ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2971/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 2746/22.11.2016 și obligarea la plata sumei de 1.556 RON, solicitate conform cererii de plată nr. x/29.02.2016. În fapt, reclamanta a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, aparținând păgubitului B., în urma evenimentului din data de 26.09.2015, daune pe care le-a suportat în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă tip CASCO pentru autovehiculul menționat.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2510 din 21 iunie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei, modificarea sentinței de fond în sensul admiterii contestației formulate și anulării Deciziei nr. 2746/22.11.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/29.02.2016, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 1.556 RON. După ce a prezentat situația de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că sentința de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Astfel, în dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat că motivarea instanței de fond în susținerea soluției de respingere ține de caracterul, scopul social al dispozițiilor legale care instituie plafonul de garantare de 450.000 RON, reținând aceasta că situația subrogației ar fi incompatibilă cu reglementarea din Legea nr. 213/2015 în măsura în care depășește limita totală pentru sumele achitate de societatea reclamantă propriilor asigurați, iar normele legale invocate ar trebui interpretate în raport cu interesul public și nu prin raportare la instituția subrogației. În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept material privind instituția subrogației. Astfel, solicită a se observa că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO, însă, vinovăția în producerea evenimentului asigurat și avarierii autovehiculului respectiv a aparținut conducătorului autovehiculului asigurat RCA la C. S.A.. Prin urmare, consideră recurenta, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în temeiul dispozițiilor art. 2210 C. civ., și, din moment ce persoana vinovată de producerea pagubei era asigurată la C., devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului). În continuare, recurenta a evocat dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, apreciind că sunt incidente speței în raport de situația deschiderii procedurii falimentului față de C.. Potrivit acestor prevederi legale, Fondul de Garantare a Asiguraților "garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (…..)". Pornind de la interpretarea acestor dispoziții, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite și se îndreaptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului, în speță considerând că C. ar fi trebuit să le plătească. Sub acest aspect, apreciază recurenta-reclamantă că este total eronat raționamentul instanței de fond potrivit căruia "din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe, este firesc ca și în procedura administrative de plată desfășurată în fața FGA să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispozițiile legale să fie interpretate și aplicate unitar în ceea ce privește tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment". În opinia recurentei-reclamante, Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate invoca alte apărări sau argumente în afara celor pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului. Astfel, în mod greșit a reținut instanța de fond că, deși creditorul inițial al A. ar fi avut calitatea de creditor de asigurare și că plafonul de garantare nu i-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanței, reclamantei i s-ar fi aplicat reguli distincte, în virtutea calității acesteia de asigurător. Or, consideră că aceste apărări nu i-ar fi putut fi opuse creditorului inițial. În continuare, recurenta-reclamantă face trimite la doctrină și la jurisprudența în materia subrogației, apreciind că în raport de acestea nu pot fi reținute argumentele instanței de fond în sensul funcționării instituției subrogației în privința societății A. până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, pentru ca, ulterior acestui moment subrogația să nu mai fie eficientă. De asemenea, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 și art. 15 din Legea nr. 213/2015, în opinia recurentei-reclamante interpretarea acestora în conformitate cu scopul social avut în vedere de legiuitor, și anume cu interesul public protejat, nefiind de natură să excludă aplicabilitatea instituției subrogației. 3.2. Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare, precum și cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii nr. 213/2015. Interpretând dispozițiile Legii nr. 213/2015 pe subiectul analizat, recurenta consideră că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanța de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare, A. având calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind unic creditor de asigurare în toate cazurile însumate, ci, în fiecare raport juridic separat, care decurge din fiecare contract de asigurare încheiat. Subliniază că nu contestă importanța și rolul plafonului de 450.000 RON, ținând cont de împrejurările speciale în care se nasc obligațiile de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, și anume intrarea în faliment a unui asigurător, precum și resursele bănești care constituie acest fond, fiind de acord cu acest plafon câtă vreme acesta se aplică în privința fiecărui contract de asigurare, respectiv fiecărei polițe de asigurare. În opinia sa, acest raționament rezultă cu evidență din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, interpretate și aplicate în sens contrar de către instanța de fond. De asemenea, susține că nicio prevedere din Legea nr. 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanțele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind evident stabilită pe creditor pentru toate creanțele ce decurg din același contract sau eveniment asigurat. Pe de altă parte, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraților a fost gândit ca un mijloc de protecție în cazul intrării asigurătorilor în faliment, nu se poate susține că această protecție ar trebui acordată în mod diferit, după cum este vorba despre persoane fizice, persoane juridice sau creditori de asigurare, astfel cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 16/2015. Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită instanței de recurs să aibă în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 în considerarea caracterului de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, precum și dispozițiile art. 16 și 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, urmând să rețină că a îndeplinit toate condițiile pentru ca dreptul societății A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea cererii de plată pe fond de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă și intimatul-pârât au formulat cereri de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, prin încheierea de ședință de la data de 18 decembrie 2019 cauza fiind suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. La data de 25.11.2020 recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 19.05.2021, când pricina a fost reținută spre soluționare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 5.1. Analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă în preambulul cererii de recurs, Înalta Curte reține că, deși a fost invocat acest motiv de casare, în susținerea acestuia recurenta-reclamantă nu a formulat critici concrete. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei". Din lecturarea cererii de recurs se poate observa că recurenta nu a arătat în mod clar care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei sau care ar fi trebuit să fundamenteze soluția instanței de fond, astfel încât se constată că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, nefiind aduse critici concrete hotărârii instanței de fond, motiv pentru care Înalta Curte respinge acest motiv de recurs, ca nefondat. 5.2. Verificând sentința recurată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că o primă critică a recurentei-reclamante vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind instituția subrogației. În susținerea acestei critici recurenta a arătat, în esență, că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO, astfel că se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în temeiul dispozițiilor art. 2210 C. civ.. A mai susținut faptul că, din moment ce persoana vinovată de producerea pagubei era asigurată la C., devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului) Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a normelor materiale care reglementează instituția subrogației, în acest sens fiind relevantă și obligatorie dezlegarea dată acestei probleme de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020. Astfel, pe aspectul reliefat prezintă relevanță următoarele considerente: "113. Potrivit art. 1.593 din C. civ., oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta [alin. (1)]. Subrogația poate fi convențională sau legală [alin. (2)]. Subrogația convențională poate fi consimțită de debitor sau creditor. Ea trebuie să fie expresă și, pentru a fi opusă terților, trebuie constatată prin înscris [alin. (3)]. 114. Doctrina a statuat că subrogația personală este un mecanism care permite înlocuirea creditorului inițial cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului inițial. 115. Potrivit art. 1.597 alin. (1) din C. civ., subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului. 116. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial. 117. Din analiza dispozițiilor art. 1.597 alin. (1) din C. civ. rezultă că, din momentul plății de către asigurătorul solvens a despăgubirilor cuvenite asiguraților în temeiul polițelor CASCO, creanțele acestora pentru despăgubirile pe care Y S.A. - societate de asigurare, în calitate de asigurător RCA, le datora pe temeiul răspunderii pentru producerea accidentelor auto s-au stins, dar, în același timp, prin efectul specific al subrogației s-au transferat individual, una câte una, în patrimoniul terților solvens (asigurătorii CASCO) împreună cu garanțiile aferente, inclusiv garanția legală datorată de Fondul de garantare a asiguraților creditorilor de asigurări, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. 118. Potrivit dispozițiilor art. 1.597 alin. (2) teza întâi din C. civ., subrogația produce efecte nu numai față de creditorul accipiens (persoanele păgubite prin accidente auto de care erau răspunzători asigurații RCA) plătit de solvens, ci și față de debitorul principal (societatea de asigurare), precum și față de garanții obligației (Fondul de garantare a asiguraților). 119. Art. 2.210 alin. (1) din C. civ. prevede că, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. 120. Din prevederea legală menționată rezultă fără echivoc că, odată dezdăunat beneficiarul, asigurătorul CASCO are dreptul de regres împotriva persoanei care este ținută să răspundă pentru prejudiciul respectiv". "131. În cazul subrogației asigurătorului CASCO în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanța se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanța trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile și garanțiile sale. 132. Prin efectul subrogației, asigurătorul de răspundere facultativă dobândește toate drepturile și, implicit, calitatea creditorului plătit. Rezultă astfel că cel dintâi dobândește inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraților, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absența plății despăgubirii de către asigurătorul CASCO. 133. Totodată, nu se poate susține că asigurătorul CASCO nu are dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraților, cu motivarea că activitatea asigurare/reasigurare este desfășurată de profesioniști cu scopul de a obține profit, contractul de asigurare fiind unul oneros, iar asigurătorul asumându-și riscul în schimbul primei de asigurare, de vreme ce legiuitorul a reglementat dreptul asigurătorului de a se îndrepta, după plata despăgubirii și în limita acesteia, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului. 134. Mai mult decât atât, dreptul asigurătorului de răspundere facultativă de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare nu este condiționat de existența unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta și-a dezdăunat asiguratul. 135. Prin urmare, faptul că asigurătorul de răspundere facultativă și-a despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare CASCO, pentru care a încasat prime de asigurare, nu poate bloca dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ținut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, a creat acest drept în favoarea asigurătorului de asigurare facultativă". 5.3. În referire la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că și acestea sunt fondate. Sunt avute în vedere dispozițiile Deciziei nr. 29/2020 și în ceea ce privește aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constatând că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire sunt următoarele considerente: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material aplicabile instituției subrogației, precum și a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.556 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. 5.4. Cu privire la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Din moment ce autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege, astfel că pretențiile reclamantei sub acest aspect urmează a fi respinse.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va casa sentința atacată, și, rejudecând, va admite în parte acțiunea, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată a reclamantei, respingând, în rest, pretențiile formulate.