă în recurs nu este de natură că confirme pretinsa subrogație convențională, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, subrogația trebuie să fie expresă, iar pe de altă parte, conținutul procurii nu are nicio legătură cu această operațiune juridică. Prin actul notarial a fost mandatată societatea reclamantă să-l reprezinte pe B. în procedurile judiciare ce face obiectul prezentei cauze, deși mandantul nu face parte din cadrul procesual al cauzei. Prezenta cauză are ca obiect cererea de anulare a Deciziei emise de pârâtul FGA sub nr. x/15.12.2016, cadrul procesual cuprinzând destinatarul actului administrativ (A. S.R.L.) și emitentul Fondul de Garantare a Asiguraților.

De altfel, se observă că această procură este acordată după emiterea deciziei atacate, nefăcând parte din documentația administrativă pe care se întemeiază decizia și chiar ulterior pronunțării și comunicării sentinței recurate în cauză, împrejurare care, coroborată cu conținutul său, demonstrează lipsa de relevanță a acestui înscris notarial în dezlegarea chestiunii disputate în speță.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi valorificată ca o subrogație convențională a reclamantei în drepturile asiguratului B. și nici nu poate fi considerată a fi fost depusă în numele persoanei asigurate. Conform mențiunilor din cuprinsul cererii de plată, rezultă că B. a acționat în interesul societății reclamante, iar nu în reprezentarea propriilor interese. În consecință, instanța de fond a constatat în mod legal că cererea de plată nu este formulată de un creditor de asigurare, ci de societatea care a efectuat reparația autoturismului avariat, astfel încât decizia de respingere a cererii de plată, emisă de FGA, respectă prevederile legale incidente.

Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanța de fond a prevederilor art. 6 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (1) din Convenția EDO. Subsumat acestor critici, reclamanta a susținut că instanța de fond era obligată să pună în vedere părților să facă dovada subrogației convenționale exprese, argument care nu poate fi primit de instanța de control judiciar.

Motivul respingerii de către FGA a cererii de plată l-a constituit lipsa calității de creditor de asigurare a solicitantului despăgubirii, aspect pe care reclamanta l-a cunoscut la data formulării cererii de chemare în judecată. Totodată, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de fond, autoritatea pârâtă a reiterat motivele care au condus la soluția respingerii cererii de plată, arătând că, deși depusă de B., cererea este formulată în numele și pentru unitatea reparatoare.

Contrar susținerilor din recurs, reclamanta nu a formulat și depus răspuns la întâmpinare în dosarul instanței de fond și, deși cunoștea motivul respingerii cererii de plată, nu a depus la dosarul instanței de fond niciun înscris constatator al transmiterii dreptului de despăgubire. Argumentul intervenirii unei subrogații tacite/implicite a fost invocat pentru prima dată în calea de atac, în acțiune reclamanta susținând că cererea de plată trebuia admisă și despăgubirea trebuia acordată beneficiarului asigurării, iar nu unității reparatoare.

Potrivit art. 10 din C. proc. civ., reclamantului îi revine obligația de a-și proba pretențiile și apărările, iar potrivit art. 249 din același cod, cel care face o susținere în fața instanței trebuie să o dovedească, prevederi care se coroborează cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare. Or, în condițiile în care apărarea reclamantei nu a fost construită pe ideea intervenirii unei subrogații convenționale, instanța de fond nu avea posibilitatea de a dispune administrarea unor probe a căror necesitate nu rezulta din lucrările dosarului.

De altfel, nici în recurs reclamanta nu a prezentat o convenție care să ateste intervenirea subrogației convenționale, anterior emiterii deciziei atacate, astfel încât critica referitoare la obligația instanței de fond de a-i pune în vedere să depună un înscris care oricum nu există este, în mod evident, nefondată.

În fine, va fi respins și argumentul reclamantei referitor la modul favorabil de soluționare de către pârât a altor cereri de plată depuse de societate, întrucât obiectul învestirii instanței în prezenta cauză îl reprezintă verificarea legalității Deciziei nr. 2999/15.12.2016, prin raportare la cererea de plată și înscrisurile din dosarul de daună, neputând fi făcute aprecieri cu privire la practica administrativă a autorității cu privire la alte cereri de plată, pentru care au fost emise decizii ce nu fac obiectul cauzei. Înalta Curte mai reține că acest argument a fost invocat de către reclamantă fără a se depune vreun înscris doveditor, respectiv vreuna din deciziile favorabile de care se face vorbire.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3993 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.