ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2002/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE VÂLCEA, solicitând: (1) anularea a deciziei nr. 911640/26.02.2015 privind soluționarea contestației prealabile formulate; (2) anularea deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/24.09.2014, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în ceea ce privește: - compensarea sumei de 15.449.296 RON, reprezentând impozit pe profit individualizat prin Decizia de impunere nr. x/02.06.2014; - compensarea sumei de 1.246.769 RON, reprezentând impozit pe profit individualizat prin declarația nr. x/28.03.2014; (3) anularea deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/25.09.2014, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, înregistrată sub nr. x/03.10.2014, în ceea ce privește compensarea sumei de 150.319 RON, individualizată prin decizia de impunere nr. x/02.06.2014.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1758 din data 12 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea reclamantei.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2014, raportat la art. 36, art. 52, art. 64 și art. 67 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Astfel, instanța de fond a apreciat eronat asupra scopului dispozițiilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 și a destinației speciale a sumelor alocate conform acestui temei legal. În esență, judecătorul fondului a reținut că sumele de bani alocate de la buget pentru stingerea datoriilor unităților administrativ-teritoriale față de societatea reclamantă puteau fi compensate doar cu datoriile reclamantei la bugetul de stat scadente la 30.06.2014, fără a fi permisă distribuirea în cadrul procedurii insolvenței conform Legii nr. 85/2006. Raționamentul este fundamental greșit și relevă o interpretare și aplicare eronată a concursului de legi (O.G. nr. 9/2014 și Legea nr. 85/2006). Scopul O.G. nr. 9/2014 și destinația specială a sumelor alocate prin acest act normativ se referă doar la relația dintre Guvern (ca autoritate centrală) și unitățile administrativ-teritoriale, beneficiare ale serviciilor prestate de reclamantă. Prin urmare, sumele alocate de la bugetul de stat conform art. 65 din O.G. nr. 9/2014 trebuiau folosite de unitățile administrativ-teritoriale pentru stingerea arieratelor, nefiindu-le permis acestora să utilizeze sumele pentru stingerea altor datorii. Mai departe, însă, O.G. nr. 9/2014 reglementează anumite destinații pe care reclamanta ar fi trebuit să le dea acestor sume de încasat de la unitățile administrativ-teritoriale, dar această reglementare trebuie interpretată coroborat cu o altă lege specială, și anume Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, dat fiind că începând cu anul 2012 societatea reclamantă este în insolvență. În concluzie, judecătorul fondului a extins efectele O.G. nr. 9/2014 dincolo de limitele stabilite de legiuitor și de scopul avut în vedere de acesta, ajungându-se la o abrogare implicită a unor dispoziții din Legea insolvenței, respectiv a art. 36, art. 52, art. 64 alin. (1), ceea ce este vădit nelegal. În al doilea rând, în mecanismul agreat în cadrul acordurilor de compensare se au în vedere atât dispozițiile O.G. nr. 9/2014 cât și dispozițiile Legii nr. 85/2006. În concret, reclamanta trebuie să obțină venituri din activitatea derulată în timpul procedurii insolvenței (cu care să se susțină și să-și plătească obligațiile comerciale și fiscale, astfel încât să devină viabilă reorganizarea societății), iar unitățile administrativ-teritoriale trebuie să plătească contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă, din aceste fonduri alocate de la bugetul de stat. Scopul O.G. nr. 9/2014 nu poate fi interpretat în sensul că prin acest act normativ reclamanta a primit o plată pentru a stinge debite fiscale născute anterior deschiderii procedurii insolvenței, cu evitarea unui potențial concurs al altor creditori, ci doar potențial debitele curente, înregistrate în perioada de observație (fie că erau bugetare sau nu). Tocmai din acest motiv s-au încheiat și acordurile de compensare, pe care, însă, autoritățile pârâte le-au încălcat, compensând creanțele curente ale reclamantei față de unitățile administrativ-teritoriale cu creanțele statului față de reclamantă născute anterior deschiderii procedurii insolvenței. Utilizarea fondurilor cuvenite reclamantei pentru activitatea prestată în beneficiul unităților administrativ-teritoriale pentru stingerea creanțelor înscrise/neînscrise la masa credală, născute anterior deschiderii procedurii, lasă reclamanta în imposibilitatea achitării obligațiilor curente/stingerii debitelor curente, inclusiv cele fiscale, fapt care ar putea justifica trecerea la faliment. Poziția expusă de recurenta-reclamantă rezultă din interpretarea coroborată, sistematică a prevederilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 cu dispozițiile Legii nr. 85/2006. Instanța de fond a interpretat eronat și a înlăturat nelegal de la aplicare dispozițiile speciale din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, care conferă protecție reclamantei. Judecătorul fondului, considerând că alocațiile bugetare puteau fi utilizate exclusiv pentru stingerea debitelor pentru care au fost alocate, a stabilit că dispozițiile Legii insolvenței nu pot fi aplicate deoarece normele din O.G. nr. 9/2014 ar avea caracter special. Acest raționament denotă o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Nu poate fi ignorată situația specială a reclamantei, aflată în insolvență, situație care face aplicabile dispozițiile Legii insolvenței. În acest sens, sunt citate prevederile art. 36 și 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, recurenta arătând că orice persoană (inclusiv autoritățile statului, deoarece legea nu distinge) care invocă o creanță față de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura trebuie să depună o declarație de creanță, al cărei conținut este reglementat de art. 65 din Legea insolvenței. Pentru a opera compensarea, este necesar să existe creanțe certe, lichide și exigibile, reciproce, iar potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, compensarea nu este afectată de deschiderea procedurii insolvenței, atunci când condițiile cerute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Or, în speță, procedura insolvenței s-a deschis la 27.09.2012, iar operațiunea de compensare a avut loc la 24-25.09.2014, cu vădita încălcare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede suspendarea de drept a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare execuționale, față de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței. Raționamentul judecătorului fondului potrivit căruia dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu au aplicabilitate în speță este vădit eronată deoarece o astfel de situație de excepție nu este prevăzută de vreo dispoziție legală (adică nici de O.G. nr. 9/2014 și nici de vreun alt act normativ), iar pe de altă parte, într-o astfel de interpretare, nicio societate aflată în insolvență nu ar mai presta activități pentru entități de stat deoarece sumele pe care le-ar încasa ar putea stinge doar obligații fiscale născute anterior deschiderii procedurii, iar nu și obligațiile curente ale societății. Aceasta ar face ca reorganizarea să devină iluzorie. Judecătorul fondului a reținut eronat că creanțele compensate de autoritatea fiscală îndeplineau deopotrivă condițiile de a fi certe, lichide și exigibile. Aceste condiții ar fi trebuit îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenței, or creanțele fiscale pentru care a intervenit compensarea au fost stabilite ulterior intrării în procedură. Este de menționat că decizia de impunere nr. x/2013 privește obligații fiscale născute anterior datei deschiderii procedurii, care trebuiau și au fost înscrise la masa credală. Debitele fiscale, însă, fiind stabilite la aproape doi ani după data deschiderii procedurii insolvenței, rezultă că abia la această dată creanțele au devenit certe, fiind necesară înscrierea lor în tabelul definitiv de creanțe. Raportat la dispozițiile art. 111 alin. (1) Codul de procedură fiscală, față de data comunicării deciziei de impunere, în prima parte a lunii iunie 2014, scadența (exigibilitatea) obligației era la 5.08.2014. În concluzie, creanța statului nu era certă, lichidă și exigibilă la data deschiderii procedurii insolvenței, concluzie confirmată de organul de soluționare a contestației care a stabilit că data exigibilității obligației este 2.06.2014, în conformitate cu art. 116 alin. (5) lit. d) Codul de procedură fiscală. Astfel, contrar concluziei nelegale a instanței de fond, autoritățile au compensat o creanță a statului născută înainte de data deschiderii procedurii (în perioada 01.01.2006-30.09.2012) care nu era certă, lichidă și exigibilă la data deschiderii procedurii cu o creanță a reclamantei față de stat născută în timpul procedurii, în privința căreia se impunea restituirea către reclamantă sau compensarea cu debitele ei curente, însă în niciun caz cu debite născute anterior deschiderii procedurii. Un alt motiv de recurs se referă la insuficienta cercetare a fondului și încălcarea rolului activ al instanței, motiv pe care recurenta-reclamantă îl subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit în proces existența altor datorii curente, în afara celor cu care autoritatea a fost înscrisă la masa credală, care ar fi putut face obiectul compensării. O atare concluzie ignoră vădit acordurile de compensare depuse la dosar și voința reală a părților, exprimată în cuprinsul acestora. Și expertul judiciar a confirmat că obiectul compensării a fost diferit de ceea ce părțile au agreat prin acordul de compensare. Instanța a înlăturat expertiza întocmită în cauză, însă, dacă nu era lămurită în ceea ce privește situația de fapt, ar fi trebuit să pună o atare împrejurare în discuția părților sau să ceară o completare a raportului de expertiză, iar nu să respingă susținerile reclamantei, ca nepertinente. În al doilea rând, în ceea ce privește compensarea sumei de 1.246.789 RON prin decizia nr. x/24.09.2014, caracterul nelegal al operațiunii este dat de încălcarea normelor imperative privind ordinea de stingere a obligațiilor. Au fost stinse prin compensare obligații mai noi, ignorându-se regulile imperative de imputație a plăților reglementate de Codul de procedură fiscală. Analizând obligațiile stinse prin decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/24.09.2014, respectiv fișa sintetică a reclamantei, se observă că existau și alte obligații curente ale societății, mai vechi, care produceau penalități mai mari și care ar fi trebuit compensate cu prioritate. Judecătorul fondului s-a limitat să rețină că această critică nu a fost detaliată suficient, motiv pentru care a înlăturat-o, în pofida faptului că avea datoria să lămurească situația de fapt, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Apărările formulate în cauză Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat respingerea recursului, arătând, în primul rând, că acesta ar fi nemotivat, respectiv că ar reprezenta exclusiv o reiterare a cuprinsului cererii de chemare în judecată. În subsidiar, arată că recursul este nefondat, instanța de fond stabilind cu aplicarea corectă a legii că dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 prevăd un mecanism special de stingere a obligațiilor de plată ale unităților administrativ-teritoriale și ale furnizorilor de bunuri, servici și lucrări, care implică alocarea suplimentară de la bugetul general consolidat a unor sume defalcate din TVA, cu destinația exclusivă de a stinge obligații fiscale restante la data de 30.06.2014 către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii și lucrări ai unităților administrativ-teritoriale, creanțe fiscale echivalente plăților restante înregistrate în contabilitatea unităților administrativ-teritoriale la data de 30.06.2014, rezultate din relații cu respectivii furnizori de bunuri, servicii și lucrări. Așadar, alocarea de sume în condițiile art. 65 din O.G. nr. 9/20114 și încheierea unui acord de stingere a datoriilor între unitatea administrativ-teritorială și furnizorul de bunuri, servicii sau lucrări nu generează un drept de creanță de sine stătător în beneficiul acestuia din urmă, cu posibilitatea de a obține o restituire/rambursare/plată a vreunei sume de la buget, ci în contul datoriei înregistrate de unitatea administrativ-teritorială către furnizor, i se sting acestuia din urmă datorii fiscale înregistrate ca restante la data de 30.06.2018. În consecință, reclamanta nu poate invoca dispozițiile Legii nr. 85/2006, întrucât ordinea stingerii datoriilor reglementată de această lege nu corespunde literei și spiritului normei juridice din art. 65 al O.G. nr. 9/2014, care derogă de la mecanismul specific procedurii insolvenței. La emiterea deciziilor litigioase nr. x și nr. x din 2014 organul fiscal nu s-a aflat în domeniul de aplicare al art. 52 din Legea nr. 85/2006. Partea reclamantă deși a exprimat acordul pentru stingere de obligații fiscale până la concurența sumelor de 16.874.628 RON și 150.319 RON, nu a menționat în proces care ar fi fost alte creanțe fiscale scadente la data de 30.06.2014 și care să nu fi fost avute în vedere la momentul semnării actelor juridice cu Sectorul 6 al Municipiului București și cu Orașul Horezu.

Soluția instanței de recurs Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele considerente: Un prim motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la dezlegarea dată de instanța de fond chestiunii litigioase a concursului dintre dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 și dispozițiile Legii nr. 85/2006 (art. 36, art. 52, art. 64 alin. (1) . Instanța de fond a reținut că art. 65 din O.G. nr. 9/2014 prevede un mecanism special de stingere a obligațiilor de plată ale unităților/subdiviziunilor administrativ teritoriale și ale furnizorilor de bunuri, servicii și lucrări, care implică alocarea suplimentară de la bugetul general consolidat a unor sume defalcate din TVA, cu destinația exclusivă de a stinge obligații fiscale restante la data de 30.06.2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii și lucrări ai unităților administrativ-teritoriale, creanțe fiscale echivalente plăților restante înregistrate în contabilitatea unităților administrativ-teritoriale la data de 30.06.2014, rezultate din relația cu respectivii furnizori de bunuri, servicii și lucrări. Astfel, a stabilit că alocarea de sume în condițiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 și încheierea unui acord de stingere de datorii între unitatea/subdivizinea administrativ teritorială și furnizorul de bunuri, servici sau lucrări nu generează un drept de crență de sine stătător în beneficiul acestuia din urmă, cu posibilitatea de a obține o restituire/rambursare/plată a unei sume de la buget, ci în contul datoriei înregistrate de unitatea/subdiviziunea administrativ teritorială către furnizor, i se sting acestuia datorii fiscale înregistrate ca fiind restante la 30.06.2014. Drept urmare, dispozițiile incidente din O.G. nr. 9/2014 sunt norme speciale, care se aplică prioritar și care înlătură de la aplicare dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Recurenta-reclamantă susține că aceste concluzii ale instanței de fond ar fi eronate, respectiv s-ar baza pe o interpretare și aplicare greșită a normelor din cele două acte normative, coroborate. Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Nu se poate considera că dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. b), alin. (4) lit. b) și alin. (5) din O.G. nr. 9/2014, relevante în cauza dedusă judecății, ar reglementa numai relația dintre Guvern (ca autoritate centrală) și unitățile administrativ-teritoriale, beneficiare ale serviciilor prestate de recurenta-reclamantă, așa cum susține aceasta din urmă. Conform art. 65 din O.G. nr. 9/2014, (1) Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor pe anul 2014 se majorează cu suma de 606.443 mii RON și se alocă astfel: (…) b) 600.000 mii RON se alocă, pe județe și municipiul București, în scopul achitării plăților restante înregistrate în contabilitatea unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, inclusiv a instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul local și a spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale la data de 30 iunie 2014, rezultate din relații cu: b1) furnizorii de bunuri, servicii și lucrări, inclusiv cei care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat; b2) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale. (…) (4) Suma repartizată potrivit alin. (1) lit. b) va fi utilizată exclusiv pentru: a) stingerea obligațiilor fiscale restante, la data de 30 iunie 2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii și lucrări ai unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale și instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul local și spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale; b) stingerea obligațiilor fiscale restante, la data de 30 iunie 2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, ale furnizorilor care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat; (…) (5) În scopul alocării sumelor în condițiile alin. (1) lit. b) unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale pot depune, până la data de 31 octombrie 2014, la direcțiile generale regionale ale finanțelor publice/administrațiile județene ale finanțelor publice cereri scrise însoțite de următoarele documente: a) situația obligațiilor de plată către furnizorii de bunuri, servicii și lucrări și/sau către furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat, prevăzuți la alin. (4) lit. a), b) și c), după caz; (…) c) acorduri încheiate între unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale și furnizorii de bunuri, servicii sau lucrări/furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat ai unităților administrativ-teritoriale/instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul local și ai spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale, pentru stingerea obligațiilor fiscale prevăzute la alin. (4) lit. a) și b), precum și acorduri încheiate între unități/subdiviziuni administrativ-teritoriale, furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat și furnizorii cărora aceștia le datorează sume, pentru stingerea obligațiilor fiscale prevăzute la alin. (4) lit. c), denumite în continuare acorduri, corelate cu datele înscrise în certificatele de atestare fiscală prevăzute la lit. b). Prin aceste acorduri furnizorii de bunuri, servicii și lucrări/furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat/furnizorii de bunuri, servicii și lucrări care au de încasat sume restante de la furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport și distribuție a energiei termice în sistem centralizat confirmă faptul că sunt de acord cu stingerea obligațiilor fiscale potrivit prevederilor prezentului articol;" Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă cu claritate că rectificarea bugetară constând în alocarea unor sume suplimentare defalcate din TVA pentru echilibrarea bugetelor locale a avut în vedere achitarea datoriilor restante înregistrate de unitățile/subdiviziunile administrativ teritoriale până la 30.09.2014, sumele repartizate urmând a fi utilizate de către furnizorii de bunuri, servicii și lucrări ai unităților/subdiviziunilor administrativ teritoriale exclusiv pentru stingerea obligațiilor lor fiscale restante, precum și a celor care fac obiectul eșalonărilor/amânărilor la plată la data de 30.09.2014 către bugetele publice. Prin urmare, O.G. nr. 9/2014 nu reglementează numai relația dintre Guvern și unitățile administrativ-teritoriale, ci o dublă stingere de datorii, incluzând pe cele ale furnizorilor de servicii față de bugetele publice. Stipularea prin alin. (5) lit. c) al art. 65 din O.G. nr. 9/2014 a condiției încheierii unor acorduri între unitățile administrativ-teritoriale și furnizorii de bunuri, servicii sau lucrări pentru stingerea obligațiilor fiscale prevăzute la alin. (4) al aceluiași articol certifică indubitabil că actul normativ special incident - O.G. nr. 9/2014 -reglementează inclusiv destinația pe care reclamanta trebuia să o dea sumelor ce urmau a fi încasate de la unitățile/subdiviziunile administrativ teritoriale. Deși recurenta-reclamantă susține că nu ar exista o dispoziție legală care să permită derogarea de la prevederile Legii nr. 85/2006 în materie de plăți către creditorii proprii ai unei societăți aflate în insolvență, cum este cazul său, chiar și în situația în care resursele ar proveni din alocările suplimentare prevăzute de O.G. nr. 9/2014, aceste susțineri nu pot fi primite. Înalta Curte constată că nu este necesar să existe o dispoziție legală care să prevadă expres derogarea de la regimul plăților reglementat de Legea nr. 85/2006, câtă vreme O.G. nr. 9/2014 este un act normativ special, ale cărui dispoziții exprese conturează un mecanism distinct de stingere a datoriilor, care nu poate fi corelat cu prevederile Legii nr. 85/2006. Dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 nu permit o astfel de corelare, de vreme ce reglementează clar și indubital că din alocările suplimentare de la bugetul de stat prevăzute la alin. (1) se sting, mai întâi, datoriile unităților administrativ-teritoriale către furnizorii lor de bunuri, servicii, lucrări și, consecutiv, datoriile fiscale ale celor din urmă către bugetul de stat. Reținând că instanța de fond a interpretat și aplicat corect legea când a stabilit că O.G. nr. 9/2014 este actul normativ special incident în litigiul dedus judecății, fără să intre în concurs cu Legea nr. 85/2006, Înalta Curte constată că se impune înlăturarea tuturor celorlalte argumente ale recurentei-reclamante referitoare la neaplicarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, la neîndeplinirea condițiilor intervenirii compensării legale, din perspectiva Legii nr. 85/2006 sau la calificarea creanțelor rezultate din decizia de impunere nr. x/2014 ca fiind unele curente sau nu, din perspectiva Legii nr. 85/2006. Art. 65 din O.G. nr. 9/2014 stipulează expres că se aplică plăților restante înregistrate în contabilitatea unităților administrativ-teritoriale la data de 30.09.2014 și respectiv obligațiilor fiscale restante la data de 30.09.2014 ale furnizorilor de bunuri, servicii, lucrări ai unităților administrativ-teritoriale, iar creanțele compensate prin deciziile contestate intră în categoriile anterior menționate. Pe cale de consecință, toate argumentele referitoare la exigibilitatea obligațiilor de plată din decizia de impunere nr. x/2014 sunt inutile și nerelevante câtă vreme prin această decizie s-au stabilit obligații suplimentare fiscale datorate pentru perioada ianuarie 2006- septembrie 2012 (adică scadente anterior intrării reclamantei în procedura insolvenței). De asemenea, susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora creanțele sale s-ar fi născut în timpul procedurii insolvenței sunt lipsite de relevanță, de vreme ce O.G. nr. 9/2014 se referă la plăți restante înregistrate în contabilitatea unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale la data de 30 septembrie 2014, categorie în care se încadrează aceste creanțe. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră, de asemenea, nefondat. În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă reia susțineri potrivit cărora ar fi fost încălcate norme imperative privind ordinea stingerii datoriilor, fiind stinse prin compensare datorii mai noi, în condițiile în care existau și alte datorii curente ale societății, mai vechi, mai oneroase din punct de vedere al accesoriilor și care ar fi trebuit compensate cu prioritate. Aceste argumente se găsesc în legătură cu susținerile anterioare referitoare la incidența Legii nr. 85/2006, respectiv a distincției ce ar trebui făcută între obligațiile fiscale născute anterior datei deschiderii procedurii și cele născute ulterior acestei date, distincție nerelevantă din perspectiva aplicării dispozițiilor O.G. nr. 9/2014. Așa cum a reținut instanța de fond, scadența creanțelor fiscale compensate s-a împlinit anterior emiterii titlului de creanță, aceste creanțe intrând în categoria celor restante la 30.09.2014, adică în sfera de aplicare a art. 65 din O.G. nr. 9/2014. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că reclamanta ar putea invoca numai creanțe fiscale născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței, care pot genera accesorii în condițiile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, însă nu a identificat în concret astfel de creanțe pretinse a exista. Nici în recurs reclamanta nu indică astfel de creanțe fiscale mai oneroase, care s-ar încadra în sfera celor vizate de O.G. nr. 9/2014 și a căror compensare s-ar fi impus cu prioritate. Recurenta-reclamantă susține fără temei că expertiza judiciară ar fi confirmat împrejurarea că s-au compensat creanțe diferite de cele agreate prin acordurile de compensare câtă vreme acestea din urmă nu identifică decât sub aspectul cuantumului obligațiile restante ale reclamantei pentru care s-a semnat fiecare acord de compensare. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.