ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.02.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 12074/20.12.2017 emise de pârât și, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 838,20 RON, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/28.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4372 din 29 octombrie 2018, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

2.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta că în mod greșit prima instanță, pe baza evidențelor comunicate de lichidator, fără a verifica veridicitatea informațiilor și fără a verifica documentele care au stat la baza întocmirii acestor evidențe, a reținut că nu a fost achitat rata nr. 47 și că s-ar fi împlinit termenul de păsuire iar contractul de asigurare era suspendat.

Rata nr. 47 era scadentă la data de 15.08.2015, iar, conform art. IX 28-29 din condițiile de asigurare, prima de asigurare trebuie plătită până la data de 15 a lunii următoare date scadente. Suma reprezentând rata nr. 47 a fost achitată cu respectarea termenului pervăzut la art. IX 28-29 din condițiile de asigurare, iar evenimentul s-a produs la data de 14.09.2015, dată la care contractul de asigurare era valabil.

Referitor la compensare, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitate de document justificativ. Deci, orice document justificativ înfățișat de un profesionist se prezumă a fi document înregistrat în contabilitate.

Rezultă că ordinul de plată, bordeorul datorii stinse prin justificarea prin ordinul de compensare, factura, operațiune de compensare-ordin, procesul-verbal de compensare reprezintă înscrisuri înregistrate în contabilitate și fac dovada operațiunii de compensare a sumelor de bani ale celor două părți ale contractului de asigurare.

Conform art. 277 alin. (3) C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său.

Astfel, decizia contestată a fost emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămându-i dreptul de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs împotriva considerentelor din motivarea sentinței recurate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea considerentelor privind aplicarea plafonului de garantare de 450.000 de RON și, rejudecând, respingerea contestației formulate de reclamantă ca neîntemeiată raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și, în consecință, menținerea în totalitate a deciziei ca fiind legală și temeinică sub toate aspectele privind motivele de respingere a cererii de plată nr. x/20.12.2017, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat cele susținute în fața instanței de fond, referitor la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare prevăzute în Legea nr. 213/2015, a susținut recurentul că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, interpretarea instanței dispozițiilor Legii nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B., adaugă la lege.

A susținut recurentul, în esență, că interpretarea instanței conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care este exclusă și care este contrară scopului înființării acestuia.

Niciun text de lege nu prevede transmisiunea obligațiilor B. sau a oricărui asigurător în faliment către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind dată cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare, impunându-se înlăturarea considerentelor.

Calitatea de creditor de asigurare a A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Prin cesiunea contractului nu se transferă un drept, cum se întâmplă într-o cesiune de creanță, ci o poziție contractuală, un ansamblu de drepturi și obligații ce aparțin unei părți în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanță și o cesiune de obligații.

Contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul și credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului.

Astfel, premisa de la care pleacă judecătorul fondului este fundamental greșită, în condițiile în care considerentele privesc alte raporturi juridice și alte temeiuri de drept.

3.1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, apreciind că nu s-a indicat nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau greșit aplicată de prima instanță.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

3.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat, și menținerea considerentelor hotărârii instanței referitoare la plafonul de 450.000 de RON.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

4.1. Referitor la recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, în perioada de referință, era în vigoare H.G. nr. 685/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie, și a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice

Astfel, potrivit art. 1 și art. 2 al Normei metodologice menționate, Institutul de Management și Informatică din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului va gestiona unitar toate informațiile primite de la contribuabili, persoane juridice, iar contribuabilii, persoane juridice, sunt obligați să se conecteze prin internet sau să folosească suportul magnetic (dischete) pentru a transmite în baza de date a Institutului de Management și Informatică datele privind plățile restante mai vechi de 30 de zile, cu o valoare mai mare de 100 milioane RON (10.000 RON noi).

De asemenea, Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, definește, la art. 2, noțiunile relevante în procedura de compensare, respectiv:

"1. Compensare fără numerar - stingerea obligațiilor de plată reciproce între două sau mai multe persoane juridice, până la concurența obligației celei mai mici, prin ordine de compensare.

Inspectorul de compensare este desemnat, pentru fiecare ședință, printr-o împuternicire acordată de persoanele care reprezintă persoana juridică. La fiecare ședință de compensare documentul de împuternicire se prezintă la serviciul de organizare a ședinței de compensare. Documentul este prezentat în anexa nr. 2.2. Fiecare persoană juridică este responsabilă de editarea și gestionarea formularelor respective, acestea având caracter de regim special.

Art. 8 din același regulament reglementează evidența operațiunilor de compensare, respectiv

"În cadrul Serviciului de compensare se deschide

Registrul de evidență a operațiunilor de compensări prezentat în modelul din anexa nr. 2.4 în care se înscriu, în ordine cronologică:

- data efectuării compensării;

- procesele-verbale de ședință în care sunt înscrise persoanele juridice intrate în compensare și suma compensată, pe fiecare relație;

- evidența ordinelor de compensare, cu numărul și valoarea lor, eliberate fiecărei persoane juridice."

Deci, pentru a opera, compensarea ar fi trebuit să fie adusă spre analiză Serviciului de compensare din cadrul Institutului de Management și Informatică din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului, care, în prezența reprezentanților persoanelor juridice implicate, negociază și analizează compensarea obligațiilor reciproce prin emiterea ordinelor de compensare.

Or, în cauză, persoana juridică destinatară (asigurătorul) nu a fost înștiințat despre această operațiune, compensarea convențională presupunând acordul părților implicate, iar organismul de specialitate nu a fost sesizat de către recurentă.

Înscrisurile de care se prevalează recurenta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de recurs, nu fac dovada urmării procedurii compensării conform metodologiei în vigoare în perioada respectivă.

Trecând peste aceste aspecte, ordinul de plată anexat acțiunii, care atestă suma achitată în urma așa-zisei compensări efectuate de recurentă, a fost emis la data de 21.09.2015, astfel că nici din această perspectivă nu s-a făcut dovada faptului că rata nr. 47 era achitată la momentul scadenței, 15.08.2015, și nici înăuntrul termenului de păsuire, conform art. IX 28-32 din contractul de asigurare.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță legalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

4.2. În ceea ce privește recursul pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților, care a solicitat casarea considerentelor primei instanțe (referitoare, în esență, la faptul că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment), Înalta Curte nu poate primi criticile acestuia.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate de recurentul-pârât, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.A. și de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4372 din 29 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2021.