ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4084/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestație în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva deciziei nr. 3683/31.01.2017, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016, depusă de subscrisa pentru dosarul de daună nr. x, persoană păgubită B., solicitând anularea deciziei nr. 3683/31.01.2017 și, în consecință, obligarea pârâtei la: plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 1.376,13 RON, reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitate de A. pentru persoana păgubită B., Recuperarea & Salvarea creanțelor, la plata sumei de 167,89 RON reprezentând penalități de întârziere, de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței până la data deschiderii procedurii falimentului împotriva C., respectiv 03.12.2015; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2539 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei de interes și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2250 din 12 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, cauzei pendinte fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015. A susținut recurenta-reclamantă că legea aplicabilă cauzei nu se stabilește în raport de momentul recunoașterii creanței reclamantei și nici în raport de data depunerii cererii de plată; de asemenea, nu au relevanță nici data declanșării procedurii de faliment a C. S.A ("C."), nici data publicării deciziei ASF prin care s-a retras autorizația de funcționare a C.. În opinia recurentei, raportul juridic de garantare, care este un raport accesoriu, s-a născut la același moment cu raportul principal, generat de contractul de asigurare și este guvernat de Legea nr. 136/1995, legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare RCA. Prin urmare, arată reclamanta, data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a C. reprezintă doar momentul de la care Fondul poate face plăți. De asemenea, trebuie făcută distincție între momentul nașterii dreptului de a solicita plata de la FGA, care coincide cu data publicării deciziei ASF de retragere a autorizației de funcționare a C. și momentul nașterii protecției oferite de FGA, care este data încheierii contractului de asigurare. A apreciat recurenta-reclamantă că legea de organizare și funcționare a FGA este aplicabilă prezentelor raporturi juridice doar din punct de vedere al procedurii, nu și a dreptului substanțial. Legea nr. 213/2015 nu se aplică contractelor de asigurare încheiate anterior datei de 27.07.2015, pentru aceste contracte fiind aplicabilă Legea nr. 136/1995, potrivit principiului tempus regit actum, dar și prevederilor art. 6 din Codul comercial. Legea nr. 136/1995 a fost în vigoare atât la data încheierii poliței de asigurare, cât și la data producerii evenimentului rutier (riscul asigurat). Prin urmare, dreptul de a solicita despăgubiri de la FGA decurge dintr-o situație juridică anterioară apariției Legii nr. 213/2015, aplicându-i-se legea de la data încheierii contractului de asigurare, respectiv Legea nr. 136/195, care nu prevede niciun plafon maxim de despăgubire. Aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raporturilor juridice de garantare născute anterior adoptării actului normativ reprezintă o aplicare retroactivă a legii, contrară prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ. În esență, reclamanta a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON se aplică pe întreg portofoliul de creanțe al asigurătorului CASCO, iar nu pe fiecare creanță de asigurare în parte. A apreciat reclamanta că prima instanță a interpretat în mod eronat efectele produse de instituția subrogației, prevăzute de art. art. 1593-1597 și 2210 C. civ., întrucât A. nu poate fi privită ca un unic creditor de asigurare, ci acționează din poziția fiecărui asigurat în drepturile căruia s-a subrogat, reprezentând în relația cu Fondul tot atâția creditori de asigurări care au fost despăgubiți de reclamantă. Conform regulilor subrogației, A. beneficiază de toate garanțiile și accesoriile creanțelor creditorilor plătiți. Această situație este confirmată, în opinia recurentei, de împrejurarea că, în procedura administrativă, Fondul analizează fiecare cerere de plată în parte, raportat la fiecare dosar de daună și la fiecare contract de asigurare. O altă interpretare ar conduce la aplicarea unui tratament discriminatoriu între persoanele care s-au adresat direct Fondului și au fost despăgubite în limita a 450.000 RON fiecare și reclamanta care s-a subrogat în drepturile mai multor asigurați, dar care nu beneficiază decât de despăgubiri în sumă globală de 450.000 RON. Prin urmare, a concluzionat reclamanta, plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., aceasta neputând fi considerată un singur creditor de asigurare, a cărui despăgubire este limitată la suma de 450.000 RON, indiferent câte creanțe de asigurări deține. O altfel de aplicare a textului de lege ar afecta scopul pentru care a fost înființat Fondul, respectiv acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul în insolvență. În privința înscrierii A. la masa credală a asigurătorului falit C., a arătat recurenta că lichidatorul judiciar a efectuat propria evaluare a îndeplinirii condițiilor de asigurare, pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului RCA, prin verificarea fiecărui dosar de daună, stabilind că drepturile și obligațiile A. sunt preluate de la persoanele păgubite în temeiul subrogării. Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, prin neînlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. x, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, reclamanta fiind privată de proprietatea sa asupra dreptului de creanță izvorât din subrogația legală. Totodată, prin aplicarea acestor prevederi legale, se creează o discriminare între asigurătorii CASCO și ceilalți creditori de asigurare, care dețin creanțe singulare, plafonarea despăgubirii fiind nejustificată și neproporțională cu situația care a generat-o.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecății, intimatul-pârât a susținut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său și nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la nașterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliței RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naște la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere și la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 și nr. 80/2017, pronunțate de Curtea Constituțională și a concluzionat că cererea de plată a fost soluționată în mod corect, cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvență a asigurătorului C., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum și la data depunerii cererii de plată. A susținut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond și recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil și s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliței de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societățile C. și A., fără participarea Fondului. Totodată, intimatul-pârât a expus argumente privitoare la efectele subrogației legale a reclamantei în drepturile persoanelor despăgubite, arătând că aceasta are calitatea de unic creditor de asigurări, urmând a fi despăgubită în limita plafonului de 450.000 RON, iar pentru restul creanței are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului C.. De altfel, în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei C., întocmit în procedura falimentului, recurenta-reclamantă este înscrisă cu creanța de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății acestei sume de către FGA. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ., intimatul-pârât a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a acestor texte de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, valorificate în cuprinsul sentinței recurate, cu privire la aplicarea plafonului maxim de despăgubire per creditor de asigurare și cu privire la scopul constituirii Fondului, subliniind că acesta nu preia funcțiile și obligațiile asigurătorului falit din contractul de asigurare, obligația legală de garantare ce incumbă Fondului nefiind aceeași cu obligația asigurătorului de despăgubire a asiguraților. A susținut intimatul-pârât că asigurătorul nu este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, întrucât aceasta ar contraveni scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment. Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit. Prin urmare, a arătat intimatul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva C.. În ceea ce privește participarea reclamantei la procedura falimentului C., intimatul a apreciat că cele două proceduri speciale (administrativă și de faliment) se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că și în cazul procedurii administrative aceasta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări. Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și cu privire la înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie. A mai arătat intimatul că și FGA s-a înscris la masa credală a asigurătorului C., iar reclamanta nu a formulat contestație față de înscrierea sa în tabel. În ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la privarea sa de proprietatea asupra creanței pretinse, intimatul-pârât a considerat a fi corecte considerentele sentinței atacate. Creanța pe care reclamanta susține că o deține împotriva FGA este una condițională, nașterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. x. Cum cererea de plată a fost respinsă, nu se poate susține că aceasta are dreptul la un "bun". Totodată, având în vedere reperele jurisprudențiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerință în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege și are un scop legitim, o natură obiectivă și un caracter proporțional, în raport de mecanismul de garantare a creanțelor de asigurări. În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter rațional față de resursele limitate ale Fondului și de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerințele de interes general referitoare la protecția pieței asigurărilor și protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate și rezumate după cum urmează: - critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015; - critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare; - critici vizând modalitatea de soluționare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului C.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b), 10, art. 12, art. 14 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Deși, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază și pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat și s-a raportat exclusiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Așadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a C. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016). Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ., în ceea ce privește modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.376,13 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, Înalta Curte reține că pretinsa privare de proprietate nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (și menținute de prima instanță), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică. În egală măsură, Înalta Curte reține că și argumentele prezentate în susținerea criticilor vizând aplicarea unui tratament discriminatoriu sunt subsumate susținerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Or, cum această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susținute de reclamantă, determinând casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3683/31.01.2017, emisă de pârât și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. PENTRU ACESTE MOTIVE,