CASE OF SC CONCEPT LTD SRL AND MANOLE v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află Cererea nr. 42.907/02, introdusă împotriva României, prin care 2 resortisanți ai acestui stat, S.C. Concept Ltd. - S.R.L. și domnul Gheorghe Eduard Manole (

Reclamanții au fost reprezentați de A. M. Nistor și A. Gindac, avocați din București. Guvernul român (

La data de 8 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. Prevalându-se de dispozițiile art. 29 paragraful 3 din Convenție, Curtea a decis să examineze împreună admisibilitatea și fondul cauzei.

La data de 6 septembrie 2007, Curtea, în temeiul art. 59 alin. 3 din Regulament, a respins cererea reclamanților referitoare la organizarea unei audieri publice în cauză.

Prima reclamantă, S.C. Concept Ltd. - S.R.L. (

Prin Încheierea din 18 iunie 1998, Tribunalul Timiș a declarat deschiderea procedurii reorganizării judiciare în privința societății S., conform

La data de 27 august 1998, reclamanta și-a declarat creanța în cadrul acestui proces.

Pe parcursul acestei proceduri s-au desfășurat aproximativ 40 de ședințe de judecată, au fost efectuate numeroase expertize, au fost dezbătute și supuse spre aprobarea creditorilor planuri de reorganizare. Tribunalul a desemnat un administrator, fixându-i atribuțiile. În timpul procesului i-a aplicat o amendă pentru neîndeplinirea obligațiilor și, în cele din urmă, l-a înlocuit.

La data de 7 februarie 2002, tabelul creditorilor societății S. devenind definitiv, adunarea creditorilor a votat planul de reorganizare al debitoarei.

Prin Încheierea din 20 februarie 2002, la cererea reclamantei, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de strămutare formulată în dosarul de pe rolul Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre judecare Tribunalului Alba.

La data de 7 martie 2002, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba.

La data de 26 aprilie 2002, în temeiul

La data de 20 mai 2002, Tribunalul a admis această cerere și a dispus suspendarea timp de un an, subliniind că mai multe societăți comerciale își arătaseră interesul față de privatizarea debitoarei și că creditorii nu se opuneau posibilității de a-și recupera creanțele pe această cale.

Prin Ordinul din 13 martie 2003, APAPS a instituit, în temeiul Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, o procedură de administrare specială și de supraveghere financiară a societății S. pe durata privatizării sale.

La o dată neprecizată, APAPS a cerut Tribunalului să prelungească cu un an suspendarea dispusă la data de 20 mai 2002. Reclamanta s-a opus, considerând că APAPS nu făcuse niciun demers concret în vederea privatizării societății debitoare. Cu toate acestea, prin Încheierea din 26 iunie 2003, Tribunalul Alba a constatat că procesul era suspendat de drept, în temeiul art. 129 din Legea nr. 64, pe durata procedurii speciale instituite la data de 13 martie 2003.

La data de 10 octombrie 2003, în urma recursului reclamantei și al altor creditori, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus reluarea procesului de reorganizare.

La data de 15 martie 2004, Tribunalul Alba a respins o nouă cerere a APAPS de suspendare a examinării cauzei și a deschis procedura de faliment împotriva debitoarei.

Prin

La data de 28 aprilie 2005, Tribunalul a respins cererea reclamantei de punere în executare a unei hotărâri judecătorești definitive din 8 aprilie 1999, prin care Curtea de Apel București a obligat APAPS să vândă reclamantei pachetul majoritar de acțiuni al debitoarei. Tribunalul a reținut că Legea nr. 64 nu

Au avut loc mai multe ședințe de judecată în care s-au analizat modalitățile de vânzare a activelor debitoarei și în vederea soluționării contestațiilor creditorilor privind vânzarea întregului patrimoniu al debitoarei. Această vânzare a fost aprobată de Tribunal prin Hotărârea judecătorească din 27 octombrie 2005.

Din actele dosarului reiese că procedura inițiată la 18 iunie 1998 este în continuare în curs și că reclamanta încă nu și-a recuperat creanțele.

La data de 25 iunie 1998, reclamanta a introdus împotriva societății C. o acțiune în constatarea nerespectării obligațiilor contractuale și o acțiune în obligație de a face.

La data de 20 aprilie 2000, Tribunalul a admis cererea reclamantei și a dispus ca pârâta să predea reclamantei produsele prevăzute de contracte sau, în caz de nepredare, să îi plătească prețul produselor contractate.

La data de 9 octombrie 2000, în urma apelului părților, Curtea de Apel București a casat hotărârea judecătorească și a trimis cauza la același tribunal spre rejudecare în fond, reținând că Tribunalul nu examinase toate capetele de cerere ale reclamantei.

Această soluție a fost confirmată, în urma recursului reclamantei, prin Decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 29 iunie 2001.

La data de 21 noiembrie 2001, Tribunalul a reînscris cauza pe rol. La 11 decembrie 2001, Tribunalul și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, în temeiul

Printr-o Decizie din 1 octombrie 2002, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, considerând că din probele administrate la dosar reieșea că neexecutarea de către societatea C. a obligațiilor sale contractuale era imputabilă societății reclamante. Aceasta din urmă a declarat recurs împotriva deciziei.

Curtea Supremă de Justiție a examinat

În consecință, printr-o Decizie din 10 februarie 2004, Curtea Supremă a trimis cauza la Tribunalul București. Procedura în fața Tribunalului s-a desfășurat pe parcursul a 4 ședințe de judecată și la data de 29 noiembrie 2004 acesta a pronunțat hotărârea în cauză, admițând parțial cererea reclamantei.

Societatea C. a declarat apel împotriva acestei decizii. După 5 amânări, la data de 11 octombrie 2005, Curtea de Apel București a suspendat examinarea acțiunii, dat fiind faptul că procedura prevăzută de Legea nr. 64 fusese inițiată împotriva societății C.

La data de 22 noiembrie 2005, instanța a respins planul de reorganizare propus de societatea C. și a deschis procedura de faliment împotriva sa. Reclamanta și-a înscris creanța la 20 iunie 2005.

La data de 8 august 1997, Fondul Proprietății de Stat (

În aceeași zi, reclamanta a contestat această decizie la FPS. În timpul zilei, reclamanta a fost informată asupra respingerii contestației sale, prin intermediul unei scrisori care nu era nici înregistrată, nici ștampilată de expeditor.

La data de 25 septembrie 1997, întemeindu-se pe

După 22 de ședințe de judecată, în timpul cărora au fost administrate probele și părțile au dispus de timpul necesar pentru a lua cunoștință de documentele prezentate de cealaltă parte, printr-o Decizie din 12 octombrie 1999, Curtea de Apel a admis parțial cererile reclamantei.

La data de 17 octombrie 2000, în urma recursului FPS, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza la Secția comercială a aceleiași Curți de Apel, pe care a declarat-o competentă să examineze cauza.

La data de 4 mai 2001, Curtea Supremă a respins contestația în anulare introdusă de reclamantă la 7 noiembrie 2000 împotriva Hotărârii judecătorești din 17 octombrie 2000. Dosarul a fost trimis apoi la Secția comercială a Curții de Apel, care a trimis cauza la Tribunalul București, pe care l-a declarat competent să examineze cauza.

La data de 27 septembrie 2001, la cererea reclamantei, Tribunalul a trimis din nou cauza în fața Curții de Apel, în baza noii legi asupra competenței instanțelor.

Din cele 6 ședințe de judecată care au avut loc, două au fost amânate pentru a permite reclamantei să plătească taxa de timbru. Printr-o hotărâre judecătorească din 20 iunie 2002, Curtea de Apel București, după ce a examinat mijloacele de probă administrate la dosar, a respins acțiunea reclamantei în absența unor motive care ar fi putut conduce la anularea Deciziei din 8 august 1997.

Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei sus-menționate. La data de 11 septembrie 2002, Curtea Supremă a pus în vedere reclamantei să plătească taxă de timbru în sumă de 1.662.642.500 lei vechi românești (ROL). Reclamanta a contestat suma la Direcția Generală a Finanțelor Publice București de la Ministerul Finanțelor, care, printr-o Decizie administrativă din data de 18 decembrie 2002, a respins contestația. Reclamanta a chemat în judecată Direcția în fața Tribunalului București, care, printr-o Hotărâre judecătorească din 6 iunie 2003, confirmată printr-o Decizie definitivă a Curții de Apel București din 6 noiembrie 2003, a stabilit cuantumul taxei de timbru la 206.213.750 ROL.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) nu a luat în considerare evaluarea taxei de timbru făcută de Hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003, pe motiv că Curtea Constituțională, în

Reclamanta a introdus contestație în anulare împotriva acestei decizii, contestație care a fost respinsă ca inadmisibilă

Reclamanții se plâng că acțiunile introduse în fața instanțelor interne nu au fost judecate într-un „termen rezonabil“, așa cum dispune art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Guvernul se opune acestei susțineri. În opinia sa, procedurile au o anumită complexitate, fiind vorba despre litigii comerciale. În plus, procedura falimentului societății S. a fost mai greoaie dat fiind numărul mare de creditori, dificultățile legate de lichidarea patrimoniului debitoarei, aspectele administrative și juridice colaterale pe care instanța a trebuit să le examineze.

Asupra admisibilității

Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenție. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Perioada de luat în considerare

Curtea constată că pentru procesul împotriva societății S. perioada de luat în calcul a început la data de 27 august 1998, când reclamanta și-a declarat creanța, și încă este în curs de judecare.

În privința litigiului dintre societatea reclamantă și societatea C., Curtea consideră că cele două proceduri, și anume litigiul comercial inițial și procesul deschis în temeiul Legii nr. 64, trebuie examinate împreună, în măsura în care privesc același drept cu caracter civil al reclamanților și în care procedura de faliment este în prezent singura modalitate pentru societatea reclamantă de a-și recupera creanța (a se vedea,

În fine, în privința litigiului dintre reclamantă și FPS, perioada de luat în calcul a început mai târziu, la data de 25 septembrie 1997, și s-a încheiat la data de 20 ianuarie 2004. Totodată, Curtea achiesează la argumentele Guvernului cu privire la faptul că perioada scursă pentru examinarea contestației în anulare introduse de reclamantă împotriva deciziei definitive nu trebuie luată în calcul, nefiind vorba despre un recurs efectiv în înțelesul art. 35 alin. 1 din Convenție.

Asupra fondului

Curtea amintește că durata unei proceduri are un caracter rezonabil în funcție de circumstanțele cauzei și pe baza criteriilor consacrate de jurisprudență, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele,

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze ce ridică probleme similare cazului în speță și a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea

În plus, complexitatea unei proceduri de faliment nu justifică acordarea unor lungi termene în examinarea cauzei (a se vedea, printre altele,

Ținând cont de jurisprudența sa în materie și de cele de mai sus, Curtea estimează că în această speță durata fiecăreia dintre procedurile în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil“.

Reclamanții consideră că judecătorii care le-au examinat cauzele au fost influențați de contextul politic din acea perioadă, astfel încât nu au fost independenți și imparțiali.

Ei contestă, de asemenea, felul în care patrimoniul societății S. a fost vândut și, în special, refuzul din data de 28 aprilie 2005 al Tribunalului Alba de a constata dreptul societății reclamante de a cumpăra acțiunile societății debitoare, potrivit Deciziei definitive din 8 aprilie 1999 a Curții de Apel București (a se vedea paragraful 19 de mai sus).

În privința procedurii de faliment al societății C., reclamanții insistă asupra faptului că

În privința pretinsei lipse a imparțialității și independenței judecătorilor în procesele finalizate deja, Curtea constată că autoritățile interne au știut să remedieze aceste probleme, așa cum o arată decizia Curții Supreme de admitere a cererii de strămutare introduse de reclamanți în dosarul de pe rolul Tribunalului Timiș (a se vedea paragraful 10 de mai sus).

În privința Hotărârii judecătorești din data de 28 aprilie 2005 a Tribunalului Alba, ținând cont de elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să analizeze susținerile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau protocoalele sale.

Curtea constată, în fine, că procedura de faliment al societății C. este încă în curs și consideră că plângerile legate de fondul acestei proceduri sunt premature și trebuie, prin urmare, să fie respinse în aplicarea art. 35 alin. 1 și 4 din Convenție.

Al doilea reclamant consideră că este victimă a discriminării datorită opiniilor lui politice. Acesta invocă încălcarea art. 14 coroborat cu art. 6 alin. 1 din Convenție. Reclamantul consideră că respingerea sistematică a tuturor acțiunilor sale a început după participarea sa în calitate de candidat independent la alegerile prezidențiale din 2000.

Rezultă că aceste plângeri sunt în mod vădit neîntemeiate și trebuie respinse în sensul art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții pretind a fi victime ale încălcării dreptului lor de proprietate în urma acțiunii introduse împotriva societății C.

În conformitate cu art. 41 din Convenție:

Reclamanții cer sumele următoare cu titlu de prejudiciu material:

Ei cer, de asemenea, 7.000.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea amintește că a constatat că s-a încălcat art. 6 din Convenție în ceea ce privește durata proceselor interne. Prin urmare, nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că trebuie acordată împreună reclamanților suma de 8.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanții cer, de asemenea, 891.091.659 ROL, adică în jur de 30.500 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 12.800 euro pentru cele suportate în fața Curții. Ei prezintă în acest scop acte doveditoare pentru sumele plătite avocaților pentru reprezentarea în fața Curții.

Guvernul nu se opune ca cheltuielile necesare și rezonabile să fie rambursate, dar contestă sumele cerute de reclamanți și, mai ales, calculul onorariilor avocaților pentru procedura în fața Curții.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, Curtea consideră că procedurile de faliment continuă să fie în curs de soluționare, societatea reclamantă având deci posibilitatea să își recupereze cheltuielile suportate în fața instanțelor interne.

Ținând cont de faptul că s-a constatat de către Curte faptul că s-a încălcat un singur capăt de cerere întemeiat pe durata procesului și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate anterior, ea consideră rezonabil să le acorde împreună reclamanților suma de 3.000 euro, cu titlu de costuri și cheltuieli ale procedurilor în fața Curții.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procedurale.

declară cererea admisibilă în privința capătului de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurilor și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție în privința duratei procedurilor interne;

hotărăște:

respinge cererea de acordare de satisfacții echitabile pentru rest.