ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3677/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, suspendarea executării și anularea notificării x/29.04.2015, precum și anularea adresei nr. x/05.06.2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 3672 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, sub aspectul invocat din oficiu.

A respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a ordinului nr. 249/2015, invocată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

A anulat în parte notificarea nr. x/29.04.2015, respectiv în ceea ce privește includerea în valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul I/2015 a următoarelor sume: 132,62 RON (W56881003); 141,91 RON (W56882003); 924,09 RON (W59654001) și 71.663,27 RON (W59655001).

A respins în rest acțiunea ca nefondată.

A obligat pârâta C.N.A.S. să plătească reclamantei suma de 12.745 RON cheltuieli de judecată, din care 70 RON taxă de timbru, 3.500 RON onorariu de expert și 9.175 RON parte din totalul onorariului de avocat de 36.693,65 RON, cu aplicarea art. 453 alin. (2) și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

3.1. Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 3672/12 octombrie 2017, precum și împotriva încheierilor de ședință din 10 martie 2016 și 26 mai 2016 prin care au fost soluționate cererile formulate de aceasta în probațiune.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și a încheierilor atacate, și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii, în sensul anulării adreselor nr. x/05.06.2015 și nr. y/29.04.2015, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea procesului.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că, urmare a calificării eronate, drept un act administrativ cu caracter normativ, prima instanță în mod greșit a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 249/29.04.2015, emis de Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât ordinul menționat este act administrativ individual, în condițiile în care, după cum rezultă din cuprinsul său, acesta are ca destinatari deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sau reprezentanții legali ai acestora existenți la data emiterii, ale căror medicamente s-au consumat și decontat în trimestrul I 2015, trimestrul contestat în cauză, sfera de aplicare a ordinului, din punct de vedere al destinatarilor, referindu-se la una sau mai multe persoane determinate - DAPP ale căror medicamente au fost consumate și decontate într-un anumit trimestru, iar nu la "orice deținător al autorizației de punere pe piață a medicamentelor/reprezentant legal, care trebuie să calculeze contribuția aferentă trimestrului I 2015".

Prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în măsura în care instanța ar califica Ordinul ce face obiectul excepției drept act administrativ normativ, atunci coerența ar cere ca acesta să se publice în Monitorul Oficial, Partea I, ceea ce nu s-a întâmplat, iar, în lipsa respectării acestui proceduri, să se constate inexistența lui, a menționat recurenta.

Recurenta a precizat că instanța de fond nu a analiza motivul de nelegalitate privind lipsa de transparență, motivare și încălcare a principiului certitudinii fiscale, nici prin raportare la consumul individual comunicat acesteia prin notificare și nici prin raportare la procentul "p" și indicatorul "CTt" - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum prin acțiunea introductivă această critică a privit, în special, consumul individual față de reclamantă, aceasta solicitând și administrarea expertizei cu obiectivul 2, nelegal respins de instanța de judecată, se impune, în opinia recurentei, să se constate că instanța nu s-a pronunțat asupra acestei solicitări, cu consecința casării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare.

De asemenea, recurenta a precizat că, prima instanță, în mod greșit a înlăturat motivul de nelegalitate constând în faptul că baza de calcul a taxei clawback include și adaosul comercial al distribuitorilor și farmaciilor, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 430-432 C. proc. civ., reținând în mod greșit incidența dezlegărilor date de Curtea Constituțională prin Deciziile Curții Constituționale, având în vedere că deciziile de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate nu produc efect obligatoriu erga omnes, ci numai inter partes litigantes.

O astfel de motivare nu poate fi menținută ca legală, deoarece judecătorul de drept comun nu este absolvit de obligația de a soluționa o cauză prin aplicarea legii, iar nu prin trimiteri la decizii ale altor instanțe (fie ele și constituționale), astfel că, din această perspectivă, hotărârea recurată este nelegală și pentru lipsă de motivare și denegare de dreptate contrar prevederilor art. 5 și art. 425 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, referirile instanței de fond la deciziile Curții Constituționale nu sunt relevante în cauză și nu pot justifica refuzul de a soluționa prezenta cauză.

Apoi, recurenta critică respingerea greșită, de către instanța de fond, a motivului de nelegalitate referitor la faptul că baza de calcul a taxei clawback include și adaosul comercial al distribuitorilor și farmaciilor, hotărârea fiind nelegală deoarece nu răspunde la toate argumentele invocate în susținerea acestui motiv de nelegalitate și, totodată, ignorând argumentele legate de aplicabilitatea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, este nelegală pentru încălcarea acestor prevederi din perspectiva greșitei determinări a consumului său, altfel decât prin raportare exclusiv la vânzările sale, pentru că, în sistemul de calcul impus de CNAS, cu încălcarea prevederilor legale, deținătorii de APP suportă și o taxă aferentă vânzărilor altor entități juridice (distribuitori și farmacii), ceea ce este contrar prevederilor normei menționate.

Totodată, precizează recurenta, distincția DAPP obligați la plata taxei și DAPP neobligați la plata taxei, invocată de Curtea Constituțională în argumentarea Deciziei nr. 484/2014, nu are relevanță în cauză față de motivul de nelegalitate invocat, deoarece acest motiv de nelegalitate are legătură cu alte entități care intervin în lanțul de comercializare a medicamentelor (distribuitori și farmacii), care nu îndeplinesc însă calitatea de DAPP.

Astfel, învederează recurenta, contrar celor reținute de instanța de fond, taxa clawback se calculează prin raportare la valorile efectiv decontate ale medicamentelor consumate într-un anumit trimestru și încasate de DAPP în schimbul vânzărilor efectuate de aceștia - consumul decontat efectiv, iar nu prin raportare la valorile maximale ale prețurilor de decontare - consumul care s-ar fi putut deconta. Fiind într-o materie în care este incident principiul certitudinii creanței fiscale, nu se poate reține ca legală determinarea unei taxe prin raportare la valori aproximative, cum sunt valorile determinate în raport de adaosuri maximale, deși în realitate nu s-au aplicat/încasat valori maximale.

În aceste condiții, opinează recurenta, se impune admiterea recursului, anularea Notificării și stabilirea, în mod corect, a bazei de calcul a taxei clawback pentru trimestrul I al anului 2015.

O altă critică a hotărârii pronunțată de prima instanță, se referă la împrejurarea că, în mod greșit a fost înlăturat motivul de nelegalitate potrivit căruia actele administrative contestate sunt nelegale întrucât încalcă principiului predictibilității și neutralității taxei fiscale imputate și principiul constituțional al protecției sănătății populației - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a învederat că prima instanță a înlăturat, în mod greșit, motivul de nelegalitate conform căruia actele administrative contestate sunt nelegale întrucât încalcă libertățile fundamentale prevăzute de dreptul Uniunii europene și CEDO - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea libertăților fundamentale prevăzute de art. 56 alin. (1) și art. 63 TFUE și art. 4 al Directivei 88/361/CEE), invocând, în acest sens, hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-163/94, C-165/94 si C-250/94 Sanz de Lera - Diaz Jimenez - Kapanoglu.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond, tratamentul instituit ca urmare a contribuției prevăzute de O.U.G. nr. 77/2011 creează o povară într-atât de mare asupra DAPP, încât descurajează profund orice investiție în piața farmaceutica din România, fie ea de origine națională sau dintr-un alt stat membru sau chiar terț, iar această împovărare excesivă restricționează serios principiul libertății de circulație a capitalurilor, conducând, așadar, la o încălcare a dreptului comunitar care trebuie sancționată.

Recurenta a mai relavat că, în condițiile unui regim contributiv deosebit de sever și nepredictibil, producătorii din afara României sunt profund descurajați în a introduce pe piață medicamentele incluse în programul de decontare ori sunt determinați să reducă substanțial cantitatea acestora, astfel că mecanismul contribuției clawback, astfel cum este reglementat și pus în aplicare prin O.U.G. nr. 77/2011 este apt sa conducă la restrângerea circulației mărfurilor (medicamentelor), în realitate fiind vorba de o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative.

În plus, în opinia recurentei, hotărârea de fond este nelegală deoarece încalcă dreptul de proprietate al particularului contribuabil, fiind dată cu interpretarea greșită a Primului Protocol adițional la CEDO și a jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, fiindcă modul de stabilire a taxei numai în funcție de nevoile bugetului, independent de situația concretă a contribuabilului se constituie atât într-o discriminare față de toți ceilalți plătitori de taxe și impozite, discriminare care încalcă articolul 14 al Convenției Europene și art. 16 al Constituției, dar și într-o disproporție evidentă între restrângerea dreptului de proprietate pe care o suferă particularul obligat la plata taxei și scopul urmărit prin instituirea taxei, anume finanțarea consumului de medicamente, constituind și o ingerință nepermisă, disproporționată în dreptul de proprietate al contribuabilului.

În motivarea declarației de recurs s-a mai precizat că, în mod greșit, prima instanță nu a ținut cont la soluționarea cauzei și de motivul de nelegalitate constând în faptul că erorile strecurate în calculul consumului propriu și al altor deținători de APP pentru trimestrul I al anului 2015 se reflectă în consumul total trimestrial de medicamente (CTT) și în final în cuantumul taxei, sens în care se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la nelegalitatea încheierilor de ședință din 10 martie 2016 și 26 mai 2016, pentru încălcarea art. 13 și 22, raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ. și art. 13 alin. (1) Legea nr. 554/2004, art. 43 alin. (2) și art. 65 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv art. 31 alin. (1) și (2) din Constituția României și a principiului certitudinii sarcinilor fiscale reglementat de art. 3 Codul fiscal - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că respingerea probelor solicitate se impune a fi sancționată cu casarea hotărârii de fond și trimiterea spre rejudecare a cauzei în vederea suplimentării probatoriului cu depunerea/obținerea întregii documentații care a stat la baza actului administrativ contestat, în contextul în care administrarea acestor probe era absolut necesară soluționării cauzei.

În același timp, în opinia recurentei, proba cu expertiză contabilă, respectiv obiectivul nr. 2 solicitat de aceasta era, de asemenea, absolut necesară.

În absența administrării acestor probe, hotărârea recurată este lipsită de temei, nefiind fondată pe probe, ci pe simple aprecieri ale instanței.

3.2. Recursul pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă CNAS a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea sentinței civile nr. 3672/12.10.2017, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în anulare formulată de reclamantă.

În motivarea recursului s-a arătat că, în mod greșit a reținut instanța de fond faptul că o parte din erorile de raportare a fost recunoscută prin răspunsul la contestație și, cu toate acestea, CNAS nu a revocat parțial notificarea și nici nu a luat vreo altă măsură pentru refacerea consumului atribuit reclamantei.

La pronunțarea hotărârii, instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2011, potrivit cărora, în cazul soluționării contestațiilor până la termenul de plată prevăzut la art. 5 alin. (8), se vor plăti contribuțiile aferente noilor sume comunicate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar în cazul depășirii acestui termen, se vor face regularizări la următoarele termene de plată.

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că, prin adresa nr. x/24.07.2015, s-a comunicat reclamantei soluționarea definitivă a contestației aferentă trimestrului I 2015, urmare a verificărilor întreprinse de casele județene de asigurări de sănătate la furnizorii de servicii medicale și medicamente care au raportat consum la nivelul trimestrului de referință, astfel că nu era necesară emiterea unei noi notificări pentru acest trimestrul, răspunsul la contestație reprezentând actul administrativ în baza căruia reclamanta avea obligația de a efectua regularizările la următoarele termene de plată.

În ceea ce privește codul CIM W56881003, pentru valoarea de 132,62 RON, s-a înregistrat în evidența cantitativ - valorică a furnizorilor de medicamente și implicit în raportările lunare aferente trimestrului de referință, codul CIM W56881003 în locul codului CIM W56881002, cod ce corespunde medicamentului cu aceeași denumire comercială, DCI și care aparține aceluiași DAPP, A. S.R.L, singura diferență fiind legată de forma de ambalare.

În ceea ce privește codul CIM W56882003, pentru valoarea de 141,91 RON, s-a constatat că în evidența cantitativ - valorică a furnizorilor de medicamente și implicit în raportările lunare aferente trimestrului de referință, s-a înregistrat codul CIM W56882003 în locul codului CIM W56882002, ce corespunde medicamentului cu aceeași denumire comercială, având același DCI și același DAPP, A. S.R.L., singura diferență fiind legată de forma de ambalare.

În ceea ce privește codul CIM W59654001, pentru suma de 231.54 RON în evidența cantitativ - valorică și implicit în raportarea datelor de consum în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59654001 în locul codului CIM W59655001, iar pentru suma de 692.55 RON furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59654001 în locul codului CIM W59654002, în ambele situații, codurile CIM sunt aferente medicamentului cu același DCI CAPECITABINUM si aparțin aceluiași DAPP, A. S.R.L., diferentele fiind legate de concentrație, denumire comercială si forma de ambalare.

În ceea ce privește codul CIM W59655001, pentru suma de 61.559,07 RON în evidența cantitativ-valorică și implicit în raportarea datelor de consum în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59655001 în locul codului CIM W59655002, aferent medicamentului cu aceeași denumire comercială, același DCI Și DAPP A. S.R.L., singura diferență fiind legată de forma de ambalare, iar pentru suma de 10.104,20 RON a fost corect înregistrată în evidența cantitativ - valorică a furnizorilor de servicii medicale si implicit în datele de consum aferente trimestrului I 2015, conform facturilor emise de distribuitorul B. S.R.L., C. S.R.L., facturi în care se menționează în clar codul CIM W59655001.

Astfel, deși în urma verificărilor efectuate de către CNAS a rezultat în mod clar că valorile comunicate prin Anexa la notificarea contestată, au fost suportate din FNUASS și din bugetul Ministerului Sănătății, având în vedere că valorile codurilor CIM mai sus menționate sunt aferente unor medicamente care au aceleași DCI-uri si care aparțin aceluiași deținător de autorizație de punere pe piață, aceste medicamente încadrându-se în categoriile de medicamente precizate la art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările si completările ulterioare, instanța de fond a înțeles să înlăture apărările CNAS și înscrisurile doveditoare depuse în dovedirea susținerilor noastre.

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispozițiile art. 787 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 și, având în vedere că medicamentele care au făcut obiectul expertizei contabile sunt produse fabricate de alte firme, respectiv D. Sa, E.. Sa, F., G., H., a învederat că aceste medicamente puteau fi puse pe piață în România direct de către distribuitorii autorizați, nefiind obligatorie introducerea pe piață a medicamentelor doar prin intermediul deținătorilor de autorizație de punere pe piață, acestea putând fi achiziționate de distribuitorii autorizați direct de la producător.

În plus, menționează recurenta, toate codurile CIM anterior menționate au fost declarate de reclamantă pe propria răspundere în Lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuția trimestrială, document depus la CNAS în temeiul art. 4 alin. (21

1

) din O.U.G. nr. 77/2011, înregistrată la CNAS sub nr. x/16.04.2015.

Recurenta-pârâtă a invocat reaua credință a reclamantei, rezultată din faptul că înțelege să conteste consumul de medicamente decontat din fond doar în situația în care are obligația plății contribuției trimestriale, nu și atunci când a încasat sumele decontate din bugetul FNUASS. Or, o atare situație este de neconceput, reclamanta având obligația legală de a achita contribuția trimestrială în conformitate cu prevederile legale.

Recurenta-pârâtă a formulat critici și în privința soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care și-a executat toate obligațiile pe parcursul procesului, raportat la dispozițiile aplicabile în speță.

Raportat la speța de față, acordarea cheltuielilor de judecată este nejustificată, având în vedere obiectul litigiului și complexitatea cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta CNAS, ca nefondat, pentru considerente expuse, în esență, în acțiunea introductivă.

La rândul său, prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei, intimata-pârâtă CNAS a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., reluând considerente expuse în cadrul întâmpinării depuse în fața instanței de fond.

II. Procedura în fața instanței de recurs.

Analizând sentința pronunțată de instanța de fond, prin raportare la cadrul legal incident speței dedusă judecății, precum și prin prisma criticilor formulate de ambele recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

1.1. Recursul reclamantei.

În ceea ce privește criticile reclamantei referitoare la greșita respingere a excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 249/29.04.2015 emis de Preșesdintele CNAS, ca fiind inadmisibilă, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite.

Astfel, după cum în mod corect a reținut și instanța de fond, distincția între actele administrative individual și cele normative se realizează în funcție de întinderea efectelor pe care acestea le produc. Actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale reprezintă o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate sau determinabile.

Din această perspectivă, se reține că prin ordinul premenționat s-a aprobat procentul "p", în baza căruia se calculează contribuția aferentă trimestrului I 2015, datorată, în baza O.U.G. nr. 77/2011, de deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sau reprezentanții legali ai acestora, astfel că, raportat la întinderea efectelor juridice pe care le produce, rezultate din examinarea integrală a conținutului său, prin prisma trăsăturilor sale intrinseci, a dobândit natura juridică a unui act normativ, din moment ce conține reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr indeterminat de subiecți aflați în situația reglementată, adică orice deținător al autorizației de punere pe piață a medicamentelor sau reprezentantul său legal ale căror medicamente s-au consumat și decontat în perioada de referință.

Argumentele recurentei conform cărora nu au fost respectate formele procedurale speciale de publicare nu ar putea să califice sau să schimbe, prin ele însele, natura juridică a acestui act administrativ. Este adevărat, acest aspect nu poate fi ignorat, însă este obligatoriu să fie coroborat cu prevederile efective ale actului administrativ, motiv pentru care prezintă relevanță analizarea în concret a conținutului actului pentru a se stabili dacă acesta este sau nu un act admin istrativ normativ sau individual, ceea ce nu se poate reproșa judecătoruului fondului care a procedat întocmai.

În consecință, neîndeplinirea formelor procedurale speciale de publicare la care face referire recurenta nu trebuie aplicată ad litteram, fără a se analiza în vreun fel dacă actul respectiv chiar face parrte din categoria celor care sunt supuse publicării. Împrejurarea că este sau nu publicat nu are nicio consecință asupra legalității acestuia și, implicit, nu este în măsură să îi schimbe caracterul de act normativ, fiindcă nu toate actele publicate în Monitorul Oficial sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la calificarea automată a actului ca fiind cu caracter normativ, la fel cum, în situația nepublicării, actul nu dobândește caracter individual.

Prin urmare, instanța de fond a dat o calificare corectă naturii juridice a ordinului atacat pe calea excepției de nelegalitate, satbilind că acesta este un act administrativ normativ, excepția fiind, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, inadmisibilă.

Cu privire la soluția pe fondul cauzei, din perspectiva criticilor subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în neanalizarea susținerilor referitoare la la lipsa de transparență, motivare și încălcare a principiului certitudinii fiscale, nici prin raportare la consumul individual comunicat prin notificare, nici prin raportare la procentul "p" și indicatorul "CTt", Înalta Curte menționează că acest motiv de casare este incident atunci când instanța de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Astfel, criticile pe care recurenta a înțeles să le formuleze nu se subsumează motivului de casare evocat de acesta.

După cum însăși recurenta precizează în cuprinsul motivelor de recurs, instanța de fond a respins acest motiv de nelegalitate invocat prin cererea de chemare în judecată, valorificând prezumția de legalitate specifică actelor administrative, reținând că aceasta nu a fost răsturnată de către reclamantă, în condițiile în care excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 249/2015, care a aprobat procentul "p" aferent trimestrului I 2015, a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fon în opinia recurentei, Înalta Curte menționează că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de fond a înlăturat, în mod greșit, motivul de nelegalitate referitor la faptul că baza de calcul a contribuției clawback include și adaosul comercial al distribuitorilor și farmaciilor, reținând incidența în cauză a dezlegărilor date de Curtea Constituțională prin mai multe decizii, fără a ține seama de împrejurarea că deciziile de respingerea excepțiilor de neconstituționalitate nu produc efecte obligatoriu erga omnes, ci numai inter partes litigantes, critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs reține că acesta este nefondată.

Înalta Curte reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, din acest unghi de vedere, dată fiind autoritatea de lucru judecat atașată considerentelor pe care se sprijină deciziile Curții Constituționale, nu numai în privința celor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, ci și a celor prin care au fost respinse asemenea excepții, distincția pe care recurenta o face între deciziile de admitere și cele de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate nu prezintă valoare juridică, constituind alegațiuni lipsite de suport logic și juridic.

Prin urmare, corect a reținut judecătorul fondului relevanța în cauză a considerentelor regăsite în deciziile Curții Constituționale menționate în cuprinsul hotărârii pronunțate, fapt care exclude incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte, care arată că a fost asociată greșit cu un organ fiscal și că notificarea sa îndeplinește întocmai cerințele prevăzute de cadrul normativ aplicabil, respectiv de art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011.

În privința criticilor relative nemotivării actului administrativ atacat, respectiv a notificării contestate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, CNAS transmite în format electronic persoanelor obligate la plata contribuției, valoarea procentului "p" și valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include și TVA, suportat din FNUASS și din bugetul MS, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate.

Susținerile recurentei referitoare la nemotivarea actului sunt greșite întrucât prin notificare s-au pus în aplicare întocmai prevederile arătate. Cu alte cuvinte, potrivit dispozițiilor exprese ale O.U.G. nr. 77/2011 care instituie contribuția și stabilește procedura de calcul și declarare a ei, obligația CNAS este de a transmite consumul centralizat înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări, iar nu de a comunica explicații cu privire la valoarea înregistrată a acestui consum.

Asocierea CNAS cu un organ fiscal, în legătură cu emiterea notificării, nu se justifică, CNAS neavând o astfel de calitate, ci îndeplinind atribuțiile impuse prin actul normativ special (O.U.G. nr. 77/2011), de a comunica datele necesare stabilirii bazei impozabile.

Desigur, referindu-se la date ce vor constitui bază de impunere, notificarea are legătură cu fiscalitatea, însă criticile recurentei privitoare la încălcarea unor principii în procedura de valorificare a elementelor factuale care conduc la stabilirea bazei de impunere vor fi tratate în cadrul următorului motiv de recurs.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de către recurentă a fost încălcarea principiului transparenței administrației publice și a principiului certitudinii impunerii, al predictibilității și neutralității fiscale și principiul protecției populației, precum și libera circulație a capitalșurilor și a mărfurilor.

Curtea Constituțională a fost sesizată în mod repetat cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 77/2011, în special, a art. 1, art. 3, art. 5 și art. 6 din ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr. 17/2012, cu motivarea că ar contraveni prevederilor constituționale ale art. 31 alin. (1) privind dreptul la informație, deoarece sistemul creat de O.U.G. nr. 77/2011 nu conferă contribuabilului posibilitatea de a solicita și de a obține informațiile direct de la farmacii și spitale, în ceea ce privește consumul total de medicamente pe baza căruia se stabilește valoarea taxei datorate.

Curtea Constituțională a statuat, atât prin decizia nr. 144/2015, cât și prin decizia nr. 789/2015, că transmiterea în format electronic a datelor necesare pentru calculul contribuției trimestriale nu este de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate, ci reprezintă o consecință a eliminării barierelor administrative, în scopul instituirii unei proceduri caracterizate prin simplificare și celeritate în comunicarea informațiilor. Curtea Constituțională a reținut și că datele comunicate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, potrivit prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 pot fi contestate de către deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor în procedura administrativă și, în cele din urmă, prin adresarea instanței de contencios administrativ, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ceea ce pretinde recurentareclamantă, și anume prezentarea de către CNAS a tuturor raportărilor de pe fiecare canal de consum, însoțite de întreaga documentație aferentă acestor raportări, reprezintă o sarcină exorbitantă care se vrea pusă pe seama administrației publice însărcinate cu atribuții care privesc protecția sănătății publice. O astfel de solicitare care nu urmărește verificări punctuale, justificate, ci o verificare sistemică, care să dea plătitorului taxei siguranța corectitudinii raportărilor în format electronic, nu răspunde cerinței proporționalității și contravine cadrului normativ.

Cât privește includerea în această bază de calcul a adaosurilor distribuitorilor și farmaciilor, Înalta Curte constată potrivit O.U.G. nr. 77/2011 (art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (7), noțiunile de consum de medicamente, valoarea consumului de medicamente și, respectiv, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție din cuprinsul dispozițiilor citate au aceeași semnificație și reprezintă valoarea de compensare a medicamentelor, conform datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Prin O.U.G. nr. 69/2014 s-a unificat exprimarea din art. 3 și art. 5, rezultând în mod clar că informația din cuprinsul notificării pe baza căreia se stabilește valoarea de impozitare pentru contribuția clawback se referă la valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente suportat de FNUASS și din bugetul MS.

Interpretând literal, sistematic și teleologic prevederile O.U.G. nr. 77/2011 atât în forma anterioară amendării lor prin O.U.G. nr. 69/2014, cât și în forma amendată, rezultă identitatea între noțiunea de consum de medicamente și noțiunea de valoare a consumului de medicamente, legiuitorul neurmărind să se raporteze la valoarea vânzărilor realizate de DAPP, stabilită pe baza prețurilor de vânzare practicate de acesta, ci la valoarea consumului de medicamente înregistrat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, pe baza prețurilor la care au fost eliberate asiguraților.

Actul normativ operează cu o unitate de măsură identică atât în cazul stabilirii procentului "p", cât și în cazul stabilirii bazei de impozitare, anume cu valoarea consumului trimestrial de medicamente (total și, respectiv, individual).

Susținerile recurentei-reclamante care urmăresc înlăturarea din baza de impunere a valorii adaosurilor distribuitorilor și farmaciilor contravin soluției legale de stabilire a bazei de impunere, care, de altfel, a făcut și obiectul controlului de constituționalitate.

Prin deciziile nr. 789/2015, nr. 802/2015 și nr. 665/2014, Curtea Constituțională a constatat că soluția legală conform căreia valoarea consumului de medicamente se raportează la prețul cu amănuntul al medicamentelor (incluzând o cotă a adaosului de distribuție și o cotă a adaosului de farmacie care sunt plafonate prin ordin al ministrului Sănătății) nu încalcă nici un principiu constituțional. Sunt relevante în acest sens paragrafele 38-40 ale deciziei nr. 789/2015, prin care s-a statuat:

"38. Referitor la critica privind încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituție, Curtea a reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui "just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc" (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49).

În contextul precizat, Înalta Curte nu poate reține criticile menționate ca fiind întemeiate, prin urmare procedând la înlăturarea acestora.

Cât privește procentul "p" al trimestrului de referință, Înalta Curte precizează că notificarea are, potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, numai rolul de a comunica valoarea procentului "p". Din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) cu art. 5 alin. (7) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 7/2011, rezultă că obiectul contestației administrative îndreptate împotriva notificării îl reprezintă (exclusiv) datele comunicate de CNAS potrivit art. 5 alin. (7), adică valoarea consumului centralizat de medicamente înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări. Procentul "p" a fost stabilit prin alt act administrativ - Ordinul nr. 249/29.04.2015 al președintelui CNAS.

Împrejurarea că au fost invocate deciziile Curții Constituționale în susținerea punctului de vedere al instanței de fond nu are ca finalitate negarea atribuțiilor jurisdicționale, ci o confirmare a argumentelor expuse în precedent.

În fine, în privința nelegalității încheierilor de ședință din data de 10.03.2016 și 26.05.2016, prin care au fost admise doar în parte cererile de probațiune formulate de reclamantă, fiind respinsă proba cu documentația care a stat la baza notificării contestate și cererea de încuviințare a obiectivului nr. 2 la raportul de expertiză încuviințat, Înalta Curte reține că aceste chestiuni privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii pronunțată de instanța de fond.

În acest sens este de reținut că în economia C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, ale cărui dispoziții sunt incidente în cauză, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din cuprinsul acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Ca atare, recursul se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate însă nu și de netemeinicie, cum sunt cele privind efectuarea de verificări ale conformității situației de fapt reținută prin hotărârea instanței de fond cu probele administrate în cauză sau chestiuni referitoare la aspecte de probațiune, unicul obiect al recursului constituindu-l verificarea legalității hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

1.2. Recursul pârâtei CNAS.

Fără să abdice de la considerentele anterioare, referitoare la înțelesul sintagmei "valoarea consumului de medicamente", Înalta Curte constată că, în soluționarea acestei critici a recurentei-pârâte, sunt relevante concluziile expertizei judiciare care a stabilit că reclamantă nu a realizat nicio vânzare de medicamente cu codurile CIM anterior amintite nici în trimestrul de referință și nici anterior, începând cu octombrie 2011, de când taxa a fost introdusă, pe teritoriul României, perioada verificată fiind cea corespunzătoare termenului de valabilitate a fiecărui medicament.

Din această perspectivă, susținerile reclamantei în sensul confirmat de lucrarea de specialitate trebuiau să facă obiectul contraprobei de către CNAS. Recurenta-pârâtă ar fi trebuit să demonstreze consumul pretins pe aceste coduri, de vreme ce DAPP a dovedit că nu a realizat vânzări de medicamente cu codurile CIM enumerate.

Declararea acestor coduri CIM în lista pe care DAPP trebuie să o depună la CNAS, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, nu are nicio relevanță în stabilirea valorii consumului, care se întemeiază pe decontarea efectivă a unor medicamente, iar nu pe declararea lor în lista celor pentru care se datorează contribuția trimestrială.

Recurenta susține fără temei și că reclamanta nu ar fi contestat punctual codurile CIM în procedura administrativă, pentru că în realitate a existat această contestație punctuală la nivelul trimestrului de referință. Este nerelevant că între data vânzării medicamentelor de către DAPP și data înregistrării lor în consum există un decalaj de timp, câtă vreme s-a dovedit pe calea expertizei că reclamanta nu a înregistrat vânzări pe codurile CIM menționate.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte privind greșita ei obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs precizează că aceasta are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu.

Astfel, admiterea chiar și în parte a acțiunii îndreptată împotriva acesteia este dovada necesară și suficientă a culpei sale procesuale, fapt ce a justificat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere criticile recurentei nu pot fi primite în condițiile în care, procedând la emiterea notificării contestate, a determinat reclamanta să apeleze la un apărător calificat și implicit să angajeze cheltuieli suplimentare prin plata onorariului acestuia, al cărui cuantum acordat de prima instanță, urmare a încuviințării în parte a acestuia, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în opinia instanței de recurs, nu depășește condiția rezonabilității prin raportare la criteriile instituite de norma procesuală prevăzută în cuprinsul art. 451 C. proc. civ.

De altfel, analiza recurentei cu privire la prestația apărătorului este sumară și nerealistă în raport cu cea a judecătorul fondului care a putut realiza cuantificarea efortului acestuia în mod direct și nemijlocit, realizând o justă apreciere a sa în contextul art. 451 din C. proc. civ.

Oricum, Înalta Curte învederează că această critică însă nu se încadrează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt și nu pe o interpretare a normei de drept.

Aceasta întrucât stabilirea, prin raportare la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocațial plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei, a valorii obiectului cauzei, precum și a muncii îndeplinită efectiv de avocat, instanța fiind obligată să se raporteze, chiar din oficiu, la aceste criterii și la circumstanțele cauzei în ansamblu, toate aceste operațiuni constituind, potrivit celor anterior menționate, aspecte de fapt și nu de greșită interpretare sau aplicare a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse în precedent, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la respingerea ambelor recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 10 martie 2016, încheierii din 26 mai 2016 și sentinței nr. 3672 din 12 octombrie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iulie 2020.